Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Medici și tratamente medicale în Roma Antică


Nu sunt puţini oamenii din zilele noastre obişnuiţi să trăiască fără a consulta vreodată un medic. Şi aceasta desigur doar până nu-i atinge o suferinţă, dintre cele legate de regulă de alimentaţia bazată pe produse tratate cu chimicale, cu aditivi sporitori de gust, dar dăunători sănătăţii. Se ştie, de exemplu, că marele filozof Imanuil Kant (1724-1804) se situa printre cei amintiţi mai sus, căci avea oroare să meargă la medic, pe motiv că orice contact cu serviciile acestuia i-ar fi putut dăuna şi nu folosi, cum socoteau mulţi dintre cunoscuţii săi. El le-ar fi spus acestora că în oraşul său, de unde se ştie că n-a ieşit decât de câteva ori, se afla o piatră funerară inscripţionată astfel ; ,,Sub piatra asta zace Heinz, care a fost un om sănătos. El se află aici pentru că a vrut să fie şi mai sănătos’’, ducându-se, se subînţelege, la doctor, unde se poate presupune că i s-ar fi făcut o operaţie, de pe urma căreia a dat ortu popii. Această inconştienţă a celor care refuză contactul cu medicii ţine de fapt de starea bună a sănătăţii lor, dar şi, în cazul celor săraci, de lipsa banilor, fără de care nu îndrăznesc să se apropie de vreun cabinet medical. Strămoşii popoarelor romanice nu au avut, în Urbea lor, multă vreme niciun medic, tratându-se secole de-a rândul cu leacuri ţărăneşti, acelea pe care Marcus Porcius Cato sau Cato cel Bătrân (234-142 i.Hr.) le înşiră în scrierea sa De agricultura (Despre agricultură). Ideea de bază a reţetarului prezentat în această carte este aceea că varza de orice fel, cu frunze mai groase sau mai subţiri, mai mici sau mai mari, constituie, şi trebuie să concedem că nu fără oarecare temei, un panaceu universal pentru tratarea mai multor boli, de la răni şi furuncule, până la afecţiuni reumatice, sau suferinţe ale organelor interne. Fiartă pe jumătate, precizează Cato şi amestecată cu sare, miere şi chimion, vindecă pe consumator de constipaţie, în timp ce, în acelaşi amestec, dres cu izmă, coriandru, untdelemn, oţet şi vin negru, scapă pe bolnavi de colici, de dureri de cap, de ochi, de urechi, de insomnie şi de melancolie, iar crudă sau pisată, aplicată sau presărată pe corpul bolnavului, îi va ,,curăţi toate buboaiele şi i le va deschide’’, îi va vindeca toate ,,rănile infecţioase(…), care nu se vindecă cu alte leacuri’’. Austerul roman,care se lăuda cu vigurozitatea sa păstrată până la adânci bătrâneţe, spunând că n-a fost niciodată la doctor, indică, în aceeaşi lucrare, folosirea, la îmbăierea bolnavilor, a urinei recoltate de la persoanele care au mâncat varză. ,,Dacă sunt spălaţi cu această urină, spunea el, copii debili se vor face voinici pentru totdeauna’’ şi, horibile dictu, ,,cei cu vederea slăbită vor vedea mai bine’’. Pentru ,,a menţine liber tubul digestiv’’, el recomandă bolnavilor să ia repetat, pe cale bucală, poţiuni mici, obţinute din fierberea ,,unui os de şuncă râncedă sau, în lipsă, chiar şuncă foarte slabă’’, împreună cu ,,doi coceni de varză, două sfecle cu rădăcinile lor, câteva ferigi, câteva fire de brei (…), două livre de muşchi (livra romană era egală cu 324 de grame şi se compunea din 12 uncii, fiecare dintre acestea însemnând 27 de grame n.n.), un mormoloc, o scorpie (sepie n.n.), şase melci şi o mână de linte’’. E greu de ştiut ce efect ar avea astăzi asupra unui bolnav dornic de a-şi menţine ,,liber tubul digestiv’’, dacă ar consuma ceea ce recomanda, în acest loc, Cato cel Bătrân. În Roma, însă, el era ascultat de majoritatea locuitorilor, ca să nu mai vorbim de restul Italiei, unde tratamentele indicate în lucrarea sa erau urmate de toată lumea. Lipsa doctorilor în Statul roman a fost multă vreme o realitate indubitabilă. Se trăia atunci, aşa cum spune Plinius cel Bătrân (mort la erupţia vulcanului Vezuviu în anul 69 d.Hr.) fără medici, dar nu şi fără medicină. Şi tratamentele includeau, pe lângă folosirea unor plante, şi pe cea a diferitelor substanţe, organice sau minerale. Cel amintit mai sus considera, de exemplu, că pâinea făcută din făină fină are calităţi vindecătoare şi că o răşină (în latineşte laser), extrasă dintr-o plantă denumită laserpicium, socotită de el unul dintre cele mai preţioase daruri făcute omului din partea naturii, vindecă o mulţime de suferinţe (furuncule,dureri de gât, astm, hidropizie, icter, pleurezie etc.), în afara celor stomatologice. Şi pentru exemplificare menţionează că un ins pe care îl dureau dinţii s-a tratat odată cu răşină extrasă din planta amintită mai sus, iar ca efect durerile i s-au accentuat atât de tare, încât l-au determinat să se sinucidă, aruncându-se cu capul în jos de la o mare înălţime. Pe lângă plantele vindecătoare indicate în scrierile lui Cato şi Pliniu, la îndemâna bolnavilor se mai aflau şi altele, cum ar fi urzica şi muştarul (despre care se credea că anihilează veninul ciupercilor mâncate de pacienţi), sau rădăcinile de crini, cu ajutorul cărora se tratau arsurile, rănile purulente şi bolile de ochi. Utilizarea acestor plante în tratament se făcea de obicei în familie, sub supravegherea taţilor, şi ea trebuia însoţită de anumite descântece sau vrăji, moştenite de la vechii etrusci. Şi tot de la aceştia s-au preluat şi modalităţilor de tratare a cariilor dentare, ba chiar îmbrăcarea în aur a dinţilor bolnavi, sau punerea de punţi dentare din acelaşi metal. În legile Celor Douăsprezece Table, din anul 440 î.Hr. se preciza că pe viitor se interzice aşezarea în morminte a obiectelor de aur, în afară de punţi dentare. Acestea se puneau de către vindecători, într-o vreme în care medicii specializaţi lipseau. Lipsa acestora şi bineînţeles inexistenţa unor şcoli de pregătire a lor a făcut să apară mulţi şarlatani, care s-au declarat tămăduitori. Fabulistul Fedru (Caius Julius Phaedrus, 15 î. Hr – cca 50 d. Hr.) pune pe scenă un cizmar nepriceput, căruia, zice el, din acest motiv, oamenii se fereau să-i ofere picioarele ca să le execute încălţăminte, şi că acesta s-a apucat să facă pe medicul,câştigându-şi, prin vorbărie zgomotoasă, mulţi pacienţi, dintre refuzatorii amintiţi, care de astă dată îi ofereau pielea, corpul şi în fond viaţa. Bolnavii însănătoşiţi cu ajutorul vindecătorilor, sau ajutaţi de ştiinţa ierburilor (scientia herbarum), asemenea celor prezentate mai sus, se adunau din timpuri străvechi la Roma, într-un templu de dimensiuni mici, dedicat zeiţei Frigurilor sau paludismului, unde se lăudau, în faţa mulţimilor, spunând cum şi ce medicaţie au folosit pentru a-şi recăpăta sănătatea, după care se rugau la picioarele statuii acelei divinităţi, promiţând să-i aducă o jertfă, sau să-i facă un dar. Promisiunile şi eventualele cereri de ajutor pentru menţinerea sănătăţii şi le scriau pe nişte tăbliţe de lemn sau de piatră, pe care le lipeau cu ceară de genunchii sau de coapsele statuii. Emanciparea locuitorilor din Roma, prin contactul cu Grecia, în special, i-a învăţat să fie mai exigenţi, mai pretenţioşi în ceea ce priveşte tratarea bolilor. Ca urmare, în 219 î. Hr., aproape de momentul în care între romani şi cartaginezi se declanşa cel de-al doilea război punic (218-201 i.Hr.), la Roma apare primul medic, sosit din Peloponez, numit Archagathas. Inteligent, şiret şi priceput în meserie, el a devenit în scurtă vreme renumit, vizitat de o clientelă numeroasă, comparabilă, mutatis mutandis, cu cea pe care o va avea, peste mai bine de două mii de ani, un doctor din Ţara Românească, pe nume Ludovic Drasch. În scurtă vreme Archagathas a primit dreptul de cetăţenie romană, ceea ce pe atunci nu era prea uşor, ba mai mult statul i-a oferit gratuit un cabinet situat lângă piaţa de uleiuri, pentru a-şi exercita profesiunea. Şi trebuie să spunem că şi-a exercitat-o foarte bine, reuşind să facă mici intervenţii chirurgicale, care cereau multă îndemânare, şi prin aceasta să-şi câştige numele de vindecătorul de răni. Mulţi dintre romani, în special dintre cei conservatori sau tradiţionalişti, îl priveau, însă, pe acesta cu ochi răi, mai ales că după el la Roma au sosit şi alţi doctori şi tot de origine grecească. Unul dintre cei mai mari duşmani ai acestora, amintitul Cato cel Bătrân, promotorul unei vieţi austere, care se lăuda că hrănindu-se după reţete proprii cu multă cumpătare, a ajuns la o vârstă înaintată şi într-o stare de sănătate excelentă, spunea, într-o scrisoare adresată fiului său următoarele : ,,Grecii sunt un neam rău şi greu de condus. Un oracol vorbeşte prin gura mea când îţi spun că ori de câte ori neamul acesta ne va aduce ceva din ştiinţa sa, va strica tot, şi va fi şi mai rău dacă ne trimite doctorii săi. Grecii s-au jurat să-i ucidă pe toţi barbarii cu ajutorul medicinii şi ne cuprind şi pe noi în această denumire de barbari. Dacă ne cer plată ca să ne îngrijească, o fac să ne inspire mai multă încredere şi să ne piardă mai sigur. Odată pentru totdeauna nu-ţi dau voie să te cauţi cu doctorii.’’. E de prisos să spunem că aceste vorbe sunt pur şi simplu nişte gogoriţe, chiar dacă în alte privinţe autorul lor s-a dovedit un om inteligent şi sincer. Cu timpul, însă, au apărut medici şi din rândul romanilor. În general, şi la începuturi, aceştia îşi practicau meseria în cabinete sărăcăcioase, alături de frizerii sau de spelunci. Ei ştiau să extragă proiectilele sau săgeţile din răni, să vindece fracturi, ba chiar să facă operaţii de vezică sau de hernie. Cu ce rezultate, însă, nu este cazul să discutăm, căci decesele în aceste situaţii erau numeroase. Poate tocmai de aceea dictatorul Lucius Cornelius Sulla (138-78 î.Hr.) a dat o lege prin care pedepsea cu străşnicie, cu surghiunul sau cu moartea, greşelile medicilor, respectiv malpraxisul medical. Dictatorul Caius Iulius Cezar (100-44 î.Hr.), a acordat, totuşi, tuturor medicilor din teritoriile stăpânite de romani, dreptul de cetăţenie romană. Cu toate acestea Cicero (Marcus Tullius 106-43 î.Hr.) îi dispreţuia, punându-i pe picior de egalitate cu arhitecţii şi învăţătorii, iar Marcus Terentius Varro (116-27 î.Hr.) alături de ,,vopsitori şi alţi meşteşugari’’. Familiile romane bogate au ajuns cu timpul să aibă fiecare câte un doctor, recrutat de regulă dintre sclavii sau liberţii lor. Pentru a-şi practica meseria, la început medicilor nu li se cerea niciun act care să le ateste calificarea. Ei soseau în capitală sau în alte oraşe şi se apucau de treabă, tratându-şi pacienţii cum şi unde voiau. Abia la începutul secolului I î.Hr. la Roma se stabileşte un medic şi filozof numit Asclepiade din Prusa, celebru nu doar prin ştiinţa sa, ci şi prin ţinuta impunătoare şi prin farmecul vorbirii, care întemeiază o şcoală de medicină, unde pregătea cadre medicale. La ea au fost invitaţi să predea dascăli din toate ţările cucerite de romani, şi prelegerile se ţineau în limba greacă. Cu timpul au apărut medici militari, diseminaţi pe ramuri medicale, în funcţie de nevoie, pentru gladiatori (angajaţi de lanişti, adică de proprietarii şcolilor unde cei dintâi se instruiau), pentru a-i trata după lupte şi a se îngriji de dieta sau alimentaţia lor, medici de femei, recrutaţi din rândul sexului frumos, sau medici ai împăraţilor, aceştia fiind desigur foarte bine plătiţi. O specializare şi mai îngustă a medicilor are loc în vremea Imperiului, când unii tratau bolile de gât, de urechi, de dinţi, de ochi (făcând inclusiv operaţii de cataractă) etc. De la aceştia s-au păstrat peceţi de piatră, cu numele şi specialitatea avută. Urma unei astfel de peceţi s-a descoperit la Pompei, imprimată pe un unguent solidificat, şi ea a aparţinut unui medic oculist, numit Caius Titus, care trata supurarea din ochi, cu un colir special din smirnă şi şofran. Medicii îşi preparau singuri medicamentele, după reţete secrete, folosind plante aromatice aduse de obicei din Orient, şi substanţe procurate de la negustori specializaţi în acest fel de comerţ. Uneori, însă, leacurile erau preparate chiar de către aceştia din urmă, numiţi, în documente, unguentari (adică făcători de unguente) aromatari sau pigmentari. În treacăt fie spus, ei vindeau şi produse cosmetice, uleiuri, alifii parfumate de trandafir, de mirt, de chiparos etc., căutate de matroanele romane, dar câteodată şi de către bărbaţi. Medicamentele erau ambalate în cutii de lemn sau de os, pe care era scris numele medicului, denumirea medicamentului, boala pe care o vindeca, precum şi cuvinte adjectivate, menite să facă reclamă (neîntrecut, regesc, divin etc.). Pentru a-şi spori faima şi a-şi atrage clientela, medicii nu cruţau niciun mijloc. Ei căutau să se înconjoare de cât mai mulţi ucenici, pe care, spre a-şi impresiona pacienţii (şi publicul), îi luau cu ei la vizitele făcute bolnavilor, chiar dacă nu-i însărcinau să facă ceva, prezenţa acestora fiind menită, aşa cum scria istoricul francez Dezobry, doar să ,,arunce praf în ochii lumi’’ (vezi L. Ştefănescu şi I. Teodorescu, Din viaţa romanilor, Bucureşti, fără an, p.142). Scriitorul Marţial (Marcus Valerius Martialis) zugrăveşte cu măiestrie o astfel de consultaţie, la care el însuşi s-ar fi supus : ,,Nu mă simţeam bine, scrie el, dar iată că imediat (medicul n.n.) Symachus vine să mă viziteze, însoţit fiind de 100 de discipoli ; am fost palpat de o sută de mâini (…) reci ca gheaţa. Nu aveam febră, dar după aceasta am!’’. Medicii romani căutau să se distingă printre concetăţenii lor prin felul de a vorbi şi a se îmbrăca, imitându-i pe cei mai distinşi dintre aristocraţi, de tipul cunoscutului scriitor epicureu Petronius (Caius Petronius Arbiter), acel arbitru al eleganţei, dătător de ton în ale vestimentaţiei elegante din vremea împăraţilor Claudius şi Nero. Între aceştia se numără, pe lângă suspomenitul Asclepiade, cunoscutul medic Celsus Aulus Cornelius (trăitor în timpul împăratului Tiberius 42 î.Hr.-37 d.Hr.), autor al unui manual complex de medicină. În acele vremuri doctorii din Roma se străduiau să descopere noi medicamente pentru bolnavi, între remediile propuse de ei existând deosebiri considerabile, astfel încât erau cazuri când, pentru aceeaşi boală se recomanda de către unul băile de apă rece, de către altul cele de aburi, şi în fine de către al treilea ,,o dietă pe bază de (…) vin’’. Cu toate acestea câştigurile lor erau consistente şi deci, aşa cum spune tot Plinius cel Bătrân, meseria de medic era la Roma cea mai rentabilă dintre toate. S-au păstrat câteva nume de medici romani, cu câştigurile pe care le obţineau. Astfel, se ştie că Quintus Stertinus câştiga pe an, în secolul I d.Hr. , 600 000 de sesterţi (un sesterţ socotit, la moneda europeană de astăzi, valora 2 euro), că un medic aflat în serviciul împăratului Claudius, primea de la acesta anual 360 000 de sesterţi, că aşa cum spune acelaşi Pliniu cel Bătrân, un alt medic a lăsat la moarte urmaşilor săi 1 040 000 de sesterţi, iar alţi doi, fraţi de astă dată, au reuşit să adune împreună 33 600 000 de sesterţi. Trebuie să precizăm că în Roma antică marea prosperitate economică, adusă între altele de cucerirea Daciei, survenită în urma războiului din anul 105-106 d. Hr., a făcut posibilă întemeierea unui Colegiu de asistenţă medicală, compus din 14 medici (câte unul pentru fiecare dintre regiunile oraşului) plătiţi de stat pentru a consulta gratuit populaţia săracă. Membrii acestuia făceau, atunci când era nevoie, tot felul de intervenţii chirurgicale, cu ajutorul unui instrumentar, din care nu lipseau acele, scalpetele, sondele, forcepsurile, pensele, ventuzele, copcile metalice etc. Medicina cunoaşte cea mai mare dezvoltare la sfârşitul secolului al II-lea d.Hr., odată cu sosirea la Roma a celebrului Galienus din Pergam. Acesta era defapt medicul personal al împăratului Comodus, care îl retribuia, pentru serviciile sale, foarte bine. De la el s-a păstrat o Sinteză a teoriilor medicale din şcolile de medicină ale vremii. Se înţelege că o vizită la cabinetul acestuia trebuia să coste foarte mult. Oamenii sănătoşi, care nu aveau nevoie să meargă la doctori, se puteau socoti fericiţi, căci erau scutiţi de cheltuieli uriaşe. Dintre ei a făcut parte cu siguranţă romanul Thesalus (pe mormântul său urmaşii i-au aşezat o inscripţie, în care era numit latronic, adică învingător al doctorilor, pentru că nu le-a dat acestora niciodată vreun ban), dar şi un altul, la căpătâiul căruia s-a aşezat, la cerea sa desigur, următoarea inscripţie: ,,Pe mine m-au omorât marele număr de doctori care m-au tratat’’.
Era această inscripţie parcă o anticipare a ce s-a scris, cum am văzut, peste mai bine de 17 secole, pe piatra funerară a acelui Heinz din oraşul filozofului amintit mai sus, care obişnuia să spună că suprema plăcere pentru el este să stea liniştit şi singur, aşezat pe fotoliul în camera lui, ca să se poată gândi. Putem afirma, în concluzie, că medicii din Roma antică erau, totuşi, foarte bine pregătiţi din punct de vedere teoretic, lipsindu-le, însă, dotarea tehnică (instrumentară) corespunzătoare.

Prof. univ. dr. Blaga Mihoc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *