Azi, 15 ianuarie 2017, naţiunea română este mândră să celebreze, nu mai mult de 167 de ani, de la naşterea poetului, Mihai Eminescu! Azi, nu sărbătorim moartea unui suflet, ci venirea pe lume a unei legende, care va dăinui veşnic drept simbol naţional al liricii româneşti, un geniu, datorită căruia, prestigiul intelectual al ţării, a intrat în conştiinţa literaturii universale, o dată cu afirmarea sa în domeniul liricii, al prozei şi al jurnalismului!
Greşim, atunci când ne avântăm să spunem că, nu a mai rămas nimic din tezaurul lingvistic, din valorile adevărate ale limbii române şi implicit ale românilor. Suntem privilegiaţi, căci am avut parte de minţi inegalabile, în trecutul glorios, care fac mândria oricărei patrii. Cum ar putea fi un geniu răsplătit, dacă nu prin omagiile şi viitorii potenţiali artişti pe care i-a inspirat, prin forţa creaţiei sale? Acesta este cadoul nostru, Eminescu!
Începem prin a spune că, gloria eminesciană stă sub pecetea unor controverse, care nici pănă acum, nu au fost decantate.
George Călinescu, a cărui operă critică longevivă a lăsat posterităţii adevărate „mine de aur”, vorbeşte în cartea sa, „Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu”, chiar despre primul străbun al poetului. Acesta ar fi Emin Efendi, un neguţător turc din Vatra Dornei, stabilit la Botoşani. În spiritul tradiţiei arhaice, s-a botezat, Eminovici. Însă, urmează să primească succesiv, eticheta de suedez, armean, rus, bulgar, albanez, sârb şi chiar polon, provenit din faimoasa familie Eminovicz. Este evident faptul că numele artistului, ca şi altor contemporani ai lui, a suferit adaptări lexice, în funcţie de mediu. Cu toate acestea, suntem siguri că primul strămoş identificat cu acest nume, era din „Călineştii lui Cuparencu”(Bucovina, Suceava), numindu-se „boierul Cîrstea”. Urmează apoi Vasile Eminovici, născut în 1844, printre fii căruia se numără şi tatăl poetului, Gheorge. Ştiind el însuşi că ramurile trecutului său strămoşesc sunt vag cunoscute, declară astfel: „…eu nu mă supăr deloc de modul cum reflectă persoana ta în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă, nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acesta nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte din a fi dintr-o familie, nu numai română, ci şi nobilă, încât vă asigur că între strămoşii din ţara de sus a Moldovei, de care nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate, ţărani liberi, dar păzitori de temniţă, nici unul.” Afirmându-şi rădăcinile româneşti cât şi dezinteresul pentru impresiile artificiale exterioare, a lăsat în urmă versuri de profundă conştiinţă a eu-lui: „şi când propria ta viaţă, singur n-o ştii pe de rost/O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”
„Gheorge Eminovici, Iminovici sau Gheorghieşi, cum îi va zice lumea prin ţinutul Botoşanilor”(G.C.), s-a născut în 10 februarie 1812. Bărbat cu potenţial intelectual uriaş, obişnuia să cânte în strană, iar mai târziu, a devenit ager, cu „scrierea citeaţă şi condeiul cult, expresie potrivită pentru abstracţiile administrative”, muncind pentru întâia oară ca „scriitoraş” pe moşia din Dumbrăveni. Ca dascăl în Călineşti, excela în franceză, germană şi rusă, având veleităţi de povestitor iscusit. Alături de Ralu(Rareşa), a avut 11 copii: Ruxandra, Henrieta, Aglaie, Maria, Nicolae, George, Ilie, Matei, Mihai, Şerban şi Vasile.
Şerban, primul copil al familiei, a fost născut în 1814 şi a urmat liceul la Cernăuţi, urmând ca apoi să studieze la Viena. Se îmbolnăveşte însă de tuberculoză, boală ereditară în familie şi, moare la 29 noiembrie 1874, în spitalul Charite. Este inmormântat ulterior în cimitirul cu acelaşi nume. Niculae a văzut lumina pe 2 februarie 1843, urmează liceul la Cernăuţi, la fel ca toţi fraţii şi studiază dreptul la Sibiu. Moare „prin impuşcare de sine însuşi” la 7 martie 1884, suferind de o boală venerică. George se naşte în 1844 şi urmează liceul militar în Prusia, intrând în armată. Îşi găseşte sfârşitul în 21 septembie 1873, atins de ftizie. Ruxandra este adusă pe lume în 5 mai 1845 şi moare, din păcate, de copil. Ilie, cel mai aproape ca vârstă de Mihai, se naşte la 1 iulie 1848, urmează medicina în Bucureşti, dar se îmbolnăveşte de tifos şi moare în iarna anului 1862. Maria moare la 7 ani şi jumătate, în 1856. Aglaie, născută pe 7 mai 1852, „foarte solitară”, se mărită cu profesorul de la „Şcoala Normală de Învăţători” şi are 2 copii: Ioan şi George. După moartea soţului său, se recăsătoreşte cu un căpitan austriac pe nume Heinrich Gareiss von Dollystrun. Eminescu o descrie ca fiind „un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon, cu o înţelepciune naturală cum rar se află. Dar ea-i pe jumătate moartă, căci e lovită de apoplexie.” Henrieta, născută în 1854, era unica din familie care nu ştia, decât abecedarul. „Compunea versuri şi avea un anume umor crud.” Era bolnavă de ftizie şi chiar paralitică, „rănită în amorul propriu de placarea lui Eminescu cu Veronica Micle, se stinge din viaţă în 18 octombrie, 1889.” Matei a fost adus pe lume în 20 noiembrie 1856. A urmat „Institutul Politehnic din Praga” şi a fost căpitan în armata română. Se stinge în Bistriţa, pe 12 decemrbie 1929. Vasile, ultimul copil a încetat din viaţă după numai un an şi jumătate.
Metodele pedagogice ale tatălui insă, mult prea agresive, lăsau de dorit. În acest sens, Gheorghe Eminovici este un personaj extrem de controversat. Pănă şi soţia lui, care i-a adus averea de căminar, „a devenit o corvoadă.” Mihai e fost singurul copil în care tatăl nu a avut încrederea. Sentimentul era reciproc, întrucât poetul a declarat că tatăl său era mult prea autoritar, impunându-le drumul în viaţă, după propriul interes şi aplcându-le corecţii fizice dure. „Dacă nu ţi-am scris până-acum, cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini orice voinţă proprie a oricărui din fiii dumitale, neîncredere augmentată de privirea formalistă ce-o ai despre lume, după care orice om care nu caută numaidecât a se chivernisi, după cum o numeşti d-ta, trebuie să fie un om de nimic. Eşti un părinte nenorocit – adevărat. Dar eşti nenorocit mai mult pentru că vrei ca fiecare să trăiască şi să-şi măsure paşii după cum doreşti d-ta”. (Mihai Eminescu).”În chip cu totul absolut el îşi puse în aplicare puţinele şi sănătoasele principii pedagogice: fetelor nici o instruire spirituală, rostul lor fiind casnic, dar zestre bună; băieţilor nici o avere, ei putându-şi-o agonisi singuri, dar cultură temeinică. Tatăl îi tratează cu o severitate metodică. Atunci când un copil fuge de la şcoală, face un scandal straşnic, ia biciul în mână, pune oameni călări să prindă pe fugar şi cu multă autoritate îl duce pe sus înapoi la şcoală”.(G.C.)
Rămăşiţele de compasiune şi iubire părintească rămase, i-au adus sfârşitul. Văzându-şi copii şi soţia măcinaţi de boală, se stinge la 9 ianuarie 1884, la ora 10 dimineaţa, fiind inmormântat în Ipoteşti.
Dezechilibrul în relaţia sa cu tatăl, l-a adus pe copilul Eminescu mai aproape de mama sa. Ralu era cea de-a patra fiică a stolnicului Juraşcu şi a Praschivei Donţu, din Joldeşti. Asemănarea celor doi este răvăşitoare: „trăsături nobile, cu ochii întunecaţi, gură senzuală, netedă, tăită, imperceptibil zâmbitoare, cu un aer de resemnare, plină de bunătate dar şi cu ieşiri de sarcasm.”(G.C.)
Ea este evocată în multe dintre operle sale, multe fiind inspirate din cel mai marcant moment al vieţii poetului: moartea mamei sale, cauzată de boala incurabilă(cancer). Cea mai reprezentativă este evident, poezia „mamă”, publicată în 1 aprilie 1880:
„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
Botezat în 21 ianuarie 1850 de către părintele Ion Stamata în Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, geniul său a fost ursit încă din naştere: „o să aibi o minte-întreagă/Căci isteţ vei fi cu duhul,/Ca şi luna şi văzduhul.”
De mic, „spre supărarea părinţilor, lipsea câte o ssăptămână de acasa”. Acele momente, de dispariţie trupească şi regăsire spirituală, servesc drept suport inspiraţional pentru opere precum „Fiind băiet, păduri cutreieram” sau „Călin nebunul”:
„Fiind băiet, băduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor clas”
„Fata din grădina de aur” su „Din străinătate” subliniză legătura atât de puternică a poetului cu natura, cu „valea mea natală, ce unduia în flori”.
Iubirea a devenit repede o supratema abordată de Eminescu: „Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Mortua est”, intitulată la început „Elena”, au fost operele dedicate iubitei sale „cu ochi mari şi cu părul negru-n coade”. Din păcate, ea trece in nefiinţă, fiind evocată de multe ori ca o dulce şi moartă amintire:
„Te văd ca o umbră de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.”(Mortua est!)
Urmează şcoala primară „Naţional Hauptschule” sub îndrumarea dascălului Scarlat Woiacek de Voinski. „Avea purtăti bune şi aplecare la învăţătură, socotea mulţumitor şi scria aşijderi, nu era slab la religie dar mai ales straşnic la limba română.Iubeşte lectura, nu însă şi şcoala. Matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului”, declara poetul. În schimb, „citea pe înfundate, hrănindu-se cu compuneri romntico-fantastice şi literatura română cât îi cădea în mâini.”
Ca orice copil, îşi petrecea multe ore în dosul grădinii publice, pe maidan, alături de tovarăşii săi. Unul din jocurile preferate era „de-a poşta”. Primul la care a stat în gazdă pe perioada gimnaziului, a fost Aron Pumnul, iubit de toţi elevii pentru firea lui blandă şi tolerantă şi pentru patriotismul preacucernic insuflat. „La mormântul lui Aron Pumnul” este sinteza conexiunii lor atât de puternice:
„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină
Cu cipru verde-ncinge, antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi arătoasă şi senină
Se stine un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!”
În primăvara anului 1864, trupa Ştefaniei Tardini venise în Cernăuţi, având în spate un foarte bogat repertoriu. „Atât de fascinat a fost Eminescu încât a dispărut o dată cu plecarea trupei.” S-a întors în 1866, unde s-a angajat la Tribunal. În acea vreme a fost făurită şi poezia „Făt frumos din tei”, din legenda unei nepoate care a furat 300 de galbeni, a fugit la Vereşti pentru a fi alături de Gheorghe Hodoroabă, iar calul său, s-a întors înapoi la castel.
Ca privatist, a lucrat drept bibliotecar, având acces şi citind absolut întreaga bibliotecă a profesorului său, în care mai concepea mici poezii, în taină. În această perioadă are loc şi debutul în revista „Familia”. El va coresponda cu Iosif Vulcan, arătându-se plăcut surprins şi aşteptând cât mai multe materiale din partea „junelui de 16 ani”. Prima poezie publicată a fost „De-aş avea”, urmată de „O călătorie în zori.”
Porneşte spre Blaj, însoţit de „mândria de a fi poet şi un carneţel spre a-şi însemna impresii şi cuvinte.” Chiar dacă viaţa pe care urmează să o ducă într-o constantă călătorie, pare a fi visul oricărui artist, începuturile sale ca poet afirmat nu au fost deloc uşoare: „căciula soioasă, pantalonii scurţi de i se vedeau ciubotele, ghtele scâlciate şi prăfuite, chipul zâmbitor şi luminos, părul dat pe spate preoţeşte în şuviţe lungi, statura zdravănă şi demnă”(G.C.). Locuia la cunoştinţe, localnici amabili. A fost găzduit de Ion Cotta, Ştefan Cacovean. „Se vâra toată ziua cu capul între cărţi”, locuind alături de cinci studenţi săraci. Priveliştea dură semăna perfect cu amplele descrieri din opera sa „Geniu pustiu”, scrisă în această perioadă. Se hrănea „cu pita neagră, mălai, un burduf de brânză care trebuia să ajungă pe mai multe zile”. „Viaţa pe care o ducea junele la Blaj este vrednică de cea a unui Francoise Villon, scăldându-se în Mureş şi nefiind familiarizat cu peria sau piaptănul. Se ferea de oamenii care nu-l înţelegeau, găsindu-şi însă un foarte bun prieten, Filimon Ilia, cu care putea vorbi în tihnă despre Dumnezeu, fiinţă sau adevăr, căruia îi dedică opera „Amicului F.I.”:
„Visuri trecute, uscate flori
Ce-aţi fost viaţa vieţii mele,
Când vă urmam eu, căzânde stele,
Cum ochiul urmă un meteor”
„Dormea pe unde apuca, sub straşina mănăstirii, pe câmp, în podul grajdului de la seminar. Hainele se destrămară, părul îi era mai încâlcit, ghetele i se rupseră, căutând în continuare prieteni bătrâni şi înţelepţi, printre care şi un măgărar.” (G.C.) Călătoreşte alături de Iorgu Caragiale, se angajează ca sufleur în trupa de teatru „Tradini”. Atunci compune si „La o artistă”, pentru o tănără spectatoare din primul rând, de care se îndrăgosteşte:
„Ca a nopţii poezie,
Cu-ntunericul talar,
Când se-mbină, se-mlădie
C-un glas tainic, lin,amar,
Tu cântare întrupată!
De-al aplauzelor flor,
Apărând divinizată,
Răpişi sufletu-mi în dor.”
La fel, „Amorul unei marmure” este compusă din dragostea pentru Eufrosina Popescu, cu zece ani mai în vârstă decât el, cu toate acestea, nesfiindu-se să-i arate simpatia. De asemenea, ei îi sunt dedicate şi „De-aş muri ori de-ai muri”, „Locul aripelor” şi „Când”. „Venere şi Madona” alături de „Iubind în taină” sunt opere compuse pe timpul slujbei de sufleur la „Teatrul Naţional”.
Urmează să studieze filosofia la Viena, perioadă ce inspira „Scrisoarea a II-a”. De asemenea, aici descoperă o pasiune pentru artă. „Femeile lui Giacomo Palma” îl determină să conceapă scrierea „Cezara”, un adevărat templu de înţelepciune şi expresivitate. Viena-i aduce şi prietenia cu Slavici.
„El lucrează posedat de fantezie, (…), dispariţiile alcătuiesc însăşi existenţa spirituală a poetului, păstrând o impecabilă şi obsedantă discreţie asupra lucrărilor sale. Lipsurile vieţii îl readuceau la realitate.”(G.C.)
„Compunerile din primul an de şedere la Viena sunt mai toate amoroase, Eminescu îndrăgostindu-se cu uşurinţă de femei zărite-n treacăt, scriind o poezie despre o blondă Marta, deprimată de urâţenia ei”. O anume Eliza care l-a poftit la ceai în salonul său, l-a inspirat să scrie „Înger şi Demon.” Ideea morţii, a metamorfozei, romantismul şi naţionalismul au fost preocupările primordiale ale poetului. „Mintea era cotropită de fantezii mirifice, de faraoni, egipteni, castele misterioase, femei demonice, precum şi problema limbii române, alcătuind chiar şi un dicţionar de rime.”(G.C.)
Părăseşte Viena în anul în care o cunoaşte pe Veronica Micle, cu gândul să-şi echilibreze situaţia şcolară şi să se alăture Junimii. Urmează să publice „Sărmanul Dionis”,o compunere despre migrarea sufletelor, în „Convorbiri literare”. Cu sprijinul Junimii va publica opere precum „Glossa”, „Împărat proletar” şi „Gazel”.
„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă-s toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val şi valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.”(Glossă)
„Luceafărul” este genialitatea eliberată printr-o îndelingată contemplaţie, de orice durere umană.
„Eminescu va fi fost în stare de porniri de ură împotriva criticului său, căci părerea lui despre toată lumea literară înconjurătoare era detestabilă.” Maiorescu este prima victimă a răutaţii sale oculte, ţintă a poeziei „Criticilor mei”.(G.C.)
„E uşor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune.
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.”
De asemenea, „Junimea era o societate care cultiva ironia şi admitea calambrul şi anectoda, şi asta-i displăcea lui Eminescu, motiv pentru care, conştient de superioritatea sa, nu avea tocmai cea mai bună părere despre membrii societăţii.”( G.C.)
„…dragostea eminesciană este însăţi erotica populară, compusă din ahturi şi suspine, din chemări sentimentale şi imprecaţiuni.”(G.C.) Cu toate că, în trecutul său au existat multe prototipe feminine întruchipate drept zeităţi sau demoni, Eminescu însuşi afirmă: „n-am iubit niciodată. Dar odată pare-mi-se că tot am iubit, căci am suferit mult, probabil din cauză că, cea pe care o iubeam, nici n-a vrut să ştie de iubirea mea. Ştiu una şi bună: întreaga mea viaţă aş fi dat-o bucuros pentru dânsa.” Totuşi, Veronica rămâne adânc întipărită în spiritul poetului. Singurul mijloc esenţial prin care cei doi tineri s-au pus în legătură, este poezia.
Boala îl copleşeşte pe poet, memoria îi slăbeşte, pierzând distincţia dintre realitate şi fantezie. Se închide în sfera creaţiei sale, ţinând la disntanţă prietenii, familia şi…iubirea. „Conştiinţa lui Eminescu mai luptă câtăva vreme împotriva asaltului tumultos al imaginaţiei ce voia să rupă zăgazul raţiunii.”(G.C.)
Din prima lună a anului 1884, poetul devine mai resemnat, mai tăcut şi mai trist. Se afla în grija lui Maiorescu. Dornic de a continua să scrie, cere de la Titu cărţile sale, dar el refuză şi hotărăşte să mai publice câteva poezii, pentru a-l sprijini financiar. Chiar şi aşa, a scris până în momentul morţii. În buzunarul hainei pe care o purta în ziua decesului, s-au găsit manuscrisele poeziilor „Viaţa” şi „Stele în cer”.
Este internat în ospiciu şi moare pe 15 iunie 1889.
Creierul său atrofiat cântărea 1400 de grame, la fel ca cel al lui Schiller.
„Eminescu a fost un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulţimi, un sărac bogat, un geniu al tuturor ştiinţelor create sau numai imaginate vreodată de omenire.(G.C.)
Aşadar, ca un popor ce preţuieşte comoara eminesciană nepreţuită, urăm un sincer „La mulţi ani”, poetului naţional al României!
Un asemenea geniu este nemuritor. Şi ştiţi de ce? Căci el trăieşte în toată clipa, în amintirea noastră şi în amintirea fiecărui poem, ori loc ce a avut privilegiul de a-l întâlni pe Mihai Eminescu. Lira-i împodobeşte mormântul de veci, căpătâiul şi întreaga moştenire! El este Dumnezeul poeziei, acum şi în conştiinţa tuturor vremilor literare trecute şi viitoare.” (T.G, elevă la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” Oradea).

Alexandra Torjoc