Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Comori culturale ale Muzeului Ţării Crişurilor (cărţile vechi româneşti)


Cercetătorii care se ocupă cu studiul cărţilor vechi româneşti din Transilvania pot constata cu uşurinţă că uzitarii acestora, preoţii şi dascălii din şcolile confesionale le-au mânuit fără prea multă îngrijire, făcând ca majoritatea lor să se distrugă sau să se deterioreze. Şi această stare de fapt iese în evidenţă dacă le comparăm cu cele ale altor neamuri, păstrate cu mai multă îngrijire, curate şi nedeteriorate. E drept, însă, şi aceea că cele româneşti erau mai „rare”, mai puţine şi ca atare folosite mai intens, deopotrivă în biserică şi în şcoală, de preoţii şi dascălii (sau cantorii) satelor. Multe dintre cele păstate sunt pătate cu grăsime, cu ceară sau cu vin, roase de carii şi cu paginile rupte sau atinse de mucegai. Acest lucru poate fi constatat de către oricine, dacă va pătrunde în depozitele în care se păstrează cărţile cu valoare de patrimoniu naţional, sau dacă se apleacă peste lucrările cu titlurile şi descrierile lor.

mtc2

Primele cărţi în limba română s-au tipărit în Transilvania, după cum se ştie, prin grija stăpânirii politice din secolul al XVI-lea, dornică să-i atragă pe români la calvinism. În acest scop, de altfel, peste aproape 100 de ani, adică în 1657, la Făgăraş s-a întemeiat şi o şcoală pentru ei, cu predare în limba română, finanţată prin grija Susanei Lorántffy (1600-1660), soţia lui Gheorghe Rákóczi I, principele Transilvaniei (1630-1648). Cu toate acestea, multă vreme majoritatea cărţilor de cult ale românilor din Transilvania au fost aduse de peste munţi, din Ţările Române, de către vânzătorii ambulanţi sau călugării de la mănăstirile de acolo, mulţi dintre ei mistuiţi de „focul” credinţei, sau „scrântiţi întru Domnul”, cum îi categoriseau exegeţii. Ei veneau călare pe asini, având în desagi ţesuţi din lână groasă sau din pânză, icoane şi cărţi, pe care le vindeau de regulă preoţilor, dar câteodată şi unor săteni din parohii. Când aceştia nu dispuneau pe loc de sumele necesare pentru achiziţionarea cărţilor, foarte scumpe, pe atunci, vânzătorul poposea în parohiile lor, până reuşeau să le adune. Contribuiau la cumpărarea lor şi membrii comunităţii. Aceştia adunau diferite produse, de obicei cereale şi „alimente” sau obiecte manufacturate pe plan local, pe care le vindeau la târguri sau direct unor întreprinzători locali, ca să poată aduna banii necesari scopului amintit.

mtc5

S-au tipărit, însă, aşa cum am spus, cărţi româneşti şi pe „plan local”, la Braşov şi Bălgrad (Alba Iulia), la început, iar mai târziu, în număr mare la Blaj şi mai mic la Sibiu. La acestea s-au adăugat, apoi, cărţile tipărite pentru români, din varii interese, în Ungaria, Austria sau Rusia. S-au ocupat, în perioada interbelică, cu descrierea lor în teritoriul amintit, cercetători ca Athanasie Popa şi Titus Roşu, iar în ultimii ani Florian Dudaş şi Constantin Mălinaş. Interesantă este, în acest context, circulaţia aici a Chiriacodromionului (sau Cazaniei) de la Bălgrad, tipărit la începutul anului 1699. El este prezent în cele mai multe localităţi din Ţara Bihorului, unde la apariţia sa era, după cum rezultă din inventarele multora dintre parohii, singura carte de cult, folosită şi de preoţi şi de dascăli. De aceea, mai mult de jumătate dintre exemplarele care s-au păstrat sunt deteriorate şi incomplete. Pe lângă aceasta, unele dintre ele, semnalate ca existente în inventarele bisericeşti din perioada interbelică, sunt astăzi dispărute. Cauza e neglijenţa preoţilor, dar şi dispreţul autorităţilor din perioada de început a regimului comunist, faţă de orice mărturie legată de religie, de credinţă.

mtc6jpg

De remarcat că răspândirea acestei cărţi în parohiile din Ţara Bihorului s-a făcut prin intermediul unui paroh din Velenţa Orăzii, pe nume Gheorghe, fratele episcopului Atanasie Anghel. De la Alba Iulia, cu căruţele, desigur, peste Dealul Mare, au fost aduse în Bihor zeci de exemplare din Chiriacodromionul din 1699. Unele dintre ele au fost comercializate cu siguranţă chiar pe drum ; dar cele mai multe au ajuns la Oradea şi au fost depozitate în Velenţa, sau în cartierul Katonaváros (Oraşul soldaţilor), cum i se mai spunea pe atunci, la locuinţa comanditarului Gheorghe şi a soţiei sale Şandor Barbara . De aici ele s-au vândut pe rând în anii care au urmat, cu ajutorul logofătului mitropolitan, Ianăş, în satele din ţinutul Beiuşului, de unde acesta era originar, dar şi în celelalte, situate între Oradea, Arad, Satu Mare şi Zalău, cu un profit mulţumitor pentru preotul aducător şi „agenţii” săi, căci preţul cărţilor „la faţa locului”, adică în Alba Iulia, era mai puţin de jumătatea celui de desfacere a lor cu amănuntul. Mitropolitul Atanasie, cel care va „desăvârşi” unirea românilor cu biserica Romei a dăruit atunci fratelui său, adică parohului Gheorghe, un exemplar din lucrare cu dedicaţia: „Această Păucenie o am dat eu, vlădica Atanasie, fratelui meu popa Gheorghe din Oradea, 1702, meseata (luna n.n.) mai, 31.” Peste 5 ani, adică în 1707, acesta a dăruit, la rândul său, cartea bisericii din Velenţa, „pentru mântuirea sufletului” lui şi al soţiei sale. În treacăt fie spus, aşa cum scrie şi cunoscutul cercetător Florian Dudaş, acest exemplar din Chiriacondromion, alături de alte odoare bisericeşti, a fost ascuns, la venirea armatei sovietice în 1944, într-o nişă din peretele bisericii ortodoxe din Velenţa, unde a rămas vreme de peste 12 ani.
Pe celelate le-a vândut, la început cu preţuri foarte mari, ajungând până la 40 de florini „bucata”, pe atunci contravaloarea celei mai bune perechi de boi, iar în anii următori cu mult mai ieftin, deoarece „tipăritorii” doreau să-şi recupereze cât mai repede cheltuielile. Unele dintre exemplare, cumpărate iniţial de anumiţi preoţi sau parohialnici, au fost revândute altora. De accea, ele au ajuns să circule, aşa cum o demonstrează însemnările de pe paginile lor, dintr-o localitate în alta, ba chiar dintr-un judeţ în altul, astfel încât cercetătorului care descoperă acest adevăr îi revine uşor în minte cugetarea latinească cu tentă însufleţitoare „habent sua fata libelli”. Pe paginile acestora sunt o mulţime de însemnări, cu conţinut divers, făcute de preoţi, de cantori, de studenţi şi elevi, ba chiar de către unii ţărani ştiutori de carte din parohii. Ele consemnează date privind biografia semnatarilor şi a rudelor acestora, naşteri, decese, hirotoniri. Nu puţine sunt, însă, referirile la intemperii, la efectele lor asupra vieţii oamenilor, loviţi de secetă, inundaţii şi incendii, de scumpirea bucatelor şi a vitelor. Cele mai multe dintre însemnări urmăresc să „favorizeze” păstrarea, pe vecie, în bune condiţiuni, a cărţilor la proprietarii de drept şi la urmaşii acestora. În acest scop, aproape pe fiecare carte se notează anumite blesteme, învocându-se, pentru „renitenţii” care ar produce înstrăinarea ei, pedepsele divinităţii, prin „bătaia lor” de către „318 părinţi sfinţi”, care participaseră la Conciliul ecumenic de la Niceea, din anul 325. Sunt, apoi şi alte însemnări, cu informaţii despre războaie sau boli, aşa cum au fost percepute acestea de către autori şi doar una care menţionează că plătitorul Chiriacodromionului l-a dăruit bisericii din satul său, adică Topa de Jos, judeţul Bihor, pentru a fi iertat că şi-a ucis nepotul . El suportase, probabil, pedeapsa seculară şi dorea acum să fie mântuit în veşnicie, adică iertat după moarte de Dumnezeu, prin dania făcută către biserică.

mtc7JPG

Procurarea aleatorie a Chiriacodromionului din 1699, practicată, nu doar „săteneşte”, adică prin contribuţie comună de către parohialnici, dar şi de către preoţii tineri începători în „meserie”, sau individual de către anumiţi locuitori a făcut ca în unele parohii să existe câte două exemplare din el. În ce ne priveşte am constatat existenţa unei situaţii de acest fel în satul Budureasa, o localitate situată la 12 km de oraşul Beiuş, pe drumul către staţiunea climaterică Stâna de Vale. Prima semnalare a unui exemplar de acest fel în această localitate apare într-un inventar întocmit de istoricii Gheorghe Ciuhandu (1875-1947) şi Titus Roşu (1908-1999) trimis episcopului ortodox de Oradea, Nicolae Popovici (1903-1960), în 8 octombrie 1942. În el se specifică, între altele, prezenţa acestei cărţi în parohiile din Beinşele, Burda, Cresuia, Curăţele, Mizieş şi Talpe, pomenite şi în repertoarul lui Florian Dudaş, dar şi în Budureasa, Drăgăneşti, Feneriş şi Şoimuş-Petreasa. Recent am avut bucuria să descoperim că de fapt în „serviciul” preoţilor din Budureasa au existat, încă din secolul al XVIII-lea, două exemplare din Chiriacodromionul tipărit în 1699. Acest lucru s-a întâmplat, la 15 aprilie a.c, în Timişoara, unde m-am întâlnit cu un colecţionar de carte rară. El mi-a arătat un Chiriacodromion de Bălgrad, bine conservat, din colecţia proprie şi a spus că e dispus să-l vândă. După ce l-am răsfoit, am constatat, pe baza însemnărilor făcute pe interiorul copertelor, sau pe unele dintre file, că aparţinuse cândva unor preoţi din Budureasa. Şi ceea ce pentru subsemnatul a fost mai interesant, era faptul că, în urmă cu 90 de ani, adică în vara lui 1924, un văr al mamei mele, pe nume Gheorghe Mihoc, iniţial învăţător iar mai târziu profesor şi şef al Secţiei de învăţământ al raionului Salonta din fosta „regiune Crişana”, de până în 1968, îşi scrisese numele pe filele cărţii, cu un „creion chimic”, în trei locuri şi anume pe versoul filei 335 [„Gheorge Mihoc cl(asa) (a) IV(a) n(ormală n.n.) Timişoara], pe fila 336 [„Mihoc”] şi la sfârşit, pe versoul filei de gardă [„Spre eternă amintire din anul 1924, VIII (luna august -n.n.), 19, când am fost la Budureasa, Gheorghe Mihoc, cl IV norm(ală), Timişoara]. Dacă semnatarul era la acea dată în clasa a IV-a, trebuie să fi avut vârsta de cel puţin 17 ani, ţinând cont că urmase, până în acel moment, şapte clase primare, apoi încă trei, din totalul de şase câte se făceau atunci la Şcoala normală. Citind aceste însemnări ale lui Gheorghe Mihoc, mi-a venit în minte că, prin anii 1962-63, într-una din vacanţele de după anul II sau III de facultate, când l-am întâlnit, m-a văzut în mâini cu o carte bisericească mai veche, scrisă cu alfabet chirilic, pare-mi-se ceva despre dreptul bisericesc, de Andrei Şaguna (1809-1873) şi mi-a spus că în tinereţe a „prăpădit” o carte valoroasă, primită în dar de la preoteasa din Budureasa, care-i era mătuşă. Destinul făcuse acum ca eu, nepotul lui, să dau de această carte, ajunsă, nu se ştie cum, la colecţionarul din Timişoara. Am reuşit s-o cumpăr cu un preţ enorm pentru bugetul meu, fiind convins că posesorul o va vinde cu prima ocazie, altcuiva şi că astfel voi pierde un „obiect” de valoare, care a aparţinut cândva unor rude ale înaintaşilor mei. Cartea s-a tipărit, precum se ştie, pe coli de hârtie în format duo, şi are coperte „originale” din piele maro, relativ bine conservate, dar cu închizători refăcute recent. Ambele coperte sunt decorate cu câte două chenare „suprapuse”, dintre care unul mai mare, în exterior şi altul mai mic, în interior, executate prin presare la cald şi alcătuite din ornamente în formă vegetală, unite la colţuri între ele. În aceste chenare, de pe fiecare copertă, se află câte un medalion romboidal, cu urme de aurire, executat în acelaşi fel. Cel de pe coperta din faţă are la mijloc figura lui Isus răstignit, flancat de Sfânta Maria şi de Sfântul Ioan, reprezentaţi pe un fundal în formă de cupolă, iar cel de pe cea din spate doar pe Sfânta Maria, cu copilul Isus în braţe. Aceste motive ornamentale au fost folosite în mod obişnuit la legăturile executate în ultimele decenii ale secolullui al XVIII-lea şi primii ani ai celui următor. De fapt ultima legare a lucrării la care ne referim a fost executată în perioada dintre iulie 1796 şi martie 1805 şi acest fapt e demonstrat de două inscripţii, una care datează din primul dintre anii amintiţi, cu urme de tăieturi în text, făcute la legare, şi cealaltă, de pe copertă, scrisă după legare, în al doilea dintre anii pomeniţi. Ea are în prezent o înălţime de 31,5 cm şi o lăţime de 19,5 cm. Pe carte există şi alte însemnări, cea mai veche fiind din 5 aprilie 1704, care se pare că ar consemna data când a fost cumpărată, de la cine şi cu ce sumă. „Plata 17 (zloţi), Popa (preotul din n.n.) Binş (Beiuş -n.n.), an 1704, aprilie 5”, se specifică într-o însemnare făcută în josul paginii de titlu al cărţii. Şi, tot acolo, cineva a notat, în anul 1825, că Chiriacodromionul „iaste carte de o sută treizeci şi şase de ani”. Au făcut însemnări pe carte şi cei care au venit în „vizită”, sau în inspecţie în parohia Budureasa. Dintr-o însemnare aflăm, astfel, că protopopul ortodox Ioan Ştef din Beiuş a sosit într-o „vizitaţiune” la Budureasa. Cu acea ocazie el a notat, pe filele 6, 7 şi 8 ale cărţii, că, în „1796, 20 iulie s-u văzut această carte şi s-au aflat a bisericii din Budureasa, prin noi, Ioan Ştef, protopop Beiuşului”.
Cartea putea fi, însă, foarte bine a preotului, cum aflăm că a şi fost, de altfel, din alte însemnări, făcute pe ea, căci pe atunci nu se făcea prea bine distincţie între ce era al acestuia şi ce era a instituţiei pe care o servea. Peste numai trei luni, în acelaşi an 1796, pe fila 8 din Chiriacodromion a fost făcută o altă însemnare, de astădată de către protopopul catolic din Beiuş, pe nume Janos Bartsai, venit şi el din partea erarhului sau statului în inspecţie la Budureasa să verifice dacă preotul locului posedă cărţile necesare oficierii liturghiei, pentru procurarea cărora Eparhiei greco-catolice de Oradea, Curtea împărătească dispusese, încă din 1786, să i se acorde suma de 8.500 de zloţi, din care o parte să revină bisericilor ortodoxe. Nu ştim, însă, ce cărţi s-au cumpărat din aceşti bani, dar e sigur că între ele nu s-a putut afla Chiriacodromionul de la 1699, deoarece de la apariţia sa trecuseră în acel moment aproape 100 de ani.

mtc11

Îndată după ultima legare a acestei cărţi, pe coperta din spate, şi-a scris numele, de astă dată în manieră latinizantă, un preot pe nume Stan („Eu popa Stan, signatus, Budureasa 1805, 18 martie”) Există pe lucrare şi alte însemnări, unele nedatate, dar făcute cu siguranţă în primii ani ani ai secolului al XIX-lea, capabile „să de-a seamă”, am zice, despre proprietarii ei, dintre care două cu conţinut invocator de blestem, aparţinând unui preot numit Avram. În prima dintre ele, făcută pe forzaţul din faţă al cărţii, se consemnează că „Această carte, Cazanie, este a lui popa Avram din Budureasa şi cine va socoti să o tragă de la el şi de la neamul lui să fie afurisit de trei suteoptusprezece de părinţi sfinţi (de la amintitul Conciliu din Niceea, n.n)”. În a doua, cu iz testamentar, de pe filele 145 şi 146, preotul Avram repetă conţinutul celei dintâi, cu adausul numelui unuia care, probabil, a contribuit la legarea cărţii [„Această sfântă carte îi este a lui popa Avram de moşie (moştenire n.n.), lui şi feciorilor lui, şi cine va socoti să o ia de la neamul lui să fie afurisit de 318 de părinţi sfinţi. Şi au ajutorat şi Berce”] Cartea s-a transmis, desigur, urmaşilor acestuia, preoţi sau dascăli şi ei, până a ajuns la amintitul Gheorghe Mihoc, care la începutul carierei sale de învăţător a funcţionat, pe rând în mai multe comune de pe lângă Beiuş, între care şi Căbeşti. Cităm între urmaşii preotului Avram, pe „diaconul” Ştefan Popovici şi probabil pe fratele acestuia, care au făcut însemnări pe partea interioară a copertei din faţă. Primul şi-a însemnat numele pe carte în 25 ianuarie 1814 („Scris-am eu Ştefan Popovici, diaconul din Budureasa, ianuarie, 25 zile, anul 1814”), iar al doilea, în 5 februarie 1825 („Scris-am eu Ioan Popovici, din Budureasa, februarie, 5 zile, 1825”). Nicio altă însemnare din carte nu face pomenire cum că ar aparţine bisericii, respectiv parohiei şi ca atare se poate concluziona că ea a rămas tot timpul, în anii care au urmat, în proprietatea „erezilor” acelui preot Avram, dintre care unii erau, cum am spus, preoţi, dascăli (sau cantori) la rândul lor. Numele de familie al acestora, poate şi al acelui preot Avram, amintit mai sus, e posibil să fi fost Popovici, Fărcuţ (sau Fărcuţiu), Ciuhandu sau Goina, căci din rândul acestora s-au ivit, în decursul anilor, mai mulţi preoţi care au păstorit în Budureasa sau în satele din jur. Unul dintre ei, Ioan Fărcuţiu a făcut şi el o însemnare pe această carte, informându-ne când şi cine l-a preoţit, cine a fost cantor (probabil şi dascăl) pe când funcţiona în Budureasa, dar şi cum s-a numit şi când a decedat socrul său. El a scris, pe versoul filei 415 al acesteia: „Ioan Fărcuţiu, preot care am primit darul Sfânt (consacrarea ca preot -n.n.) în anul 1871, de la episcopul Aradului, Procopiu Ivaşcovici. Ioan Popoviciu, cantor la beserica noastră de la 1895 până la 1897, februarie 11; a răposat şi s-au înmormântat în Beiuş”, iar pe forzaţul din spate: „Scris-am cu numele meu Ioan Fărcuţiu, preot în Budureasa, lângă socrul meu Teodor Popovici, care au pătimit în morb îndelungat, de 3 ani şi s-au înmormântat în anul 1886, chiar în ziua învierii”. Lângă prima însemnare a sa, mai apare una, făcută probabil de dascălul satului, unde se arată că „Şcoala (din Budureasa-n.n.) s-au edificat în an de la Hristos 1892”, furnizându-se, astfel, eventualilor monografişti ai comunei un amănunt preţios.

mtc12

Au făcut pe carte însemnări şi câţiva membri ai familiei Goina, elevi, studenţi, cantori sau preoţi, după cum urmează: un Goina Gheorghe s-a semnat pe ultima copertă a ei, cândva, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, arătându-şi, desigur şi ocupaţia [„Scris-am Goina Georgiu din Budureasa, alumnulu (elev de liceu – n.n.) clasei a IV-a normală din Beiuşu”]; un Goina Teodor, în două locuri: pe versoul forzaţului din faţă („Goina Toader a lui Mihai”) şi pe fila 414, unde precizează de astă dată că este elev la liceu în clasa a III-a („Goina Teodor, terţian, 1911, 11 iunie”) şi în fine, un Goina Ioan, despre care se ştie că a fost preot şi el, în mai multe locuri (Pe forzaţul din faţă al cărţii acesta a scris : „În anul 1916 au fost secetă mare şi nu au fost mere, nici cucuruz, Goina Janos”; pe fila 16, doar „Goina Janos, Budureasa, iulie 16; şi Goina Ioan, Budureasa, în anul 1917 au fost cătane în Budureasa” şi în sfârşit, pe fila 263 : „Goina Janos, Budureasa, în ianuarie 1, an 1918, când au fost bătaie mare 4 ani”.
Ocazional, au putut face pe carte însemnări fără prea mare semnificaţie şi învăţătorii sau „funcţionarii” din perioada interbelică. Aflăm, de exemplu, dintr-una dintre acestea, că în 1927 în Nimăeşti funcţiona ca învăţător Ştefan Pufulete, un „venetic” sosit aici din Vechiul Regat, care în 15 august anul amintit a participat, împreună cu un oarecare Iosif Bortoş, notarul din Curăţele şi probabil cu Gheorghe Mihoc, pe atunci proprietar al Chiriacodromionului, la o cununie. El a însemnat, cu acea ocazie, pe versoul forzaţului din spate al cărţii următoarele: „Am a ţine la numele meu, când am fost la o cununie cu Dl Iosif Bortoş, azi, 15 august 1927, ora 11 şi 10, Ştefan Pufulete, învăţător în Nimăeşti, jud. Bihor”.

mtc9

„Chiriacodromionul de la Bălgrad este tipărit cu litere chirilice şi cerneală neagră, în afară de pagina de titlu, imprimată, parţial, cu roşu, şi are un număr de 3 file fără numerotare şi 415 numerotate. Titlul său complet este: „Chiriacodromion sau Evanghelie Învăţătoare, care are întru ea Cazanii la toate Duminecele preste an şi la Praznicele Domneşti şi la sfinţii cei numiţi. Acum, întâi întru acesta chip aşezat şi tipărit şi mai luminat în limba Rumânească diortosit supt biruinţa prea luminatului şi înalţatului Iosif Leopold, Craiul Budei şi al ţării Ungureşti şi al Ardealului. Fiind Gubernator ţării măria sa Georgie. Cu Blagoslovenia prea sfinţitului Chir Atanasie, Mitropolitul Ţării. În Sfânta Mitropolie în Bălgrad. În anul de la mântuirea Lumii 1699. De Mihai Iştvanovici Tipograful În ex Ungrovlahia (cel din Ţara Românească n.n.)”. Un titlu cam lung pentru zilele noastre, „pline de neastâmpăr”, dar satisfăcător pentru vremurile de atunci, pline de zăbavă”, menit să-i impresioneze pe toţi enoriaşii. Supranumele atribuit acestei tipărituri, ca de altfel şi Cazaniei lui Varlaam, acela de păucenie sau ucitelnă, dovedeşte că era socotită carte de învăţătură, folosită foarte des, atunci când lipseau bucoavnele, sau abecedarele şi de dascălii şcolilor săteşti, care îndeplineau de regulă şi funcţia de cantori sau cântăreţi bisericeşti.
Trecute prin vitregiile vremii, puţine exemplare din această carte s-au păstrat întregi, dar şi mai puţine în stare bună de conservare. De aceea, valoarea lor patrimonială este, astăzi, deosebit de mare.

Prof. Dr. Blaga Mihoc

One Response “Comori culturale ale Muzeului Ţării Crişurilor (cărţile vechi româneşti)”

  1. Nagy Ioan
    decembrie 10, 2016 at 11:47 am

    Foarte valoros acest material! prof Nagy Ioan Șomoșcheș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *