Un şir de coincidenţe cel puţin ciudate, cu privire la alegeri şi referendumuri din mai multe ţări, în ultimele luni, nu au cum să nu te pună pe gânduri. Incredibil, dar începând cu Brexit-ul şi continuînd cu alegerile din SUA sau, mai aproape de noi, din Bulgaria şi din Moldova iar acum două zile la desemnarea reprezentantului partidului republican francez a celui care va încerca să o înfrângă pe ultranaţionalista LePen, au ieşit toate, fără excepţie, în sensul dorit de Kremlin. Peste tot conducerea a fost preluată de persoane care susţin ridicarea sancţiunilor impuse Rusiei după ocuparea abuzivă a a Crimeei şi, totodată, reluarea relaţiilor de cooperare cu Federaţia Rusă. Suporterii conspiraţiilor mondiale vor spune că la mijloc trebuie să fie mâna lungă a FSB-ului (continuatorul KGB), care ar fi influenţat prin toate mijloacele posibile opinia publică din toate aceste ţări în sensul dorit de Putin. Aşa să fie? Pare mult prea mult.
În realitate, cred că este o revoltă tăcută, în tot Vestul, începând chiar cu România şi până hăt, pe malul celălalt al Atlanticului, împotriva unei politici a minciunii şi ipocriziei, afişate ca norme oficiale de adresare şi comportament. În partea cea mai civilizată a lumii s-a ajuns la un conflict major şi aproape ireconciliabil între tradiţionalişti şi susţinătorii noii lumi, cea a multiculturalismului şi toleranţei. Dincolo de declaraţiile care dau frumos la televizor sau perorate de frica şefilor (în Vest eşti dat afară, în majoritatea cazurilor, dacă ai vreo exprimare împotriva curentului susţinut oficial), omul de rând, cel care afişează aprecieri pe reţelele sociale postărilor despre multiculturalism şi toleranţă, este cumplit deranjat de prezenţa afganilor, somalezilor sau a musulmanilor agresivi în vecinătatea sa, la fel cum deranjat până la respingere este şi de valul de cerşetori si prostituate din Est care au năvălit în ţara sa. Cum vocal sau în scris nu se poate exprima în public, acel om de rând, a cărui părere nu a cerut-o niciunul dintre politicienii care îl reprezintă, a protestat la urne. Iar rezultatul este cel care se vede acum. Nici vorbă, aşadar, de vreo victorie a Kremlinului, chiar dacă ruşii au încercat să influenţeze cât au putut, ci de o înfrângere severă a ceea ce a devenit establishment politic în ultimii 15-20 ani în tot Occidentul.
Până şi la noi conflictul a căpătat valenţe aproape violente. Mare parte din campania electorală a fost pur şi simplu deviată de la subiectele majore care ar fi trebuit să constituie miezul dezbaterilor. Ca şi cum problemele din educaţie, sănătate, economie, apărare şi cultură au fost rezolvate, marea bătălie se dă între adepţii Coaliţiei pentru Familie şi susţinătorii drepturilor persoanelor care se declară LGBT (lesbiene, gay, trans şi bisexuali). Partidele cu ştaif european, adepte iniţial ale noilor precepte ale toleranţei – propovăduite ca norme obligatorii la Berlin, Paris, Bruxelles şi Washington – au întors-o urgent şi în cel mai penibil mod înspre tradiţionalişti (penibilă nu este opţiunea ci modul dezgustător în care s-au răzgândit peste noapte), deîndată ce au receptat semnalul majoritar dat de semnăturile strânse pe cererea Coaliţiei pentru Familie (CpF) de modificare a Constituţiei, în sensul interzicerii căsătoriilor homosexuale. Dacă numărul uriaş de semnături strânse de CpF într-un timp record nu se poate consituti defel într-o mirare, românii fiind un popor majoritar tradiţionalist şi, măcar declarativ, profund religios, surprinzătoare sunt însă accentele violente pe care le ia această dezbatere.
Dacă declari că respecţi valorile familiei eşti categorisit imediat drept fundamentalist creştin, bigot, intolerant şi, cu puţină exagerare, admirator al lui Putin şi vândut intereselor Rusiei. Dacă, Doamne fereşte!, spui că nu ai nimic împotriva drepturilor unor minorităţi – altfel insignifiante numeric – eşti plasat imediat în tagma ateilor, batjocoritor al tradiţiilor strămoşeşti şi, cu puţină exagerare, vândut lui Soroş şi trădător de ţară. Evident ambele sunt extreme, rezultat al unei superficialităţi de neimaginat într-o dezbatere atât de serioasă, dar şi dovadă a unei intoleranţe greu de anticipat la un popor atât de blând i îngăduitor ca al nostru. Când şi unde ne-om fi pierdut apetenţa pentru dialog?

Virgil Cosma