Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Violenţa în familie la enoriaşii din Eparhia greco-catolică de Oradea. Un studiu de caz din anul 1785, semnat de Blaga Mihoc


Implicarea instituţiei ecclesiale în viaţa enoriaşilor viza ameliorarea stării morale şi materiale a acestora[1]. Preoţii aveau misiunea de a-i îndruma pe cei pe care-i păstoreau să urmeze exemplul cristic, printr-o viaţă curată, fără păcate, dar şi să-şi îmbunătăţească condiţiile materiale de existenţă. În acest context credincioşilor li se cerea să depună eforturi pentru a scăpa de vicii şi acestea erau extrem de numeroase, având asupra familiilor lor efecte devastatoare[2]. Numeroasele plângeri sosite la Consistoriul Episcopiei greco-catolice de Oradea, din partea enoriaşilor, în majoritate femei, dovedesc cu prisosinţă acest lucru.

De la instituţia ecclesială ei aşteptau să se implice în chestiunile „mărunte” de justiţie, şi ea s-a implicat, la început după sistemul colodei (sau perindelelor), care presupunea pedepsirea celor vinovaţi, din rândul cuplurilor de căsătoriţi, prin expunerea în jug, sau la stâlpul infamiei, în faţa enoriaşilor, la sărbători, după ce se ieşea din biserică, pentru a recepta batjocura sau oprobiul acestora, dar şi aplicarea unor corecţii fizice[3].

O împărţire pe probleme a plângerilor sau petiţiilor adresate forurilor bisericeşti a fost făcută în ultimii ani de către mai mulţi cercetători[4]. Partenerii viciaţi din familii – soţ sau soţie –  se reclamau unul pe altul la Episcopie, şi din spusele lor se pot reconstitui (şi s-au reconstituit şi publicat) numeroase studii de caz. Unul dintre acestea îi are ca actanţi pe Petru Solga şi Măcinica Cuţitaru, soţ şi soţie, trăitori în a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea, în cartierul Olosig de lângă Oradea.

În cazul celor doi, sau mai precis al bărbatului, este vorba de prezenţa unui viciu obişnuit în epocă, cel al beţiei şi ca un apendice al acestuia, al lenei, însoţite şi de un factor extern, cel al imixtiunii în treburile lor, a soacrei, respectiv a mamei lui Petru Solga[5]. De altfel, în Oradea, nu puţine erau pe atunci situaţiile în care familiile tinere se destrămau datorită amestecului părinţilor, socrii şi soacre, în viaţa tinerilor şi acest lucru se întâmpla când partenerii aveau „firi slabe”, bicisnice, influenţabile, cum era cea a lui Petru Solga, din cuplul amintit.

Cazul celor doi poate fi reiterat caleidoscopic pe baza petiţiilor pe care Măcinica Cuţitaru le înaintează către Episcopie, solicitând să i se permită despărţirea de soţ. Una dintre acestea datează din 13 februarie 1785, iar cealaltă din 19 februarie acelaşi an[6]. Motivele pentru care petenta solicită dreptul de despărţire sunt expuse pe larg în cele două petiţii şi din ele cazul lor, nu singular în comunitatea unde locuiau, cea a Olosigului, situată pe malul drept al Crişului Repede, poate fi cu uşurinţă studiat. După prima dintre petiţii, cea din 13 februarie, membrii Consistoriului, în frunte cu Gheorghe Fărcaş, hotărăsc să amâne formularea, pentru petentă, a unui răspuns, cu şase săptămâni, informând-o, în scris, despre acest lucru. Măcinica este, însă, nemulţumită, şi la 19 februarie 1785 îşi reînnoieşte petiţia, cu un adaus consistent de explicări, în care se face o trecere în revistă a pătimirilor sale (alături de soţ şi de mama acestuia), de natură materială, morală şi religioasă. Cei doi se căsătoriseră în urmă cu 12 ani, adică la începutul lui 1773. În acel moment ea poseda o sumă de 100 de florini renani, depozitată la „Casa de păstrare a oraşului Oradea”, suficientă, pe atunci, pentru cumpărarea în Olosig a unei case de mărime mijlocie, sau a unei vii pe rod, profitabilă, pe dealurile de lângă Criş. Din nefericire, în scurtă vreme după căsătorie, Măcinica îşi dă seama că soţul ei se află sub tutela, nu tocmai benefică, a mamei sale, o femeie autoritară, dornică de la început, aşa cum se arăta în petiţia din 19 februarie 1785, să pună mâna pe banii nurorii sale. Măcinica nu acceptă, însă, acest lucru, deoarece voia să cumpere cu acei bani o vie, aşa cum făceau majoritatea orădenilor din zonele mărginaşe ale oraşului, din care ea şi soţul ei să se poată întreţine[7]. Avea, aşadar, această femeie un spirit practic dezvoltat, o cunoaştere a realităţilor locului, ceea ce o făcea aptă să devină o soţie bună, o gospodină dotată cu calităţi potrivite împrejurărilor. Ea nu era, însă, pe placul soacrei sale care, dacă dăm crezare celor spuse în cele două petiţii, împreună cu fiul ei, un ins influenţabil, fără voinţă, obişnuia să meargă destul de des la o ospătărie situată în Cetate, dar şi la alte localuri, unde consumau vin sau alte băuturi spirtoase. Măcinica spune că, după o expediţie de acest fel, soacra a trimis-o la un grădinar din „lunca Crişului”, să cumpere salată de un creiţar, şi că după ce s-a întors acasă, cea de mai sus (aflată sub influenţa alcoolului) s-a arătat nemulţumită  de calitatea mărfii, imputându-i că nu se pricepe la nimic şi îndemnându-şi fiul s-o bată. Acesta n-a stat mult pe gânduri, şi i-a îndeplinit dorinţa, procedând oarecum gradat: a început , adică, s-o certe şi s-o înjure, după care, cu o secure în mâna a gonit-o prin curte, spunându-i că o omoară. Speriată, Măcinica s-a refugiat la un vecin, pe nume Flore Iuhas. Furios la culme, soţul a urmărit-o, încercând, fără succes, să pătrundă în curtea acestuia.

Conflictul între cei doi a „umplut” strada de gălăgie, şi ca urmare mai mulţi vecini au ieşit din curţi, străduindu-se să-l calmeze pe bărbatul furios. „Slab de înger”, şi jenat de imputările asistenţei, el a trecut în extrema cealaltă şi, ca atare, a început s-o apostrofeze pe maică-sa, pentru tot scandalul care s-a produs, adresându-i-se cu strigătul: „Piei de aici, Iudă, căci din cauza ta s-ar putea întâmpla ca potăile de pe străzi să bea sângele nevestei mele şi prin asta şi pe al meu!”[8]. În cele din urmă, însă, cel amintit şi-a redirecţionat furia către Măcinica. Cu un bici în mână, de astă dată, el a intrat, aşa cum pot dovedi martorii Flore Iuhas şi Ioan Brazdă, pe la vecini, din casă în casă, căutând-o şi strigând încontinuu că dacă o găseşte o va ucide sau schilodi. Au intervenit, spre a-l calma, alături de vecini, câteva rude de-ale sale şi de ale Măcinicăi.

Povăţuită de acestea, femeia s-a reîntors care, „după ce şi-a revenit în fire”, a ajuns la concluzia că maică-sa este cauza certurilor dintre ei. Efectul a fost că cei doi au hotărât să se separe de aceasta, mutându-se în chirie la un vecin. Au cheltuit, cu acea ocazie, o parte din cei 100 de florini ai Măcinicăi, pe lenjerie şi alte lucruri gospodăreşti. Mutarea nu le-a fost, însă, de prea mult folos, căci „bătrâna” a început să vină la ei în noua locuinţă, şi uneori să-i batjocorească şi să-i înjure. Pentru a scăpa de vecinătatea acesteia, Petru Solga şi Măcinica Cuţitaru s-au gândit, în cele din urmă, ca din banii care le mai rămăseseră să-şi cumpere, şi şi-au şi cumpărat, o „căscioară” modestă. Îndată după mutarea lor „bătrâna” s-a îmbolnăvit şi a zăcut vreo trei luni, perioadă în care, vizitând-o, cei doi au constatat că aceasta „părea a se fi îmbunat puţin”. În acel context şi-a rugat fiul şi nora să-i muncească via, căci avea, ca mai toţi vecinii ei, o vie pe deal, pentru a nu rămâne în paragină, adică de „râsul tuturor”, promiţându-le că-i va plăti pentru munca lor, după cules, cu „9 ciubere de vin”[9]. Încetul cu încetul, ea se vindecă şi, odată înzdrăvenită, uită de plata pe care o promisese celor doi. Recurge la o manevră neşteptată  şi le spune acestora că le va da vinul promis, dar nu ca răsplată pentru munca depusă la vie, ci în contul unei sume de 80 de florini, cuvenită fiului ei ca moştenire de la bunica sa. Soţul Măcinicăi se dovedeşte, aşa cum spune ea în cea de-a doua petiţie, „un om molâu, fără voinţă” şi acceptă tacit „târgul” nedrept, propus de mama sa, căci, „dacă avea ce mânca şi ce bea, el nu se omora să-şi caute de lucru, tândălind zile în şir prin casă, fără să câştige niciun ban”[10]. Aşa stând lucrurile, Măcinica ajunge la concluzia că ea şi soţul ei nu se vor putea întreţine doar din ceea ce primeau dacă săpau grădinile sau viile unora dintre vecinii lor. Îşi sfătuieşte, deci, soţul să împrumute de la un vecin 38 de florini şi cu ei să cumpere o vie mai mică. Din rodul acesteia, adică din banii obţinuţi pe vinul vândut în primul an, şi cu încă 20 de florini primiţi de la „bătrână” în contul moştenirii cuvenite din partea bunicii amintite, cei doi reuşesc să-şi achite datoriile către vecinul lor.

În sfârşit, după încă vreo doi ani, ei vând via pe care o aveau şi, adăugând la preţul obţinut pe ea încă 40 de florini, luaţi cu împrumut de la Parohia greco-catolică din Olosig, şi alţi 15 de la soţia unui vecin de-al lor, pe nume Stoian, cumpără o alta mai mare şi mai productivă, cu 100 de florini, pe care se angajează s-o plătească după recoltă, în natură, adică în vin. Între timp, mama Măcinicăi moare şi ea moşteneşte de la aceasta  casa părintească în valoare de 64 de florini, în care cei doi se şi mută, nu înainte de a o vinde pe cea în care locuiau, contra sumei de 60 de florini. Din această sumă îşi plătesc toate datoriile (către parohie şi către soţia vecinului Stoian), în afară de cei 20 de florini împrumutaţi de la „bătrână”. Aceasta îi cere imperativ fiului ei să-i restituie împrumutul, dar el o anunţă că nu-i va înapoia datoria, deoarece ea „nu i-a dat ceea ce i se cuvenea din moştenirea bunicii lui”, adică cei 80 de florini, amintiţi mai sus[11]. Urmează  apoi ceva, care pe atunci părea oarecum „împotriva firii”, adică un proces „civil” între mamă şi fiu, şi în cele din urmă o hotărâre judecătorească, prin care cea dintâi este obligată să achite fiului suma amintită, reţinând din ea datoria de 20 de florini[12].

Se părea acum, scrie Măcinica, în cea de-a doua petiţie a sa, că situaţia materială a ei şi a soţului s-a ameliorat, deoarece, aşa cum am văzut, scăpaseră de datorii şi aveau casă şi vie, adică „mijloace de trai”. Dar, vai, precizează ea în petiţie, „bizuindu-se pe acest lucru, soţul a început din nou să lenevească, să nu-şi mai caute de lucru, trândăvind săptămâni de-a rândul, nefiindu-i scârbă nici de vin nici de ţuică”[13].

Pentru a-l scoate din starea de lene, adaugă ea, „l-am sfătuit să vindem casa moştenită de mine de la mama, cea în care locuiam, pentru a cumpăra una mai mare, unde am fi putut face ţuică din moatele strugurilor de la via noastră. Soţul a fost de acord şi, după câteva reparaţii mici, am reuşit să vindem casa cu 69 de florini. Banii lipsă până la preţul acestei noi case,   i-am luat iarăşi cu împrumut”, arată Măcinica[14]. De fapt cei doi soţi au împrumutat, după cum spune tot ea, o sumă totală de 143 de florini şi din ei au putut achiziţiona, pe lângă casa pomenită, o mare cantitate de prune, un număr de „butoaie şi ciubere”, pentru a le pune la dospit. Prunele achiziţionate de pe pomi trebuiau culese, puse la „macerat” şi apoi duse la fiert, la un cazan al unui locuitor din „lunca Crişului”, operaţii care au necesitat angajarea unor lucrători, şi deci o cheltuială de 60 de florini. Ţuica astfel obţinută a fost comercializată de către cei doi, obţinând din această afacere un oarecare profit. Cu acesta şi-au extins afacerea, dar nepricepându-se prea bine la astfel de treburi, au păţit, în cele din urmă, ca Dănilă Prepeleac din povestirile de mai târziu ale lui Ion Creangă, căci şi-au cumpărat un car, un bou şi pe seama acestuia fân, cu gândul de-a se întovărăşi cu un vecin, şi el proprietar al unui astfel de animal, şi a putea face astfel transporturi gospodăreşti. Prost hrănit, boul a trebuit vândut pe preţ de nimic, iar carul aşişderea. În plus, nici ţuica n-a putut fi vândută la timp, ci doar cu mare întârziere, astfel încât, una peste alta, cei doi au rămas iarăşi fără bani. Măcinica explică şi de ce au ajuns în această situaţie, spunând că, în timp ce ea lucra la culesul prunelor cu cei doi lucrători angajaţi, soţul trândăvea şi o ducea dintr-o beţie în alta. Mai mult, arata ea, el s-a dus la Oradea (Oraşul Nou sau Ujváros), unde s-a angajat cioban la un oarecare Nyiri Andrei, lăsând-o să se chinuie singură cu făcutul ţuicii, de astă dată la un locuitor din „pusta Mecenţiu, de lângă Tărian”[15], şi în plus că, nu peste multă vreme, a reclamat-o la Consistoriul episcopiei greco-catolice, că ar fi risipit cei 143 de florini, pe care-i luaseră împrumut. Meticuloasă şi econoamă, ea prezintă, în petiţia din 19 februarie 1785, pentru a se dezvinovăţi, desigur, o listă a cheltuielilor făcute cu fierberea ţuicii şi a veniturilor obţinute din vânzarea acesteia. Din petiţia ei mai aflăm că, pe când fierbea ţuica, a fost reclamată de soţ pentru comportament imoral, reproşându-i-se că ar fi frecventat cârciumile din Tărian şi că, din acest motiv, el ar fi fost nevoit „s-o bată în zilele de Crăciun”[16]. Femeia explică, însă, cum au stat de fapt lucrurile, precizând că soţul a trimis-o la Tărian să recupereze de la „argatul moşierului de acolo, sau în lipsa acestuia, de la ciurdarul său, o anumită cantitate de ţuică dată împrumut”, iar dacă aceasta n-ar fi fost posibil, să facă în aşa fel ca „datornicul să-i dea, în contul ţuicii, bani, sau eventual o dovadă scrisă, din care să rezulte valoarea datoriei”[17]. Pentru că drumul de la Oradea  (Olosig) până la Tărian, dus-întors era de 22-23 kilometri, parcurgerea lui se făcea pe atunci anevoie şi de aceea Măcinica a trebuit, aşa cum se menţionează în ultima petiţie, să petreacă o noapte la Sântandrei, în casa unui oarecare Mieru Ioan. Din acest motiv, soţul i-a reproşat „lipsa de acasă pe timpul nopţii”, suspectând-o că i-ar fi fost infidelă, că ar fi cheltuit, ”pe beţii şi destrăbălări”, suma de 16 florini[18]. În replică femeia scrie, tot în petiţia din 19 februarie 1785, că: „Dacă soţul e nemulţumit pentru ce s-a întâmplat, şi dacă este un bărbat adevărat, atunci de ce n-a mers personal  la Tărian,  trimiţându-mă pe mine pe vreme de iarnă, în timp ce el a stat acasă, deşi nu avea nimic de lucru”[19]. Ea nu neagă învinuirea că ar fi cheltuit acei bani, ci doar îi reproşează soţului că n-a făcut el acel drum; nu admite, însă, ideea că ar fi o destrăbălată şi ca urmare nici faptul că soţul era îndreptăţit s-o brutalizeze. Adevărul este că în epoca în care trăiau cei doi soţi, suspiciunile între partenerii de viaţă erau ceva obişnuit, căci obişnuite erau şi „faptele rele”, ba chiar cele pline de cruzime. Poate de aceea, aşa cum spune tot Măcinica, la un moment dat soţul o învinuieşte că i-ar fi dat bătrânei sale mame, respectiv soacrei, care obişnuia să bea pe datorie, „ţuică rea”, cu gând, se subînţelege „de-a o omorî”. A doua zi după această întâmplare, Petru Solga s-a dus „ să prânzească” la mama sa şi, influenţat de aceasta, a revenit acasă, a încuiat poarta, a luat o funie groasă şi-a împletit-o, după care şi-a bătut soţia până aproape de moarte. „Ca să mă însănătoşesc în urma acestei bătăi”, povesteşte Măcinica, „a fost nevoie de intervenţia felcerului”. Şi, mai adaugă ea spre a se face credibilă, „toate acestea le-a văzut şi domnul Csák Tornaz”, un vecin de-al lor, probabil un om mai de vază din comunitate. „Altădată”, continuă Măcinica, „la nici două săptămâni de la naşterea unuia dintre copii, el era plecat la depozitul de sare (situat pe lângă podul de peste Crişul Repede, din dreptul străzii Magheru de astăzi n.n.), iar eu, pregătindu-i masa, i-am trimis mâncare printr-o fată cunoscută nouă. Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo, dar când a venit acasă a început să facă scandal, căutându-şi toporul. Eu am fugit din calea lui la vecini”, precizează ea, „iar fata care-i dusese mâncarea, mi-a întins copilaşul înfăşat peste gard. De atunci, de multe ori mă gândesc ce s-ar fi întâmplat în acele clipe, dacă nu fugeam din calea lui, căci a aruncat după mine cu o bucată de lemn, şi din fericire nu m-a nimerit. Dar, în schimb, o aşchie s-a înfipt în capul copilului. Soţul meu socoteşte, probabil, că nu sunt suficient de bătută de soartă. Eu mă tot întreb şi acum pentru ce fel de vini m-a chinuit acest om atâta?! De câte ori m-a văzut, el sau altcineva, beată sau de câte ori m-a prins destrăbălându-mă?!”[20]

În încheierea petiţiei sale Măcinica Cuţitaru spune concluziv: „Pentru toate aceste fapte, este imposibil să nu-mi doresc despărţirea de el”. Iar, ca un supliment la şirul motivelor de despărţire, ea adaugă şi altele de ordin religios, dintre care unul foarte serios, legat de botezul copiilor lor. Astfel, ea spune că atunci când s-a căsătorit cu Petru Solga, care după cum deducem din relatarea ei, era de religie ortodoxă, s-au înţeles ca fiecare să frecventeze biserica lui, dar să-şi boteze copiii în religia ei, adică la greco-catolici. Bărbatul n-a respectat, însă, această înţelegere, căci din şase copii avuţi, n-a botezat pe niciunul cu preoţi greco-catolici, ci pe toţi cu preoţi ortodocşi, „la biserica din Katonaváros” (Velenţa n.n.)[21]. Pe lângă aceasta, când Măcinica a născut primul copil, s-a îmbolnăvit foarte rău şi, simţind că e aproape de moarte, i-a cerut soţului să-i aducă un preot de ritul ei, ca s-o spovedească. Petru Solga i-a adus, însă, la căpătâi un preot ortodox care, ştiind că bolnava nu e de religia sa, a refuzat s-o spovedească. Urmarea a fost că Măcinica era gata să moară „ca o păgână, nespovedită”. Profitând de lipsa soţului şi, desigur simţindu-se mai bine, a chemat acasă pe preotul greco-catolic din Olosig, Simion Pop, care a spovedit-o şi cuminecat-o. Când a aflat despre acest lucru, Petru Solga n-a găsit altceva mai bun de făcut decât s-o înjure şi pe ea şi pe confesorul ei[22]. Mai mult, se spune în petiţia ei, din 19 februarie 1785, când i-au murit, pe rând se subînţelege, toţi cei şase copii, soţul nu i-a permis să-i înmormânteze cu preot greco-catolic, ci cu unul de ritul lui. În plus, la sărbătoarea Bobotezei din anul 1784, când preotul „Pop Ioan şi cantorul său Nicolae” au vrut să vină „cu crucea”, să le sfinţească casa, Petru Solga a închis poarta, a ieşit înaintea celor doi, spunându-le că nu-i primeşte în casă, deoarece soţia sa trebuie să frecventeze biserica de ritul lui. „De trei ani”, se arată în petiţia Măcinicăi Cuţitaru, referindu-se la perioada 1782-1785, „nu m-am spovedit şi nici nu m-am cuminecat, iar de când s-a răspândit vestea că, după şase săptămâni de gândire se poate trece de la o confesiune la alta, m-a tot îmboldit să trec la religia lui. L-am dus, multă vreme, cu vorba, spunându-i că am fost la preotul de ritul lui, dar că nu l-am găsit acasă. El încearcă să mă intimideze, zicându-mi că sunt obligată să trec la religia lui, căci niciodată nu va mai permite ca vreun preot unit să se apropie de mine sau de copiii noştri. Şi astfel ne tot certăm, una într-una, pe motive religioase, ajungând ca eu să fiu mai prejos decât ultimul rob din temniţă, deoarece acesta are dreptul să fie vizitat de preotul lui, în timp ce mie nu mi se permite să fiu cercetată de al meu”[23].

În concluzie, ea solicită ca „Sfântul Scaun”, adică Consistoriul Episcopiei greco-catolice de Oradea, să analizeze situaţia sa şi să-i permită a se despărţi de soţ. Nu dispunem de documente care să demonstreze ce hotărâre a luat Consistoriul, dar din cazurile similare studiate de către noi altă dată, conchidem că aceasta nu putea fi decât una de aprobare[24].

[1] Vezi Blaga Mihoc, Justiţie şi moralitate, Editura Logos ’94, Oradea, 2000, p. 27-87; Idem, Biserica şi secularul, Editura Treira, Oradea, 2007, p.85-136.

[2] Vezi Arlette Lebigre, La justice du roi. La vie judiciare dans l‘Ancienne France, Editions Complete, paris, 1995, p. 133-134; Michel Foucault, A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea închisorii, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 172.Constanţa Vintilă Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Ed. a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 374-385;Ioan Godea, Moralitate, mentalitate şi osândă. Perindelele, colodă şi mireasă pe grapă, Editura de Vest, Timişoara, 2011, p. 104-113, 123, 127, 149; Blaga Mihoc, Judecata cea dreaptă, Editura Logos ’94, Oradea, 2012, passim.

[3]Vezi Titus L. Roşu, Ioan Godea, Forme de judectă şi ispăşire în obştea românească în Evul Mediu, cu specială privire  asupra bisericilor de lemn, Oradea, 1973, apud. Ioan Godea, op. cit, p. 104-113, 123, 127, 149.

[4] Vezi Petru Ardelean, Divorţul – efect al violenţei domestice în Bihor, la sfârşit de secol XVIII şi în secolul al XIX-lea, în Studii de demografie istorică (secolele XVIII-XXI), Editura Gutenberg Univers, Arad; Blaga Mihoc, Judecata cea dreaptă… p. 1-302.

[5] Serviciul Judeţean Bihor al Arhivelor Naţionale (în continuare S. J.B.A.N.), Fond Episcopia greco-catolică Bihor, Dos. 535, f. 31-35.

[6] Ibidem

[7] Ibidem, f. 31

[8] Ibidem

[9] Un ciubăr era egal cu 42 de litri (vezi Nicolae Stoicescu, Cum măsurau strămoşii noştri, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 168-169).

[10] S.J.B.A.N., Fond Episcopia greco-catolică Bihor, Dos. 535, f. 31-32

[11] Ibidem

[12] Ibidem

[13] Ibidem, f. 32

[14] Ibidem , f. 32

[15] Ibidem

[16] Ibidem, f. 31-35

[17] Ibidem

[18] Ibidem

[19] Ibidem

[20]Ibidem

[21] Ibidem

[22] Ibidem

[23] Ibidem

[24] Vezi Blaga Mihoc, Judecata cea dreaptă,… p. 1-302.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *