Orădenii trebuie să fi făcut cunoştinţă cu fotografia mişcătoare, la începutul secolului al XX-lea.  Presa locală anunţa încă din 1905, organizarea de spectacole în Piaţa Mare (actualul Parc 1 Decembrie). Primele filme văzute în Oradea au fost aduse aici de cinematograful maghiar „Urania”, cu întâia producţie, de referinţă, pentru istoria filmului maghiar, intitulată „ Dansul”, alcătuit din 27 de cadre.

În 1906 erau puse la dispoziţie 1500 de locuri, într-un cort amenajat din Piaţa Mare, iar bioscopul, special adus de la Paris, putea proiecta „fotografii lungi de până la 600 de metri”.

Preţurile erau diferite,  în funcţie de locul din sală, iar filmele (mute), însoţite de un comentariu vorbit sau muzical, prezentau, de regulă, imagini exotice „Viaţa şi obiceiuri din Birmania” sau scene din războiul ruso-japonez. Se puteau viziona, la preţul modic de o coroană (pentru cel mai bun loc în…cort):  sau „Drama unui căutător de aur în California”. Acesta era prezentat în reclamă ca având „fotografia lungă de 600 de metri”. Majoritatea filmelor aveau lungimea de „100 de metri”, iar vizionarea lor dura aproximativ 5 minute.

În 1907 se deschide cinematograful „Urania” cu sediul iniţial la subsolul Hotelului Pannonia (actualul restaurant Transilvania), iar apoi în clădirea Palatului Vulturul Negru. Succesul celei de-a şaptea arte în rândul orădenilor este dat de numărul celor care frecventau spectacolul de cinema.

De exemplu:

În data de 4 august a anului 1907, sala cinematografului „Urania” a găzduit, de–a lungul întregii zile, un total de 1500 de spectatori.                                                 În 1908 se deschide Teatrul Electric „Edison”, un cinematograf aflat in clădirea Bazarului. În 1912 apare cinematograful „Apollo” situat în actuala clădire a Casei de Cultură a Municipiului Oradea (sala ARLUS, acum Florica Ungur).

 Cinema Urania (în Pasajul Vulturul Negru)

  Teatrul Electric „Edison” (în Clădirea Bazarului, pe strada Republicii)

 Cinematograful „Apollo” (Restaurantul Transilvania)

Primele cinematografe au apărut la iniţiativa şi au fost proprietatea lui Szekely Jeno, regizor si producător de film, care înfiinţează la Oradea Intreprinderea cinematografică şi de industrie a filmului „Szekely si Boros”. La Oradea Szekely produce şi regizează două filme documentare. Primul, al cărui imagini sunt filmate în martie 1913, surprinde imagini ale zonei pietonale şi vechiul patinoar al oraşului.

Cel de-al doilea, realizat în 17 martie 1914 şi  intitulat “Psilander la Oradea” documentează vizita actorului danez Valdemar Psilander în oraşul de peste Criş. Psilander (1884-1917) a fost cel mai mare actor al “epocii de aur” a cinematografiei daneze, era la ceea vreme unul dintre cei mai populari actori de sex masculin din întreaga lume.

În 1920 Adorján Emil a preluat Întreprinderea Cinematografică şi de Industrie a Filmului „Székely şi Boros” şi a transformat-o într-una din cele mai mari şi mai prospere  afaceri din România interbelică, numită „Casa de Închiriat Filme Dorian”, cu un capital de 1.200.000 lei şi drepturile de difuzare naţională a producţiilor Paramount. În Oradea, Casa de închiriat Filme Dorian deţinea cinematografele „Film-palace” (denumit până atunci Cinematograful „Pasage”) care a fost renovat în 1927 şi „Film Terrasse”, ale cărui baze au fost puse în 1928 cu denumirea (Terasa „Teatru Dorian”).

  Sediul Casei de Filme Dorian (fostul  cinematograf Libertatea-sălile A şi B)

În perioada interbelică în oraş funcţionau cinematografele: Dorian (în Pasajul Vulturul Negru), Omnia (în sala teatrului), Apollo (fostul Cinematograf Transilvania),  Excelsior,  Hyeman.

Filmele difuzate erau de multe ori însoţite de prezentarea unui buletin de ştiri, „Jurnalul”. Unele cinematografe încercau atragerea clientelei, prin oferirea de produse gratuite sau reduceri la anumite spectacole.

  Cinema Omnia (sala Teatrului)

(Sala cinematografului Dorian, fost Cinema Puşkin, ori Libertatea-sala B)

Astfel, în 1935, cinematograful Apollo promitea spectatorilor, pe lângă difuzarea filmului „Noi vrem bere” şi  a jurnalului  nou, să ofere gratuit bere Dreher. Subiectele filmelor erau cele specifice epocii: război, aventură şi dragoste, iar peliculele erau producţii americane la modă. Tot în 1935, la Cinema Omnia au rulat “Vagaboanda” cu Shirley Temple – copilul minune, în timp în care Cinema Heyman încerca să îi atragă pe orădeni cu Stan şi Bran, dar şi cel mai recent film în care jucau Clark Gable şi Myrna Loy: „Manhattan Melodrama ”.

Denumirea cinematografelor pare să fie o oglindă a regimurilor politice cărora orădenii le-au fost martori. Dacă înainte de primul război mondial cinematografele orădene îşi luau numele după cele din Budapesta, în perioada interbelică acestea primeau denumiri cu iz franţuzesc. În perioada administraţiei ungare din 1940-1944 revin denumirile maghiare, pentru ca imediat după război, odată cu instalarea regimului comunist, cinematografele să aibă denumiri asociate clasei muncitoare sau numele unor autori ruşi.

Selecţia filmelor prezentate în cinematografele orădene a fost, de asemenea, afectată de regimurile politice. În perioada interbelică, casa de filme Dorian era distribuitor naţional al firmei Paramount venind în întâmpinarea apetitului orădenilor pentru filmul american. În 1947, cinematografele orădene difuzau 43 de filme americane, 36 ruseşti, 17 filme franţuzeşti, 16 maghiare  şi 1 film românesc. Ierarhia se inversează însă în anul 1948 când publicul orădean face cunoştinţă cu cinematograful rus, iar locul I este ocupat de filmele ruseşti, 68 la număr, urmate de 14 filme franţuzeşti, 10 cehoslovace şi doar 8 filme americane (după K Arpad, 2007).

Dacă „ O floare şi doi grădinari” vă sună familiar, este pentru că în anii ’80 filmele indiene puteau fi vizionate săptămânal în cinematografele din Oradea, fiind fie pe locul 4, fie pe 5, într-un top dominat de filme româneşti şi americane (selectate atent), ruseşti, franţuzeşti şi chinezeşti.

Cinema Patria, acum  No problem,  din zona de vest (Rogerius)

Cinema Crişana (în apropierea gării, pe b-dul Republicii)

Pentru cinematografele din Oradea, decembrie ‘89 a însemnat finalul unei epoci. Ultimul supravieţuitor, cinematograful Libertatea şi-a închis porţile după ce sala mare (cea cu recordul de 1500 de spectatori într-o zi) a fost transformată în sala Bingo. Puteţi să identificaţi anul dacă încercaţi să vă amintiţi când aţi fost ultima dată la film acolo. Pentru mine a fost „The big fish (2003)”, tanti de la bilete ne-a pescuit de pe stradă, aflată în căutarea celor 5 spectatori necesari pentru ca filmul să ruleze. „ O să vă placă”, ne-a zis. Recunosc, a avut dreptate. Îi mulţumesc pe această cale.

Bibliografie

Kupán Árpád, A mozi évszázada Nagyváradon, Editura Partium, Oradea, 2007.
Gh. Gorun, L. Borcea (editori), Istoria Oraşului Oradea, Oradea, 2007.
Liviu Borcea, Memoria caselor, Editura Arca, Oradea, 2003.
Corneliu Crăciun, Viaţa cotidiană în Oradea interbelică, Editura Primus, Oradea 2010

Sursa: Oradea mea