Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România trece prin momente dificile. Nu ar fi prima oară, desigur, dar capacitatea acestei bresle, arbitrar și temporar divizată de interese meschine sau neînțelegeri flagrante, de a face față intemperiilor specifice vremurilor triste pe care le trăim se va dovedi, sunt convins, intactă. Simțeam, vă mărturisesc, nevoia acestei confesiuni.

Am intrat în rândurile jurnaliștilor cu mulți ani în urmă, fără să-mi dau seama că o fac, scriind primele texte pentru revista liceului ale cărui cursuri le urmam. Am devenit ofițer, istoric militar și jurnalist profesionist, iar aderarea la UZPR era, din acest punct de vedere, firească. Am intrat în Uniune pentru că am crezut mereu în forța cuvântului scris, în capacitatea lui de a influența decizii pentru binele colectiv. Nu am făcut acest pas pentru unele persoane – fiindcă am citit enormități greu de acceptat fie și la o doua lectură, semnate de intelectuali respectați, care scriau că au intrat în UZPR pentru un anume președinte și că nu le pasă de UZPR, disprețuindu-i, așadar, fățiș, pe toți ceilalți membri! – și am crezut întotdeauna că îndemnul lui I.L. Caragiale – „Cinste și gramatică!” – trebuie să ne inspire pe toți, să ne guverneze carierele și să ne dirijeze pașii, corect, într-o profesie admirabilă, aleasă tocmai pentru a putea fi vocile Cetății.

Disensiunile din cadrul UZPR au legătură cu îndemnul caragialian. Într-o foarte mare măsură. Fiindcă nici cinstea și nici gramatica nu par să fie argumentul forte al unora dintre cei care s-au cocoțat pe o baricadă care nu ar trebui să existe. O organizație profesională reușește să-i reprezinte corect pe membrii săi prin promovarea respectului reciproc, prin prezervarea valorilor fundamentale ale breslei și prin imprimarea unui climat de cooperare și solidaritate. Insist, respect reciproc!

Am citit și texte imbecile, iertat să-mi fie acest termen. Semnate de pretinși ziariști, treziți dintr-o dată la viață „organizațională” doar fiindcă au aflat iute, adulmecând profitul, de posibilitatea unor indemnizații nesperate. Tineri imberbi, scriind reportaje „de atmosferă”, împrumutând pe nemestecate termenii unei „tabere”, fără o investigație onestă a cauzelor și evoluției unui conflict juridic, financiar și moral, așa cum se învăța jurnalismul altădată (da, știu, asta cere timp, nervi, bani și, da, iarăși, cinste!). Am văzut oameni lași și falși, jucând pervers la intimidare, al căror păr alb, dar și CV-urile bine conturate spre senectute le-ar fi impus rostirea tranșantă a adevărului evident („Amicus Plato, sed magis amica veritas”, cum de au uitat, dacă le vor fi știut vreodată, celebrele cuvinte ale lui Aristotel?), dar am văzut, ceea ce este mai grav, interese financiare ascunse, drapate în acte de cultură, ale unor lipitori prinse strașnic de bani ușor de supt, ori transferând conflicte personale, vechi, în prim-planul unei înfruntări organizaționale, cârpind pe UZPR, arătând că nu le pasă de organizație, ci doar de ei înșiși, etichete nesimțite.

I-am văzut, cu tristețe amară, pe aceia care aplaudau altădată onestitatea și profesionalismul jurnaliștilor militari, colegii lor de breaslă, atacându-i acum doar pentru „înveliș”, socotind, prin cine știe ce transformări mentale, suspecte de altminteri, că uniforma purtată poate fi o culpă, ceea ce m-a dezgustat profund. Au încercat să impună, clamând în pustiu, o bizară dihotomie, greu de digerat, între „uniforme bune” și „uniforme rele”. Nu vor reuși!

Am sperat, intrând în UZPR, la o organizație puternică. A unor profesioniști conștienți de forța cuvântului și de importanța acestei nobile îndeletniciri. M-am bucurat să fim alături. Și mă voi bucura în continuare. Fiindcă nu fac parte dintre aceia care se dedică unui individ, ci țelurilor bine definite ale unei organizații în care am ales să intru. Pentru a putea fi împreună. Solidari și puternici! Onești, respectând regulile breslei și cinstind forța cuvântului scris.

În fond, dragii mei colegi, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România ar trebui să fie mai presus de noi, cei care, temporar, o populăm din proprie voință, prin alegerea corectă a celor care ne reprezintă și respectarea actelor esențiale asupra cărora am căzut de comun acord că ne reglementează starea de a fi împreună. Unii spun că nu justiția este aceea care ar trebui să decidă în aceste dispute, dar dacă unii se dovedesc incapabili să respecte statutul organizației, elementarele reguli de conviețuire organizațională și, mai ales, buna gestionare a fondurilor proprii în beneficiul nostru, al tuturor, atunci, da, justiția trebuie să facă dreptate!

Drumul acesta, jalonat de decizii judecătorești, va fi unul greu, dar va trebui să fie pentru toți o lecție. Mai ales pentru aceia care au crezut și cred că pot pune mai presus de UZPR și interesele profesionale ale breslei, arbitrariul, minciuna, ipocrizia, furtul doar pentru a-și ridica un soclu iluzoriu. Și am văzut atâtea statui distruse…

Florin Șperlea