Dirijor: Andrej Vesel

Orchestra Filarmonicii de Stat Oradea

PROGRAM

Igor Stravinski: Simfonii pentru instrumente de suflat.

Ottorino Respighi: Trittico Botticelliano

Piotr Ilici Ceaikovski: Souvenir de Florence Op.70

Un suvenir poate să reprezinte o amintire, un loc, o clipă, cu siguranță ceva valoros care primește un loc special în suflet. Totodată, suvenirul poate să cuprindă o sumedenie de imagini și de amintiri care se află în strânsă legătură cu ele, dând naștere mereu unor sentimente, poate de nostalgie, poate de bucurie sau chiar și de tristețe. Suvenirul poate să exprime și muzică: fie sonorități ale locului respectiv, fie idei muzicale din depărtări. Cuprinzând unul sau mai multe dintre elementele enumerate, suvenirul rămâne mereu ceva drag, care are rolul să aducă în suflet amintiri frumoase și să le păstreze pentru mult timp aproape de inimă.

Suvenirurile muzicale pe care Filarmonica de Stat Oradea le va dărui publicului meloman în concertul de joi, 15 octombrie, ora 19.00, la Sala de concerte „Enescu-Bartók” sunt trei lucrări provenite din universul muzical rus și cel italian, amintind însă și de creația franceză: Simfonii pentru instrumente de suflat de Igor Stravinsky, Trittico Botticelliano de Ottorino Respighi și Souvenir de Florence, Op. 70 de Piotr Ilici Ceaikovski. Andrej Vesel va conduce Orchestra Filarmonicii de Stat Oradea într-o călătorie din care vor aduce suveniruri, pe care cu siguranță, publicul orădean le va păstra mult timp în suflete după încheierea concertului Suvenir pentru suflet.

Simfonii pentru instrumente de suflat este o lucrare compusă în anul 1920 de către Igor Stravinsky și revizuită în 1947, adresată în exclusivitate instrumentelor de suflat de lemn și alamă. Lucrarea i-a fost dedicată lui Claude Debussy, care s-a stins din viață în anul 1918. Premiera de la Londra din 10 iunie 1921 a fost dirijată de Serge Koussevitzky, însă publicul nu a privit cu entuziasm noua lucrare din creația lui Stravinsky, nereușind să înțeleagă stilul compozitorului și ideea sa cu privire la lucrarea pentru instrumente de suflat.

Compoziția lui Stravinsky a fost scrisă pentru 24 de instrumente și reprezintă unul dintre cele mai relevante exemple din stilul neo-clasic al compozitorului, prin forma sa clară, însă cu o orchestrație atipică. De asemenea, Simfoniile expun diversele fațete ale compozitorului rus, în care se împletesc caracteristici muzicale nu doar din țara sa natală, ci și din muzica franceză și cea americană. Temele populare ale folclorului rus amintesc de lucrări mai de tinerețe din creația lui Stravinsky, scrise pentru compania de balet a lui Diaghilev. Combinarea acestor teme cu influențele mai sus amintite, fac din Simfonii pentru instrumente de suflat o lucrare de tranziție în ceea ce privește evoluția componistică a lui Stravinsky.

Compozitorul a început să schițeze lucrarea în anul 1920 și în timp ce lucra la partitură, revista franceză Le Revue Musicale a făcut un apel către compozitori, să cinstească memoria lui Claude Debussy, care se stinsese din viață cu doi ani în urmă. Astfel, Bartók, Ravel, Satie, Dukas, de Falla, dar și alții, i-au dedicat diferite piese proaspăt finalizate, compozitorului impresionist. Stravinsky, profund influențat de stilul și creația lui Debussy, a scris un scurt coral pentru pian în memoria compozitorului francez, luând hotărârea ulterior să îi dedice întreaga lucrare Simfonii pentru instrumente de suflat.

Până la această compoziție, Stravinsky nu a scris prea multe partituri pentru instrumente de suflat. Însă, în perioada respectivă, ansamblurile de suflători au devenit din ce în ce mai populare în Statele Unite și Anglia, în anii 1920 urmând a fi scrise numeroase lucrări pentru suflători de către Ralph Vaughan Williams, Gustav Holst, Gordon Jacob și Percy Grainger. Însă din păcate, lucarea lui Stravinsky nu a fost înțeleasă de către publicul meloman la premiera din 1921, de la Queen’s Hall, Londra: Publicul a început să râdă, atunci când fagotul și-a interpretat pasajul dedicat, iar dirijorul în loc să oprească orchestra și să adreseze câteva cuvinte publicului, a zâmbit ironic, parcă încurajând publicul să ridicolizeze lucrarea lui Stravinsky. Compozitorul rus însă a continuat să spere că vor exista persoane care să aibă o receptivitate muzicală superioară, care să înțeleagă faptul că această lucrare nu a fost scrisă pentru a „mulțumi” pe cineva, ci pentru a scoate în evidență muzica în esența ei pură. Totuși, a publicat lucrarea abia în anul 1947 după ce a adus revizuiri substanțiale, iar versiunea inițială din 1920 a fost publicată abia în 2001.

Cele două aspecte orchestrale ale creației lui Respighi includ cele mai cunoscute compoziții ale sale: pe de o parte, poemele simfonice din „Trilogia romană”, alcătuită din Fontane di Roma (Fântânile Romei), Pini di Roma (Pinii Romei) și Feste Romane (Sărbătorile romane), toate compuse pentru o orchestră imensă. Cealaltă parte a creației sale cuprinde aranjamentele încântătoare pentru ansambluri orchestrale mai mici, bazate pe melodii ale compozitorilor din secolul al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea: cele trei Antiche Danze ed Arie (Suite de cântece și dansuri antice) și Gli uccelli (Păsările), precum și „Trittico Botticelliano (Tripticul Botticelli)”, singura care nu a fost inspirată din compozițiile secolelor XVII și XVIII. Trittico Botticelliano este o evocare a trei tablouri celebre ale lui Sandro Botticelli (născut cca. 1445 – 1510), care se află astăzi expuse la Galeria Uffizi din Florența.

Prima mențiune a operei muzicale Trittico Botticelliano pare să fi apărut într-un interviu cu soția compozitorului, Elsa, pe care compozitorul o acompania adesea la pian cu piese compuse de el însuși sau de alți compozitori italieni. Interviul a avut loc după un turneu american desfășurat în 1927 și sponsorizat de Elizabeth Sprague Coolidge, mecenă a unor mari compozitori precum Bartók, Copland, Poulenc, Ravel, Schönberg și Hindemith. Turneul s-a încheiat cu un program dedicat lui Respighi în splendida sală de muzică de cameră a Bibliotecii Congresului din Washington. Cu această ocazie, după cum a povestit Elsa, Respighi a promis să-i dedice doamnei Coolidge următoarea sa compoziție, iar cu câteva săptămâni mai târziu, în timpul unei vizite la Uffizi, și-a găsit inspirația în cele trei tablouri ale lui Botticelli care constituie tripticul muzical: La Primavera (Primăvara), L’Adorazione dei Magi (Adorația magilor) și La nascita di Venere (Nașterea lui Venus), cele trei reprezentând în același timp mișcările lucrării. Partitura a fost prezentată în premieră la Konzerthaus din Viena, la 28 septembrie 1927, într-un concert sponsorizat de doamna Coolidge, la care au fost prezenți și soții Respighi.

De remarcat este faptul că în mișcarea de mijloc, L’Adorazione dei Magi, pot fi observate variațiuni pe tema imnului medieval Veni, veni Emanuel, introdusă aici de flaut și fagot la un interval de două octave.

Souvenir de Florence, Op. 70 este una dintre cele mai cunoscute lucrări camerale din creația lui Piotr Ilici Ceaikovski și totodată unicul sextet de coarde semnat de compozitorul rus. Compusă în re minor pentru două viori, două viole și două violoncele, lucrarea a luat naștere în vara anului 1890, fiind inspirată tematic dintr-o călătorie a compozitorului la Florența, acolo unde Ceaikovski a scris opera Dama de pică. Se pare că Souvenir de Florence a apărut ca o schimbare binevenită de ritm între două lucrări mari: opera Dama de pică și baletul Spărgătorul de nuci. Totodată, a reprezentat un dar pentru binefăcătoarea sa, Nadezhda von Meck, care era bolnavă la acea vreme și nu putea să iasă din casă. Ceaikovski i-a scris: „Știu că îți place muzica de cameră și mă bucur că vei putea asculta sextetul meu… L-am compus cu cel mai mare entuziasm și cu cel mai puțin efort.”

Ceaikovski a dedicat lucrarea Souvenir de Florence Societății de Muzică de Cameră din Sankt-Petersburg, ca urmare a faptului că a devenit Membru de Onoare al acesteia.

Premiera a avut loc la 10 decembrie 1890 la Sankt-Petersburg, cu un ansamblu cameral format din violoniștii Eugen Albrecht și Franz Hildenbrandt, violiștii Oskar Gille și Bruno Heine și violonceliștii Aleksandr Verzhbilovich și Aleksanr Kuznetsov. Au urmat apoi revizuiri ale lucrării camerale în decembrie 1891 și ianuarie 1892, fiind apoi prezentată din nou în Rusia și la începutul anului 1893 la Carnegie Hall în New York, însă într-o transcripție pentru orchestră de coarde, semnată de Anton Seidl, care s-a aflat și la pupitrul dirijoral.

Partitura a fost publicată integral în iunie 1892 într-o ediție semnată de Piotr Jurgenson, iar manuscrisul original este păstrat la Muzeul Național Rus dedicat muzicii din Moscova. Forma lucrării este una clasică, alcătuită din patru mișcări, respectiv:

Allegro con spirito (re minor)

Adagio cantabile e con moto (Re major)

Allegretto moderato (la minor)

Allegro con brio e vivace (re minor – Re major)

Prima mișcare are o formă de sonată și, fără introducere, prezintă o temă principală destul de agresivă, dar totuși melodică, în re minor. Cea de-a doua temă este scrisă în tonalitatea dominantei, La major, și este mult mai calmă. Aceasta se desprinde ușor din prima temă și continuă apoi cu dezvoltarea și repriza, care se încheie cu o coda scurtă.

Partea mediană, lentă, este compusă în Re major și conține o temă romantică introdusă inițial de vioara I cu un acompaniament în pizzicato, fiind apoi preluată de către violoncel. Tema este întreruptă de un interludiu în care se pot auzi toate instrumentele și revine apoi pentru a reda din nou prima secțiune.

Cele două mișcări rămase sunt caracterizate de melodii și ritmuri inspirate din folclorul rus, contrastând puternic cu primele două: A treia parte este plină de o strălucire parcă lipsită de griji, cu o secțiune de trio care ne amintește că, în acel moment, Ceaikovski avea în minte dansurile din Spărgătorul de nuci.

Pentru partea finală, compozitorul a ales o melodie simplă, probabil de origine populară, pe care a dezvoltat-o prin tot felul de variațiuni, inclusiv, în mod surprinzător, un fugato, chiar înainte de încheierea strălucitoare.

Dirijorul croat Andrej Vesel a devenit dirijorul permanent al Filarmonicii de Stat Oradea în ianuarie 2024, după o colaborare reușită cu orchestra orădeană, în toamna anului 2023. Este, de asemenea, dirijor invitat al Filarmonicii din Bad Reichenhall și colaborează frecvent cu Vienna Mozart Orchestra.

Printre angajamentele sale recente se numără debuturile cu Tonkünstler Orchestra la Musikverein Viena, dar și cu Orchestra Filarmonicii din Opole, Vienna Boys’ Choir Alumni la MuTh Viena, Filarmonica Ținutului Secuiesc, Teatrul Național Croat din Osijek, precum și aparițiile la Festivalul Internațional de Muzică Contemporană de la Poznań și Zilele Internaționale ale Concertelor de la Stift Zwettl, alături de Collegium Viennense.

Alături de muzica simfonică, opera și baletul joacă un rol important în cariera lui Vesel. Dirijorul și-a făcut debutul la Teatrul Național Croat din Zagreb cu opera Rusalka de A. Dvořák. Pașii l-au purtat în continuare la Teatrul Național Croat din Split, unde a dirijat premiera baletului Giselle de A. Adam. În stagiunea 2026-2027 Vesel se va întoarce la Zagreb pentru a dirija operele Bărbierul din Sevilla (G. Rossini) și Povestirile lui Hoffmann (J. Offenbach).

În calitate de dirijor invitat, Vesel a colaborat cu Orchestra Camerală din Viena, Orchestra Simfonică Radio din Slovenia, Filarmonica din Brașov, Filarmonica din Sibiu și Filarmonica Dinu Lipatti din Satu-Mare, dar și cu Filasteen Young Musicians Orchestra a Fundației pentru muzică Barenboim-Said.

Andrej Vesel și-a început formarea muzicală în calitate de pianist, studiind cu Vladimir Krpan la Academia de Muzică din Zagreb, pe care a absolvit-o în anul 2015. A urmat apoi cursurile Universității de Muzică și Artele Spectacolului din Viena, unde a studiat Dirijat orchestră cu Johannes Wildner, Dirijat coral cu Alois Glaßner și Acompaniament de operă cu Andreas Henning, absolvind cu distincție. În anul 2022 a condus Orchestra Simfonică Radio din Viena la Musikverein, în cadrul studiilor sale de dirijat.

Pe parcursul anului universitar 2019-2020, Vesel s-a aflat la Milano, unde a urmat cursurile Conservatorului Giuseppe Verdi, studiind cu Vittorio Parisi. Între 2022-2024 a fost bursier al Academiei Hans Swarowsky, un program postuniversitar condus de Manfred Huss. Formarea sa artistică a inclus și participarea la cursuri de măiestrie susținute de mari nume ale artei dirijorale: Jukka-Pekka Saraste, Riccardo Chailly, Marin Alsop, Peter Eötvös, Andrés Orozco-Estrada, Alexander Vedernikov, Uroš Lajovic și Daniel Oren.

În plus, Vesel a fost susținut de Fundația Privată Ernst von Siemens, Fundația Czibulka și Fundația Lovro von Matačić și a primit Bursa Richard Wagner pentru a participa la Festivalul de la Bayreuth. În anul 2023, a primit distincția Croatian Večernjakova domovnica la categoria muzică, pentru contribuția pe care a adus-o reprezentând muzica croată peste granițe.