„DACĂ RUPI O FLOARE SE CUTREMURĂ ŞI STELELE”

Acesta este motto-ul pe care îl afirma de peste şase decenii, neobositul  şi „veşnic tânărul” cercetător Ana Marossi, reputat biolog şi muzeograf beiuşean al Secţiei de Ştiinţele Naturii de la Muzeul Ţării Crişurilor, un pasionat cercetător în domeniul biodiversităţii „planetei albastre”, pe care o îndrăgea din adâncul sufletului, de pe vremea când era un „boţ de humă cu chip de om,…care umbla copăcel”, cum îi plăcea să spună şi descoperea plantele şi gâzele de la „nivelul broscuţei ţestoase”.

– La mulţi ani şi multă sănătate ! i-am transmis „de mărţişor”, doamnei Ani Marossi, un „Descovery Channel” românesc, care a adunat 40 de ani „pe un picior”.

Vădit emoţionată mi-a primit urările cu multă candoare şi imediat m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să vorbim despre „Fram”, ursul polar, pe care îl caută de cel puţin 75 de ani şi n-a reuşit să-l găsească la el acasă, în Groenlanda. Acolo, domnia sa făcuse o călătorie de studiu, pe urmele lui Emil Racoviţă, cu doar o jumătate de an înainte să înmănuncheze cele 80 de primăveri, în buchetul vieţii, plin de satisfacţii dar şi de deziderate.

Ca de fiecare dată reuşeşte să captiveze interesul interlocutorului din prima clipă, cu subiecte inedite pe care le povesteşte cu mult har. Nu este întâmplătoare schimbarea bruscă a temei conversaţiei. Doamna Ani are multe lucruri să-mi spună. Timpul pentru dânsa se comprimă şi parcă nu-i ajung orele, din câte fapte de viaţă are de transmis. De aceea mi-am găsit timp să o ascult cu interes şi bucurie, dar nu singur, ci însoţit de prietenul meu, reportofonul. Cu el am realizat mai multe interviuri în emisiunea intitulată „Subiectul zilei” la Radio Cluj.

-Ascultă-mă, vrei să-ţi spun de ce nu l-am găsit pe „Fram, ursul polar” ? (mă chestionează fascinanta mea interlocutoare).

-Lipsea de acasă pentru că plecase, pe banchiză, la vânătoare, am replicat.

-Nicidecum, datorită omului inconştient care-i poluează habitatul şi al cărui efect îl constituie încălzirea globală la Cercul Polar de Nord. Iată efectele nesăbuite ale acţiunii brutale a omului asupra mediului, din cauza civilizaţiei şi industrializării excesive. “Dacă rupi o floare se cutremură şi stelele” este motto-ul pe care-l repet obsesiv pentru a pătrunde în subconştientul omenirii, ca un avertisment, până nu-i prea târziu.

-Sunteţi o luptătoare pentru biodiversitate, pentru menţinerea echilibrului ecologic al zonei şi al planetei. Aţi avut marele privilegiu să vizitaţi Groenlanda, pentru câteva zile. Însă de unde a plecat ideea şi cum aţi ajuns să vedeţi că urşii polari sunt în mare suferinţă ?

– Cu vreo şase ani în urmă mi s-a oferit posibilitatea să vizitez America. Le spuneam colegilor, că această eliberare prin care puteam să merg în dreapta şi-n stânga, a venit mult prea târziu, după mai bine de o jumătate de secol de aşteptare. Întrebam retoric: cine mă va lua şi pe mine, la această vârstă, trecută bine de şapte decenii de viaţă, într-o expediţie atât de complexă şi de îndelungată ? Ei mi-au promis în schimb o călătorie de studii în Florida. Am argumentat imediat că în niciun caz eu nu suport căldura excesivă. Lumea mea este cea de tundră sau de taiga, alături de populaţia nordică. Acestea mi-au plăcut şi m-au captivat în romanele citite în copilărie.

– V-au fascinat viaţa ursului polar şi fenomenul atmosferic al Aurorei Boreale ?

– Da! În clasa întâi de liceu, diriginta ne-a citit “Fram, ursul polar”. Aşa de intens am trăit romanul acela, mai ales povestea vieţii lui Fram, peisajele descrise, metamorfoza Aurorei Boreale, încât mi-am zis atunci că “trebuie să văd cu ochii mei” acele fantastice fenomene atmosferice şi pe ursul polar, la el acasă, urs pe care îl văzusem doar în imagini sau la grădinile zoologice. Când le-am spus prietenilor că sudul continentului american nu mă încântă, atunci mi-au promis că vor face toate diligenţele pentru a a avea prilejul să văd eisbergurile, urşii şi tot ce era de văzut la Polul Nord. Probabil că pentru ei organizarea expediţiei nu constituia o mare problemă. După un an de la discuţie, amicii mei m-au anunţat, ca să mă pregătesc, pentru că voi pleca în acea expediţie. Mi-au comunicat că m-au înscris pe un vapor transoceanic, al cărui traseu include sudul Marii Britanii, traversarea Atlanticului, înconjurul Groenlandei prin sud, până la latitudinea 68, depăşind Cercul Polar de Nord, cu escale în fiecare dintre aceste locuri.

– Ce reprezintă diplomele pe care le-aţi dobândit ?

– Am primit drept recompensă, patru diplome. Este un obicei acolo, ca de fiecare dată când depăşeşti Cercul Polar şi după ce sari peste o linie desemnată pe vas, să primeşti câte o diplomă de expediţionar temerar. Tradiţia este combinată cu mitologia, pentru că a apărut pe vas chiar Zeul Neptun care ne-a înmânat aceste însemne ale tradiţiei. Este fantastic, ceva de neimaginat. Iată cum ştiu unii să îmbine turismul cu tradiţia, realul cu mitologia. Tema mea de observaţie a reprezentat-o felul şi motivele pentru care scad gheţarii, de ce se topesc şi se prăbuşesc în imensitatea de apă a oceanului planetar, devenind simple sloiuri. Visam ca să întâlnesc ursul polar.

– L-aţi întâlnit în final pe ursul polar?

– Nu. Nu l-am întâlnit nici din greşeală.

– De ce ?

– Pentru că scăzând gheţarii scad şi banchizele. Hrana urşilor, focile, se află pe mal, în zona unde rămâne banchiza, unde ele se înmulţesc, prind peşte, ies pe uscat, fac puii. Acolo trăieşte şi ursul polar care le vânează. Uite aşa, s-ar închide lanţul trofic. Întru-cât se topeşte banchiza nu se poate realiza lanţul, se rupe mereu o verigă.

Anul 2010, a fost unul dintre cele mai calde sezoane, din ultimii ani, acolo. Am văzut de la mare distanţă cum se despică gheţarul ori cum se topeşte banchiza. Nu a fost un gheţar foarte mare dar l-am observat cum s-a fărămiţat. Din nefericire nu l-am putut fotografia pentru că era mult prea departe şi nu aveam un echipament foto performant pentru a surprinde mişcarea şi contrastul de culoare. În acel loc nu vin nici focile şi nici urşii, pentru că există bucăţi prea mici din eisberg şi ele nu se simt în siguranţă. În jurul vaporului erau bucăţi mici de sloiuri care pluteau. Deşi aveam atârnate pe mine mai multe aparate foto şi binoclu, ca un pom de Crăciun, n-am reuşit să surprind multe momente pe care mi le-aşi fi dorit. Am reuşit să fotografiez nişte eisberguri mai mari, dar tot aşa de la mare distanţă. Abia acasă, urmărind cu atenţie imaginile postate pe Internet, pe care apoi le-am putut mări optic, am observat aproape de peretele gheţarului, două bărcuţe. Probabil că erau ambarcaţiunile unor indivizi care fac excursii de aventură, se apropie mult de baza muntelui şi trăiesc la intensitate maximă momentul periculos al dislocării gheţii, pentru ca să vadă cum se surpă peste ei. Uneori pot la fel de bine să sfârşească în apele îngheţate ale oceanului arctic, ca hrană pentru carnivorele nordului.

– N-aţi văzut acele bărcuţe, pentru că eraţi interesată de Aurora Boreală !

– Un fenomen cu totul special s-a petrecut atunci când ne deplasam cu vaporul pe coasta vestică a Groenlandei. Mă găseam pe punte, în apropierea comandantului, când la un moment dat vedem că începe să vibreze bolta cerului. Ştiam din povestiri, ce înseamnă luminiscenţa aceea, care a început să se desfăşoare deasupra noastră, ca o draperie imensă, policromă. Niciodată n-o văzusem în realitate. Căpitanul vasului chiar ne-a precizat că aveam mare noroc să asistăm la un asememea spectacol al naturii, cu cer senin, fără furtună. Apariţia Aurorei Boreale, în august, era un fapt mai puţin obişnuit dar nemaipomenit. Nu ştiu dacă vă imaginaţi ce ţipete şi ce nebunie au fost în acele momente pe vas, la vederea fenomenului. Toţi vroiau să fotografieze clipa, dar n-au reuşit, pentru că necesita optică cu contrast de culoare, un material fotosensibil aparte. După cum ştiţi există două feluri de aurore care apar la cei doi poli: Australă, la polul Sud şi Boreală sau altfel spus Aurora Polară, la cel de Nord, denumite aşa de Galileo Galilei, după zeiţa romană a zorilor. Ele reprezintă un fenomen optic de o rară frumuseţe, un  spectacol, constând dintr-o strălucire intensă observată pe cerul nocturn în regiunile apropiate zonelor polare, ca rezultat al ciocnirilor particulelor vântului solar în câmpul magnetic al Pământului. Aurore polare se formează în lunile septembrie-octombrie şi martie-aprilie. Atunci mi-am dat seama că Cezar Petrescu, în romanul despre Fram – ursul polar, n-a văzut Aurora Boreală cu ochii lui ci a aflat detalii incomplete sau denaturate din descrierile, nu tocmai reşite, ale unor oameni mai puţin avizaţi. El o descria ca pe un curcubeu. Ea apărea când ca o lumuniscenţă verzuie-argintie, când uşor albastră, fragmentată în fâşii mari ca nişte draperii care luminau tot cerul, pornind de la peisajul hibernal de jos pănă în înaltul cerului, între 11 până la 70 de km în ionosferă. Nu pot compara fenomenul Aurorei Polare nici chiar cu jocurile de artificii. Prin voalul ei se zăresc şi stelele. Am trăit o revelaţie de nedescris pe care numai Dumnezeu o poate crea aşa de frumoasă. Ţine cam o oră sau două, de parcă pierzi noţiunea timpului. A fost ca un cadou divin al excursiei mele. Încă trei nopţi după apariţia din august a revenit. În zilele noastre se poate prezice momentul când poate apărea, dar de această dată ea a fost prezentă mult mai devreme la întâlnirea cu turiştii.

– Vă invit să revenim cu picioarele pe pământ, la realitatea din imediata noastră proximitate. Lipsa urşilor, focilor şi a celorlalte animale polare din acest lanţ trofic se datorează poluării excesive sau mai sunt şi alte cauze?

– A poluării şi încălzirii globale. Se întrepătrund. Să vedeţi ce consecinţe grave va avea cutremurul din Japonia, de acum doi ani. Să nu credeţi că pe noi cei ce suntem la o depărtare mai mare nu ne va afecta. Chiar dacă nu suntem fatalişti realitatea următorilor ani o va confirma. Nu putem şti cu exactitate cum şi cât va fi de mare catastrofa, n-ai cum să prevezi, dar ne va afecta într-un fel sau altul. Vietăţile sesizează mult mai repede decât omul orice schimbări ale normalului planetei. La tsunamiul provocat de mişcările telurice, şobolanii fugeau şi se ascundeau în porţiunile mai ridicate ale zonei. Omul n-a sesizat imediat pericolul şi n-a reacţionat prompt, până când a văzut cum vine valul peste el. Dar era prea târziu. Aşa s-au înregistrat zeci de mii de morţi ori dispăruţi. În inconştienţa lor oamenii au tăiat toată vegetaţia pentru a-şi face vilele chiar la malul mării, au distrus vegetaţia pentru confortul său ori din raţiuni economice nesăbuite. Dacă ar fi fost vegetaţia prezentă până la nivelul plajei, efectele tsunami-ului ar fi fost mult atenuate. De ce a trebuit să fie tăiate pădurile din zona costieră, tocmai cele care ar fi micşorat pericolul? Cam la fel de mare este pericolul şi în Alaska, când Yukonul se dezgheaţă, doar că acolo oamenii ştiu cum să acţioneze şi să evite catastrofa. Este un fenomen distrugător pe care nu vi-l puteţi închipui. Cu o grosime de un metru şi jumătate, când se rupe, gheaţa vine cu un urlet înspăimântător, rade tot ce prinde în calea ei, malul, brazii pe care-i duce ca pe nişte chibrite, dar nu moare nici un indian. Ştiţi de ce? Pentru că băştinaşul, puternic legat de mediu, respectă teritoriul Yukonului, pe lângă care nu îşi construieşte locuinţa. După ce trec stihiile naturii, indienii vin vara pe malul Yukonului să pescuiască, după ce acesta s-a liniştit. Astfel nu moare nimeni. Pe când noi ieşim în întâmpinarea pericolului şi-l ignorăm.

Să fie clar pentru toţi că noi, oamenii, greşim din ignoranţă sau din prostie.

Dinicu Braghină, jurnalist la Radio România Cluj

P.S. Se împlineşte un an de la trecerea în eternitate a cercetătorului biolog Ana Marossi. Acesta a fost unul dintre interviurile acordate, în exclusivitate pentru revista noastră „Floare de lotus” din 01 decembrie 2011, ca impresii de călătorie la Cercul Polar, pe urmele lui Emil Racoviţă, în căutarea lui Fram – Ursul Polar.