„Dacă mă întrebi pe mine, viața se poate schimba în fiecare zi!”

Eu am avut un început promițător, eram isteț, sensibil, aveam planuri, îmi cunoșteam valorile și-mi iubeam familia mai presus de orice. Eram un copil fericit! Nu mi-am imaginat cum ar putea evolua lucrurile mai târziu.

Până  într-o zi când  totul a luat-o razna…Urma să împlinesc 14 ani când mama ne-a părăsit, iar datorită neînțelegerilor părinților m-am îmbolnăvit.

Pentru prima dată m-am trezit confuz în spital. Mama plecase, eu am fost nevoit să-mi înfrunt fobia de ace, deoarece am fost diagnosticat cu diabet zaharat tip 1, mă simțem devastat, dar dispus să-mi continui visele și așa. Nu credeam că poate fi și mai rău de atât.

Însă, după  doar 9 luni a trebuit să învăț să-mi port singur de grijă pentru că nu mai primeam sprijin din partea părinților, motiv pentru care la sfârșitul clasei a IX-a am părăsit țara pentru prima dată, cu gândul de a lucra pentru a mă descurca mai departe la școală. Am muncit și am facut bănuți, dar nu suficienți cât să fac singur față un an întreg; așa că am intrat în anturaje care m-au învățat să supraviețuiesc prin furt.

La sfârșitul clasei a X-a am fost nevoit să părăsesc din nou țara, dar acum din cauza unui dosar penal obținut pentru noile mele activități. Nu am fost mândru însă această cale părea a fi cea mai eficientă. M-am refugiat în Italia, unde, în mai puțin de 2 ani am economisit suficient cât să-mi rezolv problemele de-acasă, dar visele acelui băiat isteț dispăruse demult. Acum știam că trebuie să muncesc pentru ca să mă pot descurca.

Pentru că, în situația mea, munca cinstită nu era suficientă, în doar doi ani am reușit să-mi acumulez destule probleme cât să fiu nevoit să părăsesc și țărmurile italiene. Atunci m-am întors acasă. Am început să lucrez ca agent de vânzări, apoi ca taximetrist pentru următorii ani.

După un timp și-au făcut din nou prezența frustrările copilului căruia i-a fost răpită adolescența… Îmi doream confortul și condiția pe care probabil le-aș fi obținut dacă la momentul potrivit eram sprijinit și îndrumat corect; și le doream în cel mai scurt timp. Așa că am ales să plec din nou, de data aceasta în Olanda, fără gândul unei munci cinstite, ci așa cum am fost învățat.

Eram la un pas de a obține cât îmi propusesem, dar viața a luat-o din nou pe altă cărare.

Am fost prins și arestat timp de 92 de zile, pentru cercetări. Aici a început cea mai întunecată perioadă a mea… Gândul problemelor lăsate acasă și consecințele eșecului m-au dus spre depresie. Devenisem deja fidel narcoticelor, uitasem ce înseamnă să porți o conversație cu cineva, cum este să zâmbești sau să simți plăcere.

Neîmplinirea a continuat și după eliberare. Eram singur, fără vreun ban la mine, fără să pot lua legătura cu cineva, lipsit de orice ajutor sau adăpost.  Drumul spre casă a durat o saptamână în care dispuneam doar de confortul oferit de bolta cerească.

Ajuns acasă într-un final, tot ce-mi doream era să-mi revin. Eram terminat și savuram orice banalitate cotidiană. Nu puteam să rămân prea mult aici pentru că nu aveam cum să mă întrețin. Soluția a fost să plec din nou în Italia, unde abia după două luni am reușit să obțin un post de șofer al unui depozit de mobilier care aparținea mafiei siciliene. Într-o lună și jumătate mi-am depășit limitele rezistenței cu ajutorul narcoticelor și reușeam să lucrez câte 20 de ore pe zi. Făceam față bine, până într-o zi când, mi-a fost strivită mâna de o ușă de 280 kg și atunci s-a oprit totul.

M-am întors acasă pentru că acolo nu aveam pe nimeni pentru ca să mă ajute dacă nu obțineam bani, dar pentru scurt timp.

După două săptămâni am plecat în Anglia unde se afla sora mea, pentru că mâna nu se vindecase. Trei luni am fost ajutat de ea și nu vorbeam suficient de bine limba engleză.

Am ajuns într-un final în Londra, unde îmi găsisem un loc de muncă, dar nu și chirie. A urmat o altă săptămână sub „protecția naturii”, motiv pentru care am renunțat la Londra și am plecat la 160 de mile, unde, cu ajutorul unui prieten am reușit să-mi găsesc o cazare; lipsea doar locul de muncă.

Atunci am revenit la vechile obiceiuri ilegale pentru două săptămâni, după care am găsit și locul de muncă, dar am fost arestat pentru cele două săptămâni, exact cu o zi înainte de angajare. Acum însă doar pentru o noapte, după care eram liber până la proces. După alte două săptămâni m-am întors din nou acasă pentru că nu aveam loc de muncă. Procesul se apropia și nu-mi permiteam să risc.

Am revenit la taximetria de acasă pentru trei luni, după care m-am întors în Anglia pentru proces, de unde am ieșit nevinovat, așa că am început să lucrez ca și curier pentru o perioadă mai lungă.

Dependența de narcotice și cele 65/75 de ore lucrate săptămânal au creat  și alte probleme. Mă simțeam tot mai rău și după un preinfarct am decis să acord importanță sănătății. M-am ăntors acasă pentru analize și am fost diagnosticat cu intoleranță la gluten și cu sindromul Wolf-Parkinson-White, care a necesitat o intervenție chirurgicală. Cu noua mea stare de sănătate, am fost nevoit să renunț la orice tip de efort, alcool, narcotice și tutun.

Acum îmi este imposibil să-mi imaginez un viitor. Nu mai sper, nu-mi mai doresc decât să fiu bine pentru că dacă este să se întâmple ceva, se va întâmpla oricum.

Bianca Feric, studentă la Facultatea de Jurnalism Oradea