„Toate structurile vii și nevii sunt pătrunse de spiritul lui  Dumnezeu :  Plantele care leșină de frică, copacii care țipă când mor,  nucul care transmite arii de operă, piramida care purifică apa”…

Doamna Marioara Godeanu  este  un  distins biolog. Eminent cercetător si profesor, are studii si realizări de valoare internațională  recunoscute si premiate de mari foruri științifice ale lumii: un  dulap plin cu titluri, diplome si medalii. Cu toate astea, prin natura descoperirilor sale, doamna Godeanu  pare mai degrabă  o mare  maestro  a alchimiei, o magiciană care a izbutit să fabrice minuni, în retorte : o piramidă construită după proporția piramidei lui Keops, în care apa se purifică de la sine și vegetțtia crește mai repede ca în exterior, un film (răsplătit cu multe premii internationale) în care a demonstrat că natura posedă un sistem  perfectionat de transmitere si receptare de informatii: plantele vorbesc intre ele, au sentimente și trăiri afective, râd de bucurie si plâng de durere, asemenea oamenilor.

Dar cea mai mare descoperire a doamnei Godeanu este realitatea de  dincolo de granitele științei, o realitate pe care tot mai mulți savanti ai mileniului o recunosc:  prezența Creatorului Unic in toate formele de manifestare ale materiei din Univers ( „Alarmă în lumea plantelor  Nu trageti in flori !”)

– Doamnă Marioara Godeanu, cei care vă cunosc spun că faceți  miracole. De pilda: că vă puneți mâinile deasupra unor pietre si ele  încep să emită o energie vizibilă pe ecranul computerului…

– Nu e nici un miracol. Pietrele sunt și ele structuri vii. Sunt  supuse acelorași legalități ca și organismele vii si pot acumula informație. Rețeaua cristalină este vie. Cristalul este viu, el poate acumula si transmite informație. Prin gândire și concentrare poate fi influențată încărcătură energetică a structurii cristaline     pe care o au pietrele.

– Dar dialogul dvs. cu plantele cum a început? Ce v-a făcut să credeți  că plantele sunt ființe care pot comunica?

– Povestea a început în 1975, la o sesiune de experimente care priveau testele de toxicitate efectuate asupra plantelor. Atunci am observat cu surprindere că plantele-martor, care se aflau la o oarecare distanță de plantele supuse experimentului, mureau în număr mai mare decât cele care erau otrăvite efectiv. La inceput, am crezut că studenții si laboranții nu sunt atenți când folosesc substantele. Dar imediat dupa aceea mi-am dat seama că planta-martor, cea care asista la „execuția” suratei ei, primea un semnal de la „condamnata la moarte” și suferea la fel de mult ca și ea, ba poate chiar mai mult. Atunci mi-am spus: acesta este obiectivul biologiei viitorului, transmiterea informației  între structurile vii, respectiv – comunicarea dintre plante. Am reluat imediat experimentele în conditii speciale (să nu fie nici un factor care să perturbe desfășurarea lor) și mergând din aproape în aproape, am ajuns până la folosirea metodei de captare a imaginii în infraroșu.

Concluzia a fost clară: plantele comunică între ele printr-un sistem energo-informațional, adică  își transmit una alteia informațiile, prin emisie și captare de energie.

– Ce conțin aceste mesaje în cazul experimentelor ?

– Planta care urmează  să fie agresată  (să i se aplice substanța toxică ucigașă) dă un semnal înainte să înceapă agresiunea împotriva ei. Pe imaginea în infraroșu apare un halou (aură luminoasă) care se intensifică înainte de momentul începerii agresiunii. Dar foarte important este faptul că și plantei-martor, aflată la distanță sau separate, prin polistiren, i se întâmplă același lucru, ca și cum și ea ar fi agresata. Haloul (aura energetică respectivă), apărea în zonele periproximale (dincolo de marginea frunzei). Bineinteles, s-au facut experimente la diferite temperaturi, în camere special climatizate, ca să nu se modifice parametrii, si am constatat ca, într-adevăr, aceste plante își transmit între ele mesaje.

Ba si mai mult, literatura de specialitate afirmă că atunci când un dăunător intră într-o pădure (tăietori de lemne, de pildă), pădurea este deja  informată de apariția sa. În conditiile tehnologiilor moderne, aceste afirmatii sunt lesne de dovedit, prin conectarea senzorilor la un computer. Strigătele pădurii se văd pe ecran.

– Ați realizat două filme documentar-științifice care au făcut înconjurul lumii, întorcându-se acasă „încarcate” de premii: „(Dincolo de tăcerea plantelor” și „Sensibilitatea plantelor)”. Cum ați izbutit să le duceti la bun sfârșit, având în vedere că le-ați realizat la începutul  deceniului trecut?  V-a trebuit mult curaj…

– Într-adevăr, primul a fost realizat în 1981, iar cel de-al doilea a fost aprobat în august 1982, chiar după scandalul cu „Mișcarea Transcendentală”. Eu nu făceam parte din grupul transcendentalilor, dar am lucrat cu profesorul Mânzatu, cu profesorul Milcu, am lucrat cu foarte multi dintre cei care au intrat în această poveste ciudată. Chiar și noi ne-am mirat când Comitetul Central al PCR  ne-a aprobat filmul. Credeam că vom fi făcuți praf, cu el cu tot. „Sensibilitatea plantelor” era mai mult decât o bombă, mult mai mult decât avusesem  noi curajul să spunem până  atunci. Chiar ni s-a dat voie să-l trimitem în Brazilia, la un festival de film științific, de unde s-a  întors cu Marele Premiu.

În privinta primului film („Dincolo de tăcerea plantelor”), Televiziunea Română  l-a vândut cam în 15 țări. Pe post, a intrat însă foarte greu, fiind difuzat pe fragmente, la Teleenciclopedia. Și pentru că numele autorilor era scris foarte mic, lumea a zis: „Ce film american grozav au dat la televiziunea națională despre plante!”. Pe noi ne-a umflat și râsul, dar și plânsul, pentru că filmul era al nostru.

– Ca „un călău demascat” cum ati lucrat, efectiv?

– Lucram în echipă, în după-amiezile și nopțile de după program, dar eram toti tineri entuziasti, iar faptul că făceam totul pe ascuns era Marea miză. Filmam și experimentam în același timp în laboratorul de fonoaudiologie (unde se faceau și  teste cu copiii care aveau deficiențe  auditive, pentru a li se crea proteze pentru tractul auditiv, foarte moderne la vremea  aceea), cu ajutorul unei echipe de la Studioul „Alexandru Sahia”, cu regizorul Mircea Popescu, pentru care am deosebita stimă și considerație. Am lucrat cu un aparat vechi, din timpul razboiului, dar daca ar mai fi fost încă o cameră de luat vederi, care să înregistreze întâmplările din laborator, cred că ar fi ieșit înca un film extraordinar (cu substrat științific, bineînțeles).

De exemplu, la un moment dat a trebuit să schimbăm operatorul, pentru că îi cam plăcea să bea  și din cauza asta se modifica semnalul plantelor.  Apoi, mușcatul dintr-o roșie (roșia e și ea un organism viu) a dat un semnal fantastic înainte de începerea filmărilor. Ne-am testat toți, ca să vedem la care dintre noi plantele dau alarma cea mai mare. Ei bine, semnalul cel mai mare (aura care apărea pe ecran) apărea la mine, pentru că eu eram programată să tai plantele, să le stresez, să le provoc suferință  și dureri. Plantele detectaseră din tot grupul de cineaști și cercetători cine urma să fie „torționarul” și lucrul acesta se vede pe film.

Dar apogeul acestor relatii ciudate s-a petrecut într-una din zile, când ne-am dat seama că ceva nu este în regula, fiindcă semnalele  plantelor erau disperate și până să ne dăm seama, deasupra mea a     explodat un bec de halogen, cu iod. Am realizat atunci ca anticipaseră accidentul (recepționaseră înainte semnalul defectiunii tehnice – încalzirea excesivă a becului). Am avut noroc ca părul nu mi-a luat foc. După câteva zile, am descoperit chiar cioburi de sticlă în pielea capului, dar am fost așa de încântați de faptul că plantele sesizaseră înainte de întamplare, încât nu ne-am mai controlat ca să vedem dacă am pățit ceva. Nu știu dacă mai există filmul nostru, originalul se pare că a fost „forfecat” pentru nu știu ce festivitate de partid.

– Nu mai lipsesc decat vorbele, pentru ca plantele să fie oameni…

– Să știți că am realizat și sistemul acustic necesar punerii în valoare a semnalelor plantelor.  Unul dintre cei mai buni electroniști pe care i-a avut România (a fost silit să emigreze în Canada) a realizat un aparat de transformare a semnalelor din domeniul ultra-acustic, în domeniul obișnuit de frecvență, posibil de auzit de om. Apoi, am introdus metoda grafică de înregistrare pe potențiometre și cea de captare în infraroșu.  Când am început să descifrăm, să traducem semnalele respective, ne-am trezit că aveam semnale diverse, mergând chiar până la cele psihice, de natură sentimentală, deci  de psihoempatie. O modificare energetică tradusă acustic arată cum plantele țipă, plâng, cântă, se bucură, ba și mai mult, reacționează la diferiți stimuli: agresiune, auditii muzicale, stări de emoție, patologie umană (semnalele respective au fost date în film). Pe de altă parte, pot să vă spun că experimentând pe un  ficus sau pe opuntia (limba-soacrei), plantele existente în laborator, prindeam postul de radio cel mai apropiat.

Dar una dintre experientele cele mai interesante a fost făcută în localitatea Periș, unde Elena Cernei, cunoscuta interpretă de operă, avea un nuc imens, foarte bătrân. Punând senzorii pe frunzele lui, am prins emisiunea de muzică de la radioul public, a lui Iosif Sava, vocea lui inconfundabilă, foarte clară. Deci, nucul nu numai că primea informația și o retransmitea, dar avea și capacitatea de a selecta frecvența pe care primea semnalul. Atunci ne-am amintit ceea ce ne povesteau bunicii noștri, precum că în timpul războiului, țăranii ascultau radioul cu galene, lipind firele de un cartof. Deci cartoful, este un organism viu,  sursa de obținere a informatiei. Toate experimentele acestea ne-au determinat la un moment dat să introducem un alt program de cercetare „Florile melomane”  dar n-am reusit,      deoarece se făcea  apel la metode care intersectau domenii interzise, la vremea aceea.

– Deci, plantele mai mari funcționează ca niște antene, primesc  și transmit semnale?

– Da. Pasul următor a fost să vedem dacă nu cumva și propriile noastre organisme interactionează cu plantele, să vedem dacă nu cumva aceste fenomene sunt valabile pentru toate structurile vii. Și atunci, am continuat experimentele începute cu doamna Elena Cernei, privind influența empatică a gândului asupra plantelor. Mai intai, domnia sa cânta ariile ei preferate din Carmen sau Trubadurul  și asta le impresiona foarte mult pe plante (acul cromografului înregistra un semnal al plantelor emis la auzul vocii ei). După aceea, dădeam foaia înapoi și pornea încă o dată acul cromografului, în vreme ce  doamna Cernei cânta aceleasi arii de operă, dar doar în gând. Ei bine, semnalele obținute erau similare. Plantele citeau gândurile umane!

Îmi amintesc că la realizarea filmului „Sensibilitatea plantelor” s-a petrecut o altă întâmplare ciudată. La cântecul Mariei Tănase „Cine iubește și lasă (interzis de cenzura muzicală, fiind considerat mistic), plantele reacționau cu o sensibilitate acută, mai ales la incantația „Cine iubeste și lasă/ Dumnezeu să-i dea  pedeapsă”, aproape că simțeai durerea în reacția lor. După demonstrațiile cu  Elena Cernei, am cunoscut-o și pe Gabriela Cegolea și ea cântăreață  de operă (a facut experimente extraordinare privind sunetul). Încet, încet, în jurul nostru s-au strâns foarte mulți specialiști și au început să apară fundamentări ale celor descoperite de noi.

În 1987, am luat premiul revistei „Flacăra” pentru atestarea  fenomenului de„ comunicare la plante”, deși la acea dată ni se interzisese, cercetarea în acest domeniu.

În 81, comunicarea plantelor era un subiect periculos chiar și de gândit, pentru că se implica ideea     informației pe care o furnizează în general materia, până la nivelul transmiterii de la distanță a informatiei – e vorba, deci, despre hipnoză, telepatie, biostructură. Sigur ca lucrurile acestea existau în literatura de specialitate din lume, dar accesul la ea a fost foarte dificil pentru noi. Interesant a fost să constatam, atunci când am putut folosi si noi acele surse de informatie, că deși noi modificasem conditiile de experimentare in comparatie cu occidentalii, ajunsesem mai aproape de metodologia care să evidențieze asemenea fenomene.  „Un singur tipar în tot Universul:  Spiritul divin”

– Glumind putin, credeti ca ar trebui sa mergem la concert cu ghiveciul de flori melomane sub braț?

– Nici chiar asa, dar daca am alege pentru auditiile noastre de-acasă o muzică lipsită de agresivitate, deci clasică în special, acest lucru le-ar prinde foarte bine și plantelor noastre din apartament.  Imaginați-vă că vedeți în infraroșu cum „inflorește” aura, că vedeți  fluidul acela stralucitor care apare in jurul ei cand planta se bucura de muzica pe care i-o oferiți, ba chiar și de semnalul dat, prin gând. De fapt, ar trebui să începem prin a fi buni cu toate fiintele din jurul nostru, chiar daca nu vorbesc acelasi limbaj cu noi.

– Ce-ati simtit dupa primele experimente, cand ati descoperit ca si umea plantelor este vie, ca vorbeste si simte la fel ca si noi?

– Am inteles ca traim intr-o lume unde nu suntem singuri si unde nu  putem face orice. A fost o imensa bucurie, dar si inceputul unui sentiment al responsabilitatii, pentru ca descoperi ca poti influenta extrem de mult ceea ce este in jurul tau si invers, actiunea tuturor fiintelor vii din aceasta lume poate avea influenta  asupra vietii tale. Pentru mine, a fost si confirmarea ideii de unitate in diversitate a lumii vii, a descoperirii prezentei in toate a spiritului, a energiei care anima orice structura vie sau chiar nevie (aparent doar!) din lumea care ne inconjoara, confirmarea identitatii modelelor la nivel micro si macro-cosmic.

– Mi se pare mie sau vorbiti despre Dumnezeu?*

– In privinta aceasta, exista o disputa foarte aprinsa… Noi, toti, am fost crescuti in ideea de evolutionism si consideram ca Universul porneste de la simplu la complex, dupa care, probabil, exista un colaps si reincepe un alt ciclu. Sunt o multime de teorii in acest sens. As vrea sa spun, totusi, ca elementele sistemului evolutionist merg din punct de vedere logic pana la nivelul de maimuta. Dar de la maimuta la om, acest hiatus care apare, aceasta ruptura de veriga, lipsa de dovezi, ne face sa ne întrebăm cum a apărut, totuși, omul, în forma lui, cu rațiune? Pornind de aici, lovindu-ne tot timpul de întrebari si raspunsuri, s-a pus problema existenței câmpului fundamental, a faptului ca toate structurile vii si nevii au un model informational, adica sunt patrunse de spiritul lui Dumnezeu. „Dumnezeu e in toate”. Eu sunt convinsa de existenta sa. E mai putin relevant pentru dvs. daca va spun asta. Important este ca, într-adevar, exista acel cineva care iti programeaza viața de la inceput. De aici apare ideea de determinism, de aici apare ideea că întâmplările nu sunt simple întâmplări.  E bine ca omul sa trăiască acolo unde a băut prima apă, vezi „Piramida de la Pitești”.

– O alta realizare „miraculoasă” care vă aparține este și Piramida de la Pitesti , construită în epoca Ceaușescu.  Cum ați izbutit să obțineți acordul autoritatilor comuniste, in legatura cu o idee atât de nouă si de „bizară”?

– Nu-mi explic nici acum, dupa atatia ani. Stiu numai ca ministrul de atunci, Mihai Florescu, care era la Consiliul Național de Știință și Tehnologie, a vazut modelul facut de mine in miniatura (pe care îl     foloseam pentru studiul efectului de piramida) și m-a intrebat dacă nu cumva am proiectul si pentru o piramida mai mare. M-am mirat si eu cand am zis: „Sigur ca da” si, desi nu ma pricepeam la     constructii, piramida a aparut. Am fost ajutata de doi ingineri arhitecti, care au realizat planurile la scara 1:10 fata de piramida lui Keops, respectand toti parametrii piramidei din Egipt. Cu toate că ni s-au pus multe piedici, ulterior, am fost mirata sa constat ca am fost sprijinita in acea perioada de o serie de personalitati din domeniul politic, oameni foarte pasionati in intimitatea lor de asemenea domenii de cunoastere. Cert este ca piramida a fost terminata cu bine in 1985. Mai dificil a fost atunci cand Elena Ceausescu s-a oferit sa o viziteze, dar toata lumea m-a ajutat ca piramida sa nu fie vizitata. Cuplul prezidential a trecut numai pe deasupra, cu elicopterul, dar de sus se vedea ca o instalatie  obisnuita. Oficial, ea a fost construita ca statie-pilot de urmarire a actiunii unor organisme (alge, bacterii) asupra apelor uzate,  pentru purificarea lor. S-au facut si multe studii privind fenomenele de cristalizare, de polimerizare a rasinilor, studii de germinare rapida, de accelerare a proceselor de crestere. Dar adevarata  noastră bătălie cu instalatia de la Pitesti a fost  pentru a demonstra efectul benefic, de formă (al piramidei) asupra apei. În piramidă, apa se energizeaza si ajunge sa fie o apa primara, cum sunt apele plate, necontaminate. Pe masura ce se adauga in molecula de apa cate o particula – ca e de metal, ca e de nemetal sau saruri – i se schimba informatia initiala si incepe o deformare a ei, care duce la o deformare a actiunii sale. Apa este, si ea, purtatoare de informatie. Aceasta este de altfel una din temele noastre de cercetare, si chiar am mers la brevetare cu cateva proiecte.

– Cine avea acces in piramida de la Pitesti si in ce conditii se lucra acolo?

– Intrarea era permisa numai sub semnatura ministrului si a mea. De ce? Pentru a nu vulgariza sau pentru a nu induce informatii eronate  in mediatizarea acestui proiect. In toata aceasta activitate, un     mare ajutor am primit din partea colectivului de acolo, fara de care n-as fi putut reusi. Din cauza fenomenelor speciale care se petrec  în interiorul piramidei (metoda de scanare pe un computer, realizata de doi colegi ingineri, arata ca dincolo de imaginea fotografica a piramidei se mai vad si alte imagini, care se datoreaza existentei  unui alt tip de informatii), timpul maxim de lucru acolo este de doua ore pe zi.

– Care a fost ecoul in strainatate al realizarii acestei constructii?*

– Toata lumea a fost frapata si se intreba cum am reusit noi s-o  construim. A fost o surpriza pentru Vest faptul ca noi am reusit sa ridicam la Pitesti o replica a piramidei lui Keops, la scara 1:10 și drept urmare, la Târgurile de specialitate de la Geneva, in 1992, am luat medalia de argint, in acelasi an, la Budapesta, ni s-a dat medalia de aur pentru activitatea in ecologie, iar in 1993 am luat Marele Premiu la Salonul International de Inventica de la Nurnberg, Germania, unde iarasi a fost o surpriza pentru cele 64 de tari prezente acolo, ca grupul acela de romani a luat Marele Premiu. Dar, intre timp, noi realizasem inca o instalatie similara, cu ajutorul unitatii militare, auto-moto 02210 din Bucuresti, asa ca si aceasta realizare a fost răsplătită prin Marele Premiu de la Nurnberg si prin cele doua  medalii de aur primite. A urmat Bruxelles, unde am luat Medalia de Aur la Salonul de Inventica si Premiul special al Organizației Mondiale pentru Proprietatea Intelectuala, prilej cu care juriul a tinut sa precizeze ca „țările din Vest au gresit netinand cont pana acum de potentialul uman al Romaniei”.

– Cu atatea succese internationale, cum se face ca n-ati ramas peste hotare, in atatea calatorii de studiu pe care le-ati facut? Ce v-a tinut aici?*

– În primul rând, până în `89 n-am avut voie sa ies din tara, decat  in tarile foste socialiste. Functiona, probabil, un sistem de garantie. Am pierdut, astfel, doua burse, una oferita de Suedia, în Programul international de energie si o bursa in Germania. În octombrie 1989, am fost pentru prima dată în China, lucru care pentru mine a fost extraordinar, vreau sa va spun ca pentru  cercetarea chineza am un deosebit respect. Dupa aceea, în 90, am fost invitata in Grecia si asa a inceput, intr-un fel, iesirea mea     in lume, dar ideea de a ramane in alta tara nu m-a tentat niciodata. Poate e si varsta; dar nu stiam cum sa „tropai” sa ajung mai repede acasa. Si nici sotul meu, care a avut o bursa Humboldt de un an de zile in Germania si care are o educatie si o mentalitate in stil nemtesc (Stoica Godeanu, cercetator principal I, director la Institutul de Ecologie Aplicata Bucuresti), nu si-a dorit aceasta aventura. Și eu și el, suntem mai putin aventurieri in viata si mai mult in stiinta, aici, da, suntem chiar foarte aventurieri. Și pe     urma, stiti cum spunea Coandă: „E bine ca omul sa traiasca acolo de unde a baut prima apa!” (e vorba de memoria apei, un alt subiect care m-a pasionat si despre care am putea purta o discutie separata). Dimpotriva, la expozitiile si saloanele de inventica la care am fost, am simtit chiar o nuanta de nationalism care nu imi este caracteristica, in sensul ca simteam nevoia sa demonstrez ce facem  noi aici si ca nu-mi e rusine ca sunt romanca. Nivelul potentialului creator in România este destul de ridicat si eu sunt foarte multumita de studentii pe care ii am. Se ridica o generatie in care am foarte mare incredere. Sunt sigura ca nivelul cercetarii românești va fi susținut de acești tineri. Sigur ca nu sunt toti geniali, dar cei buni sunt in numar suficient de mare, ca eu sa fiu optimista.

– Fenomenal !

A consemnat:  Prof. Dr.  Mihai Miron