Au ajuns ieri, la mine, listele dosarelor predate justiției, pentru care s-au eliberat adeverințe fără a fi aprobate de Comisia de Atestare Profesională a Uniunii Ziariștilor Profesioniști. Din aproape în aproape, mergând de la un nume la altul, am ajuns să văd căzând și ultimul strop de fard de pe obrazul mânjit al unei bresle care, în mare parte, și-a trădat menirea eșuând în minciună și îngenunchind idealuri.

Printre zecile de nume cunoscute, unul, al unui fost ziarist militar mi-a atras, în mod deosebit, atenția. Vocal, deschis, lăsând impresia că nu se teme de nimic. Specializat în editoriale, eseuri, reportaje, anchete sau interviuri. Răspândea idei, principii, adevăruri şi cugetări. Cuvântul lui scris, care poate fi citit şi recitit, păstrat şi răscolit în volumele editate sau în colecția săptămânalului la care lucra, avea în faţa cititorului, în uniformă, greutatea şi autoritatea care impuneau respect şi încredere. Se mândrea cu integritatea editorială a publicației pe care o conducea, cu faptul că strategiile sale militare despre viitor erau luate în seamă de mai marii Armatei. La sfârșitul carierei a ajuns General.

Ne vorbea, pe vremea când lucra la Trustul de Presă al Armatei, despre ONOARE, un cod care, credeam eu, trăia minunat în genele sale. “Onoarea este poezia datoriei” spunea citând din “Jurnalul unui poet” al lui  Alfred Vigny,  acea zicere minunată care-ți amintește mereu ca ești om. Tot din zona culturii franceze, al cărei admirator era, ne amintea de Voltaire, cel care zicea, dacă memoria nu-mi joaca feste: „Am pierdut destul de puţin când ne-a rămas onoarea”. În școlile din Spania, ne  asigura, „Cidul” lui Corneille, reprezintă o tema de dezbatere perpetuuă: „Onoarea  e o datorie”. În opinia lui, pâna și Machiavelli, cel lipsit de scrupule, îmbrațișa gândul că în disputele vieții poți pierde totul, mai puțin onoarea. Cu onoarea nu e de glumit, nu e de negociat, repeta.

Nu-i pot nega nici talentul jurnalistic, nici știința de carte, ci doar lipsa de criterii morale despre care ne vorbea cândva. Cum să-mi explic cedările sale în fața unui  fost președinte al Uniunii pe care sunt sigur că-l cunoștea în tot ce avea el mai abject? În fața căruia el, Generalul jurnalist  a ales să stea „capră”, cum se spunea într-un joc al copilăriei mele, pentru a-i permite să legitimeze prin el, contrar Statutului și Regulamentelor Uniunii, apărarea și acapararea unor privilegii personale: înscrierea ca membru, plata retroactivă a cotizației și eliberarea Adeverinței pentru indemnizația acordată jurnaliștilor pensionari, toate într-o singură zi. Apoi, acceptarea unei funcții în Consiliul Director, pentru care avea nevoie de o vechime de cel puțin 5 ani în uniune.

Numele  dumneavoastră, domnule General, va rămâne legat în eternitate, alături de altele, de o colosală fraudă axiologică și morală.

Oricât de neplăcute, aceste lucruri nu trebuie ascunse, ci aduse la lumină. În numele onoarei despre care ne vorbeați, atât de convingător, odată…

Benone Neagoe