Dintre toate fiinţele supranaturale a căror menire e să facă rău oamenilor, cele mai de temut sunt ielele. Nici unele n-au atâtea nume ca acestea, nume eufemistice, create pentru a le îmbuna, pentru a nu atrage asupra-şi efectele teribile ale mâniei lor.

Numele de iele, identic cu prenumele personal feminin „ele”, aşa după cum dovedeşte  şi sinonimul „dânsele”, cel care le-a fost dat tocmai pentru a evita rostirea unui nume care ar fi putut să le supere.

Celelalte nume, formate din epitete, unul mai măgulitor decât altul, sunt extrem de numeroase. Le cităm pe cele mai cunoscute:  Mândrele, Zânele, Sfintele, Frumoasele, Frumuşelele, Ale-frumoase, Ale-sfinte, Milostivele, Miluitele, Vrednicele, Cinstitele, Harnicele, Puternicele, Măiestrele, Şoimanele, Vitezele, Doamnele, Cuconiţele, Jupânesele, Împărătesele, Vântoasele, Vânturiţele, Nemaipomenitele, Iudele, Fetele câmpului, Fetele lui Şandru, Drăgaicele etc.

lelele sunt duhuri, în chip de fete tinere, în număr de  3, 5, 7, 9 sau 12, de o frumuseţe uimitoare. După unii, ielele au aripi, sunt îmbrăcate în alb, de sus până jos, pe piept au zale, clopoţei la picioare. Umblă despletite şi capul le e împodobit cu flori. Extragem dintr-un descântec de „Şoimane”, din Ploieşti şi din judeţul Buzău, următoarea descriere a ielelor: „Nouă sfinte Şoimănele, Cu nouă lopăţele, Cu nouă măturele, La răsărit au plecat. Cu (cutare) s-a-ntâlnit.

Pe el l-a întâmpinat, Pe loc l-au săgetat, Cu rochii împodobite, Cu salbe de galbeni gătite,  Cu rochiile rotate, Cu iile râurate, Cu salbele pe piept lăsate. De la apus s-au ridicat,  Vărsături,  Trecături,   Ameţeală, Fierbinţeală,   În trup i-au lăsat….”

Mândrele au culcuşuri tainice, doar de ele ştiute. Trăiesc în păduri îndepărtate şi în zăvoaie, iar când trec zburând prin văzduh, dintr-un zăvoi într-altul, peste vârfurile copacilor, se aude cum cântă din gură, din viori, din fluiere sau din cimpoaie. Uneori trec pe deasupra, într-o căruţă luată de pe Pământ. Altădată… Când vezi pe sus luminiţe, atunci, cu siguranţă ielele trec însoţite de lăutari sau cimpoieri, cu lumânări în mâini.

Se hrănesc cu flori şi beau apă din izvoare. Aici e locul lor de întâlnire şi tot aici se scaldă. Petrecerea lor e cu cântec si joc. Versul lor e aşa de duios, că nu se poate asemăna cu nici o cântare de fiinţă omenească. De aceea, unuia care cântă bine i se zice: „cântă ca Ale-sfinte'” sau ca „Milostivele”, ca „Şoimanele”, ori „cântă de parcă-i luat din Şoimane'”. Intind o hora si joaca pana dupa miezul noptii.

Dacă joacă pe pământ, îşi aleg o poieniţă curată, în inima codrului sau a zăvoiului, o grădină cu iarbă verde sau o fată de arie, unde apoi îşi întind masa. Pe unde au jucat ele, nu mai creşte iarba. Iarba care a fost verde se usuca, parc-ar fi fost parlita de foc. Se vede uneori pe pajiste cate un rotocol fara iarba, pe unde au calcat Ielele jucand. Creste mai tarziu otava pe locul acela parlit, dar vitele nu vor s-o manance. Ele sunt sfinte, ca, pe unde e gradina lor, nu umbla nici vite, nici care. Nu-i e permis nici omului sa mearga pe-acolo decat pana la pranz. Dupa pranz, ele se duc la flori, ca sa-si culeaga mancarea. Ciupesc din toate florile, si din toate buruienile, ca sa n-aiba leac. Cine le-a auzit, zice c-ar fi cântând:

„Dacă n-ar fi avrămeasă,
Muşeţel şi-mpărăteasă,
Odolean şi leuştean,
Usturoi de sămulastră,
Toată lume-ar fi a noastră ” „Când n-ar mai fi avrămeasă – cârstineasă,  Şi leuştean la fereastră,
Ar fi toată lume -a noastră.”

Vezi că lumea pune să crească leustean pe la fereastra, si ele nu se pot apropia de casă. Tot astfel, într-o insemnare a monahului Porfirie, din anul 1839 : „Babele si bobarii învață pe oameni să poarte usturoi, trei căţei în pungă, curea, brau, ca să nu-i bântuească ielele. O buruiană rădăcină de odolean, rădăcină avrămeasă-cârstineasă, asemenea să poarte, că nu pot a se apropia de ei Maiestrele, pe care zic mincinoasele vrajitoare că le-au auzit cântând în răspântii aceste vorbe: «De n-ar fi avrămeasă-cârstineasă. Ar fi toata lumea a noastră!»”.

Dacă trece cineva pe locul unde fac ielele hora sau pe unde au jucat, îl pocesc şi omul nu se mai face bine nici cu leacurile babelor şi nici cu ale doftorilor. De aceea, cel ce vede pe undeva un rotocol de iarbă călcată, să se ferească de a călca pe acolo, căci e locul unde au jucat ielele si poate să-l pocească:  i se zgârcesc mâinile si picioarele. Daca șade cineva în vatra lor, se spuzește pe tot trupul sau se umple de bube. Dacă le superi de la veselia lor, ele se înrăiesc si te ologesc ; dacă însă le lași în voia lor, nesupărate, îți dau câteodată tot ce le ceri. Cine aude cântarea lor rămane surd, iar cel ce răspunde, când îl strigă ele pe nume, rămâne mut. Dacă cel ce le-a simțit că vin, nu s-a trântit cu fața la pământ și nu și-a pus ceva în cap, ca să nu le vadă și să nu audă cântarea lor, ielele vin la dânsul, și omul rămâne mut și schilod.

Cand vor să pedepsească pe cineva, ielele îl dezmiardă prin cântări, îl adorm în vise plăcute, apoi joaca de trei ori hora in jurul lui si incep sa-l blesteme: ori limba sa i se lege, ori din minte sa-si sara, ori sa nu-si mai dea peste leac. De cele mai multe ori, ii iau mainile sau picioarele, ori ii stramba fata. Atunci se zice ca omul e „şoimănit”, pentru că au dat Şoimanele peste el. Dar nu numai când vine omul în timpul când petrec ielele, îl schilodesc. Cateodată doarme cineva pe-afară, noaptea, și când trec ele în zbor pe deasupra lui, îi sucesc mâinile și picioarele, îl damblagesc. Altii mai spun că ele umblă noaptea pe sub streașina casei și, dacă trece omul sau urinează pe-acolo, îl ologesc. Câinii le simt: când trec ele pe langă casă, încep să urle.

Ielele vin noaptea si te strigă la poartă, dar să nu răspunzi, dacă nu te strigă de trei ori. Cine răspunde înainte de a fi strigat de trei ori. Ielele îl ologesc sau îl innebunesc. Unul a răspuns îndată și a ieșit afară la poartă și i s-a întors gâtul la spate : l-au strâmbat Ielele.

Pe locul unde au jucat ele, se gasesc uneori semne: margele, par sau altele. Cine se atinge de aceste lucruri se poceste. Intr-o seara, se povesteste in judetul Brasov, se facuse hora in sat. Venisera fete si baieti din satele vecine.

Aproape când să sfârşească jocul, se aud de sus glasuri de fete. Ascultau toţi şi spuneau că sunt „Frumoasele”. A doua zi, o fată, dintr-un sat vecin, care fusese la joc şi plecase acasă aproape de ziuă,  a întâlnit pe iarbă o masă întinsă, cu diferite obiecte frumoase, cercei, mărgele şi vreo patru fete care vindeau. Fetele au rugat-o sa le cumpere si ea ceva, dar ea le-a raspuns ca n-are bani. Ele i-au spus ca, in loc de bani, să le lase s-o sărute fiecare măcar o dată pentru fiecare lucru ce-şi va alege şi să-i dea câte un fir de păr din cap. Lucrurile fiind frumoase, plata mica, fata s-a invoit si si-a ales multe lucruri.

În zorii zilei, fetele cu târgul s-au inaltat in vazduh cu toate lucrurile lor cele frumoase. Biata fata, in fiecare loc unde o sarutase, capatase cate o buba, iar parul ii ramasese aproape numai jumatate in cap. A ramas pocita de „Frumoasele”. lelele beau doar noaptea apă din fantani, si oricine bea dupa ele ramane pocit. De aceea, cand bea cineva dimineata apa dintr-o fantana, sa lase un semn acolo, ca poceala sa cada pe acel semn. Chiar acasa, e bine sa acoperi caldarea cu apa, sau alt vas sa-l pui cu gura in jos, ca sa nu se scalde Ielele si sa te poceasca apoi.

Când treci sambata ori marți seara peste ape, fă-ți cruce și suflă peste apa, ca să nu te îmbolnăvești, căci atunci se scaldă Milostivele.  Cine bea apă unde au scuipat ele, se alege cu arsuri pe piept, ori cu sfârşeală, de nu mai scapă de boală, până nu-şi descântă. E mare încurcătura în care intră cel care le ascultă. Oamenii obişnuiesc să pună o căpăţână de cal într-un par al gardului, ca s-o vadă ielele şi să fugă. Cei de-acolo scapă astfel de vrajă şi de pacostea lor.

Cât priveşte originea Ielelor, sunt doua legende care circulă în popor. Una dintre legende spune că ele ar fi cele trei slujnice, după alţii fetele lui Alexandru Machedon, care au băut toată apa vie din sticla pe care o pecetluise împăratul, ca sa bea la bătrâneţe. După ce au băut apa, s-au făcut zâne de temut, rele, nemuritoare şi care au zburat în lume.

Se mai ştie un leac de a scăpa de blestemele ielelor : cel vrăjit să se prindă imediat în jocul căluşarilor, fără să vorbească şi partenerii de dans să joace, călcând peste el.                                                                                                                   A treia jupâneasă e ţiganca, cea mai nemilostivă. Aşa se explică şi denumirea de Fetele lui Şandru (Alexandru), care li se dă pe alocuri acestor tinere.

lelele s-ar trage, din cele cinci, după alţii, din cele şapte fete care au rămas cu candelele stinse, pentru că n-au adus cu ele untdelemn suficient, atunci când au plecat întru întâmpinarea ginerelui, pildă despre care face referire parabola Mântuitorului, în Sfânta Evanghelie.

Credinţele despre iele, care se găsesc, aproape la fel, la mai toate popoarele din Europa, sunt la noi, în mare parte, influenţate de credinţele slave.

Corespund intocmai acelora pe care le au sârbii despre „Vile” (sing. Vila), si bulgarii, despre „Samodiva”. De altfel, acest din urmă nume a pătruns şi în mitologia poporului nostru, dar ca nume eufemistic al Morţii. (Este folosit în judeţele Dolj, Vâlcea, Teleorman etc). Numele de „lude”, care li se dă pe alocuri ielelor, e şi el împrumutat de la bulgari, la care „ludi” înseamnă, la fel ca şi „Samodiva”, apelativul „lele”.

A consemnat:  Ioan Degău