Când normalitatea devine excepție!
”Citește ceva frumos” !
Era mesajul ce însoțea, ieri, o postare trimisă de fiul meu, în privat.

Am citit și m-am emoționat. Apoi, m-am revoltat. Apoi, mi-am pus întrebări firești:
– în ce lume trăim ?
– ce fel de țară este aceea în care normalitatea este excepție ?
– cum se formează, profesional vorbind, magistrații, în ziua de azi ?
– de ce sunt complet lipsiți de umanitate ?
– de ce oameni nevinovați ajung la închisoare?
– de ce criminalii și violatorii sunt liberi și fericiți ?
– de ce legea nu e aceeași pentru toți ?
Și, evident, multe altele ?

Între timp „Doamna cu pantofi albaștri ”, o relatare dintr-o sală de judecată, scrisă și postată de avocata Mădălina Scutelnicu din Sibiu, ea însăși surprinsă că, după zece ani de avocatură asistă și e implicată în soluționarea unui asemenea caz, a devenit virală pe internet. Și a adunat zeci de mii de like-uri. Un caz excepțional. Un caz în care un magistrat nu se comportă ca un robot. Ci, ca un bun profesionist. Ca un autentic om al legii.

Decelează situațiile, atitudinile, descifrează intențiile părților implicate în conflict. Și decide în totală cunoștință de cauză. Cu obiectivitate profesională, dar și cu suflet de om, și de mamă. Conștientă fiind că sufletul unui copil nu e o „Cheie de 14 ”, o unealtă pe care o manevrezi, fără să-ți pui întrebări, fără să te gândești la consecințe. Nu se agită, nu se impacientează că timpul trece, că sunt și alte cazuri pe rol. Alocă trei ore pentru a găsi soluția ce mai bună pentru custodia unui copil, prins în bătălia dură, dintre mamă și tată. Nu se rezumă doar la a-l întreba pe minor, practică obișnuită în sălile de judecată, cu cine ar vrea să rămână ? Și-n funcție de răspuns să formuleze sentința. Soluție, aplicată de majoritatea magistraților de la noi.

„Doamna cu pantofi albaștri”, nu s-a comportat ca un judecător oarecare. A acționat ca un pedagog de nota 10, S-a străduit să simtă sufletul delicat al copilului și reacția firească a acestuia, față de fiecare părinte, într-un mediu neutru. Așa a înțeles că tatăl inspiră o teamă viscerală și seamănă ură. În timp ce mamei i s-a interzis să-și vadă copilul, mai bine de un an și jumătate. Ceea ce n-a distrus, însă, legătura de dragoste dintre mamă și fiul ei. În favoarea căreia a și decis.
Un final fericit, îți vine să exclami. În realitate este un final normal, o soluție înțeleaptă, găsită de o judecătoare excepțională.
Televiziunile o caută acum, să o promoveze ca model. Ceea ce nu e rău. Rău și trist este, că în marea de anomalii, petrecute în justiția românească, o soluție de normalitate se transformă într-o excepție. Și devine un eveniment.

Maria Vesa Aursulesei