Festivalul de film documentar de la Locarno (Elveţia), are loc anual, din 1946 încoace, fiind unul dintre cele mai renumite din Europa. Lesne de înţeles bucuria unei debutante cum este Cristina Haneş (foto) de a fi câştigat chiar premiul cel mare cu filmul „Antonio e Catarina”.

„Pur şi simplu, am fost şocată”, mărturiseşte tânăra regizoare orădeancă. Se spune că viaţa bate filmul şi chiar aşa şi este. Cel puţin pentru orădeanca Cristina Haneş, o tânără cineastă pasionată de genul documentar, străbate lumea în lung şi-n lat în căutarea poveştilor.

Deşi e abia la debutul carierei, Cristina Haneș în vârstă de 26 de ani, a obţinut deja un succes la care mulţi regizori experimentaţi visează. Filmul „António e Catarina”, care prezintă chiar relaţia sa cu un septuagenar portughez, a convins juriul Festivalului de Film de la Locarno să-i confere marele trofeu pentru categoria scurt-metrajelor, Leopardul de aur. Tânăra n-a zăbovit prea mult ca să se bucure de reuşită, aflându-se deja în India, unde pregăteşte un nou film.

Doi străini

În urmă cu patru ani, când s-a înscris la cursurile unui masterat internaţional de regie, Cristina Haneş, habar nu avea că începea un drum de mare succes. Absolventă a Facultăţii de Teatru şi Televiziune a Universităţii clujene Babeş-Bolyai, orădeanca se număra între cei 22 de tineri selectaţi în programul DocNomads, care a presupus doi ani de cursuri şi practică cinematografică  în Portugalia, Ungaria şi Belgia.

Unul dintre primii oameni pe care i-a cunoscut în Portugalia a devenit protagonistul filmului care i-a adus faima internaţională. „Aveam ca temă să realizez un portret. Eram de puţin timp la Lisabona, nu cunoşteam oraşul, nu vorbeam limba, abia îmi ştiam colegii”, povesteşte Cristina, acum în vârstă de 26 de ani.

Bătând la pas centrul vechi al Lisabonei, în căutarea „subiectului” perfect, a ajuns într-un apartament unde locuiau cu chirie, în patru camere, tot atâţia bărbaţi. „Deşi împărţeau aceeaşi locuinţă, abia se cunoşteau între ei. Erau toţi la finalul vieţii şi toţi păreau că fug de ceva”, spune Cristina.

Augusto, un septuagenar morocănos, ca mulţi bătrâni, i-a atras atenţia, fără însă ca tânăra să poată explica de ce. Cert e că a acceptat să-l portretizeze, filmând toate întâlnirile care au urmat. „Nu am făcut interviuri, nu asta am dorit. Discutam despre orice, despre viaţă, amintiri, muzică, iubire, moarte…”.

„O imensă surpriză”

Portretul lui Augusto, devenit António (în film) redă, de fapt, felul în care doi străini, o tânără şi un bătrân, care aparent nu au nimic în comun, leagă o prietenie pur şi simplu povestind.

Casa de producţie portugheză cu care Cristina a lucrat a înscris pelicula la Festivalul de Film de la Locarno, iar la ediţia din august „António e Catarina” nu doar că a fost nominalizat la categoria Scurt-metraj, ci a şi câştigat premiul cel mare, Pardino D’Oro. „Nu mă aşteptam, nici nu-mi imaginam. A fost o imensă surpriză să ridic trofeul şi să trebuiască să vorbesc în faţa a 8.000 de oameni”, povesteşte Cristina. Bucuria i-a fost umbrită, totuşi, de faptul că Augusto a murit înainte de montarea imaginilor.

După succesul de la Locarno, filmul a ajuns luna trecută şi la Bucureşti, fiind proiectat în cadrul unui festival iniţiat de Cristian Mungiu. În Oradea natală încă nu a ajuns…

Film în junglă

Reuşita i-a dat curaj Cristinei. Alături de două foste colege din DocNomads a aplicat pentru o finanţare la Asian Cinema Fund, o academie cinematografică din Coreea de Sud care promovează filmul documentar, obţinând fondurile necesare pentru a realiza o nouă producţie, în India. „Cel puţin deocamdată, asta îmi doresc să fac, documentare”, mărturiseşte tânăra.

La începutul lunii noiembrie, orădeanca a plecat spre jungla indiană, unde filmează membrii unei mişcări de gherilă care luptă pentru drepturile tribale. „Pentru că guvernul indian, care încearcă să reprime această mişcare, îi recompensează cu bani, tot mai mulţi se predau”, explică regizoarea. În plus, rebelii mai primesc ceva: le sunt şterse cazierele, astfel că în loc să fie încarceraţi, capătă şansa unei vieţi normale, în civilizaţie.

După ce-şi va termina treaba în India, Cristina va reveni acasă, la Oradea, unde îi sunt părinţii şi iubitul şi unde – spune ea – vrea să-şi ajute concitadinii să descopere filmele care nu sunt rulate în mall-uri.

De altfel, în vară a lucrat ca voluntară la organizarea ”Oradea Summer Film”, selectând producţiile documentare difuzate în cadrul festivalului. „Se fac atât de multe filme bune în lume şi din păcate, publicul larg nu are şansa să le vadă”, îşi motivează ea alegerea. Aşa că, probabil, la următoarea ediţie orădenii ar putea să vadă şi un documentar făcut de una de-a lor…

sursa: bihoreanul.ro