Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Despre „Dacopatia și alte rătăciri românești”


DESPRE „DACOPATIA ŞI ALTE RĂTĂCIRI ROMÂNESTI”,
de Dan Alexe (Humanitas, 2015)

Exacerbarea sentimentelor legate de valoarea proprie, specifică tuturor popoarelor are la acestea, pe o scară imaginară de măsurat, un grad mai mare sau mai mic de intensificare, în funcţie de epocă sau de comandamente politico-sociale. Când unul dintre ele, un popor sau altul, adică, stăpâneşte sau imperează peste altele mai mici sau mai slabe, intră la idee cu privire la eminenţa virtuţilor proprii, la unicitatea sa specială pe mapamond. Şi, date fiindu-i realizările (când acestea există), e lesne multora dintre indivizii care-l compun, dar şi altora apţi a-l admira, să creadă că este superior, şi ca atare predestinat să conducă destinele altora. În acest sens, exemplele din istorie ne stau cu uşurinţă la îndemână, făcându-ne să-i respectăm pe vechii greci şi pe romani, iar în epoca mai recentă pe harnicii dar turbulenţii germani, pentru marile lor înfăptuiri, desigur. Urât şi rău este, însă, atunci când izmenelile de superioritate de grup etnico-naţional izvorăsc, nu din practică sau făptuire, ci din complexul de nimicnicie, care abhoră raţiunii celor obişnuiţi să gândească detaşaţi de sentimentalisme. E foarte greu, însă, pentru cei ce vor să scrie despre aceste lucruri, căci de cele mai multe ori nu pot ţine dreapta măsură, aceea de a nu exagera nici într-un fel nici în altul. În istoriografia noastră, exagerarea, în felul tragerii spuzei pe turta lor, li se permitea sau cel puţin li se scuza, intelectualilor români din epoca luminilor, atunci când, apăsaţi de multe rele, îngrădiţi de stăpânirea habsburgică în lupta pentru emanciparea naţională a poporului lor, le venea la îndemână să găsească obârşiile sau descendenţa acestuia în vechii romani, creatori de cultură şi civilizaţie de rang înalt. Ei optau pentru teoria romanităţii pure, şi această concepţie, venială atunci, este astăzi, la cei care încă o cultivă, impardonabilă, ridicolă, de neluat în seamă.
În contrapunct cu ea s-au găsit şi dintre cei ce supralicitau calităţile daco-geţilor, socotindu-i cei mai buni dintre cei buni, chiar dacă nu cunoşteau scrisul, ţara lor – Dacia, considerând-o un fel de Omphalus mundi. Reacţia a fost că au apărut autori şi lucrări care le combat, şi pe bună dreptate, rătăcirile, şi ele sunt cu atât mai utile, cu cât fac acest lucru pe baza unei documentări riguroase, cu dovezi irefutabile, extrase din diferite domenii ştiinţifice. În aceste împrejurări, însă, au ieşit de sub tipar şi lucruri eterogene, cu părţi bune, dar şi cu destule umbre sau scăderi. Avem, în acest sens, exemplul nu demult apărutei cărţi întitulate Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, publicată la Editura Humanitas şi scrisă de Dan Alexe, un autor plurivalent, cu stil alert şi plăcut şi un făcător de filme şi reportaje, dar şi un lingvist cu întinse cunoştinţe universale. Domnia sa a pedalat de timpuriu, adică de la 26-27 de ani, cu vânjoşie şi concreteţe, pe combaterea protocronismului românesc, execrat şi de alţi învăţaţi, cum este, de exemplu, domnul profesor universitar Lucian Boia. Şi nu era greu să facă acest lucru agreat de lumea ştiinţifică din ţările Apusului, scârbită, între multe altele, de neaoşismul naţionalist al comunismului confiscător, dar şi distrugător de valori, după cum ştie toată lumea. În acest scop el face, în cartea sa, asocieri şi disocieri de termeni lingvistici, luaţi din cele mai deosebite limbi ţi locuri, cu o celeritate surprinzătoare şi cu o neinsistenţă suspectă, aflată doar în manualele pentru şcolarii din clasele gimnaziale sau, mutatis mutandis, în cărţile de rugăciuni. Această manieră de a învălmăşi rapid şi apodictic informaţiile ne face să credem că autorul este reprezentantul tipic al culturalizaţilor prin site-uri, dornici a deveni culturalizatori prin cărţi. Faconda sa, nu lipsită, totuşi, de farmec datorită telentului său gazetăresc, se simte din repeziciunea cu care petrece pe sub ochii cititorilor o spuză de informaţii greu de verificat, parcă extrase dintr-un ghid expoziţional, sau din spusele unui însoţitor de grup turistic din autocarele periegete prin ţările Uniunii Europene. În acest context, e greu de înţeles cât folos pot avea aceştia, cititorii adică, din explicaţiile autorului, copiate din dicţionare, despre originea şi înrudirea denumirii în româneşte a organelor sexuale femeieşti şi bărbăteşti, sau despre cea a copulării, numită în documentele bisericeşti din fondurile arhivistice orădene „facerea lucrului cel rău”, cu cele din alte limbi, după cum nu ştim cât de frumos ar fi să respectăm recomandarea adresată nouă, celor de azi, de către acesta, să ne „dezinhibăm”, spunând despre cineva, nu că „s-a făcut de cacao” (cum din pudibonderie obişnuim să zicem când cineva se face de râs), ci direct şi mai pe româneşte, că „s-a făcut de căcat”. Dacă citeşti această carte rămâi cu impresia că ai de a face cu un şcolar premiant, care spune cu dezinvoltură, nu ceea ce este întrebat de dascăl, ci ceea ce ştie el mai bine. E detestabil la el şi tonul contondent, insultător al scriiturii. Nu poţi, dacă eşti om serios, să scrii despre Nicolae Densuşianu că era un notar ignorant, maniac şi dement, fără studii de specialitate (istorice sau lingvistice, ca cele, vrea să zică, probabil, autorul, foarte serioase ale domniei sale), care a scris numai prostii, când se ştie bine că lucrarea sa despre Revoluţiunea lui Horia, apărută în 1884, este, în genul ei, o capodoperă a istoriografiei din acei ani, după cum nu poţi să extinzi, prin asociere tăcută, aceste aprecieri şi la persoana marelui învăţat Vasile Pârvan. Ce e drept autorul nu face acest lucru, dar nici nu află vreun cuvânt de apreciere la adresa operei acestuia, lipsită probabil de rigurozitatea pe care o dovedeşte el în scrierile sale. Lucrarea Dacopatia şi alte rătăciri româneşti are prea multe capitole şi capitolaşe, unele cu titluri surprinzătoare, de factură gazetărească, cu tentă umoristică, încât afirmaţiile din ele, abrupte şi parcă emise ca într-o doară, le fac, în faţa unui istoric acribios, de la început suspecte. Prea uşor se lansează autorul în aprecieri asupra celor mai variate chestiuni, legate de totul şi de toate, încât să-l poată, un specialist lua în serios. Cartea sa le aminteşte ştiutorilor de istorie a culturii medievale despre cea a bizantinului Photius (827-893), „urzitorul schismei greceşti”, cum îl numea teologul Jager şi, de comun acord cu el, Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922), întitulată Myriobiblion, unde cel în cauză „pune la punct” toată ştiinţa omenirii de până la el. De aceea nu poţi, citind această scriere, să nu te gândeşti că ea, şi bineînţeles autorul, frizează teribilismul. Ca să fie crezut în tot ce spune şi de cei ce nu se limitează la informaţii extrase din Magazinul istoric, domnul Dan Alexe ar fi trebuit să folosească un limbaj reverenţios şi nu unul lipsit de respect, cum se dovedeşte a fi cel întrebuinţat în acastă carte.
Aşa stând lucrurile, chiar atunci când are dreptate în ceea ce spune, insultele şi epitetele proferate, uneori înaintea argumentării, excesive şi fără nuanţe, dau scrierii imaginea unui pamflet gazetăresc. Nu e, deci, o garanţie pentru valoarea cărţii faptul că s-a tipărit la Editura Humanitas, căci din păcate la aceasta au apărut şi „best-selleruri” cu valoare zero, cum a fost, de exemplu, cunoscuta Confesiunile unui cafegiu, scrisă de Gheorghe Florescu, un ins şmecher, fără studii regulate, pornit spre a scoate în arena publică escrocheriile din fostul comerţ socialist.
Pentru a îndrepta beteşugurile istoriografiei româneşti, şi har domnului că sunt destule, este nevoie de seriozitate şi nu de băşcălie sau puneri la punct ex equo (ca cea a lui Mircea Vulcănescu şi Mircea Eliade, de exemplu), cu limbaj de ciuguleală gazetărească. Încearcă să le îndrepte pe acestea, între alţii, şi domnul Lucian Boia, şi o face cu mai mult meşteşug decât autorul în discuţie, având suficiente reuşite la activ, dar şi nereuşite (cum sunt cărţile domniei sale întitulate: Mitul longevităţii. Cum să trăim 200 de ani, 1999 sau Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, 2007, utile mai ales cucoanelor spre a nu se plictisi stând la coafor, sau navetiştilor cu studii medii, de pe jalnicele trenuri româneşti).
Când citeşti cartea domnului Dan Alexe, ai impresia că numitul merge pe stradă şi trage palme, pumni şi picioare în dos trecătorilor. Istoria poporului nostru, ca şi cea a altora de altfel, trebuie luată în serios, fără a-i batjocori pe făcătorii ei, căci procedând astfel, nu reuşim altceva decât, aşa cum spunea academicianul Ioan Aurel Pop, să-i facem pe străini să râdă de noi. Iar cine vrea să critice pe un istoric sau altul, deştept uneori, sau inept, altădată, este obligat să facă acest lucru argumentat şi nu cu inspiraţie de „facebook”, sau informaţii neasimilate, luate în pripă de prin enciclopedii sau dicţionare de buzunar. Postura de cărturar renascentist, ştiutor de toate şi de peste tot, nu-l prinde defel pe autor, sau mai bine zis, arogându-şi-o, nu poate duce pe nimeni în eroare, căci problematica sulevată în cartea sa, stufoasă şi „multilaterală”, lasă loc impresiei de tratare fugoasă, arguţioasă şi superficială. El pare că alcătuieşte scurte şi discutabile caleidoscoape cărturăreşti, fără inedit sau noutate (chiar dacă scrie şi despre avuabilul domn Gigi Becali, cu al cărui chip, chipul domniei sale seamănă izbitor), căci trecându-ţi ochii peste ele, te izbeşte dintr-o dată senzaţia unui puternic deja-vu, născută poate după citirea unora dintre atractivele cărţi ale amintitului domn Lucian Boia, mult mai temeinice decât gâlgâielile gazetăreşti ale autorului.

Prof. Univ, Dr. Blaga Mihoc

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *