Întâmplarea a făcut ca în urmă cu aproape 40 de ani să fiu inclus în aşa-numita Şcoală de antrenament intelectual, iniţiată şi condusă de filosoful Constantin Noica, şi la una dintre întâlnirile avute cu el ne-a vorbit despre poetul Mihai Eminescu, ca intelectual şi român absolut. Peste decenii, preocupat de studiul trecutului Instituţiei ecclesiale greco-catolice, avea să-mi treacă prin cap ideea că acea însuşire, decelată atunci ca aparţinând marelui poet, şi rediscutată mai târziu de prolificul istoric Lucian Boia, ar putea fi cu uşurinţă atribuită şi cunoscutului ierarh orădean Samuil Vulcan (1758-1839), pe care îl comemorăm acum şi aici. Şi spunem aceasta pentru că întreaga lui viaţă cel amintit s-a străduit să contribuie la emanciparea spirituală şi materială a poporului său. A ctitorit, în acest scop, ca un adevărat demiurg, cu eforturi mari, instituţii şcolare temeinice, şi nu doar pentru enoriaşii bisericii sale, ci pentru toţi conaţionalii săi, a promovat acţiuni de ameliorare a stării materiale a acestora, a luat măsuri menite să îmbunătăţească sănătatea lor etc. etc.
Istoricii români i-au studiat viaţa şi opera, recte înfăptuirile, punând în circuit istoriografic documente de importanţă excepţională, dintre care, din nefericire, majoritatea sunt astăzi dispărute, din motive asupra cărora nu este cazul să ne oprim aici. A fost, aşadar, encomiat de autori ca Iacob Radu, Constantin Pavel, Vasile Bolca şi mulţi alţii, între care, în treacăt am zice, şi de rostitorul acestor vorbe. Aş sublinia aici că toţi cei amintiţi au observat şi prezentat, cu acribie şi minuţie, tot ce a realizat acesta în decursul celor 33 de ani de arhipăstorire şi că o lectură a lucrărilor lor poate convinge pe oricine că episcopul orădean este, în felul său, un erou al poporului din care provine. În aproape toate scrierile la care ne referim se sugerează, direct sau indirect, că el ar fi fost, nu doar un foarte bun român, ci şi decurgând din această postură, un opozant, vrând-nevrând, al regimului politic din vremea sa, deoarece acesta, nu-i aşa, se opunea emancipării poporului din care el provenea. Ideea de mai sus, nu este tocmai corectă, pentru că ierarhul orădean a fost mereu credincios idealurilor etatiste ale Curţii Vieneze, convins fiind că acestea se bazează pe principiile aşa-numitului despotism luminat, înscrise în concepţia mai largă a epocii luminilor. De altfel, împărăteasa Maria Tereza (1740-1780), mai timid ce e drept şi apoi, în mod plenar, fiul acesteia, Iosif al II-lea (1780-1790), sfătuiţi de cancelarii luminaţi Johann Cristoph Bartenstein şi Anton Wenzel Reitberg von Kaunitz au căutat să creeze, în împărăţia lor, o atmosferă propice dezvoltării plenare a vieţii popoarelor care o locuiau, bazată pe raţiune, pe caritate, pe echitate, acestea desigur înţelese în accepţiunea epocii, cu constrângerile şi habitudinile sale retardatare, tributare acelui Ev Mediu întunecat, despre care scrie cu mult meşteşug istoricul contemporan Harald Zimermann. Se poate vorbi, astfel, despre existenţa, la Samuil Vulcan, a unei aşazisei atitudinii stataliste, prezente în tot ceea ce a făcut în decursul arhipăstoririi sale şi, decurgând din aceasta, o concepţie dinastică, bazată şi ea pe convingere, pe ataşament.
O astfel de postură este explicabilă, căci era excursă, nu doar din poziţia în care Samuil Vulcan s-a aflat prin funcţia deţinută, ci şi din acţiunile Curţii Vieneze, favorabilă întotdeauna, din punct de vedere declarativ, fără nico discriminare, tuturor popoarelor din împărăţie. Este suficient, în acest sens, să cităm circularele transmise de aceasta ierarhului orădean în întreaga perioadă a arhipăstoririi sale, dintre anii 1806-1839, pe care la rândul său le accepta bucuros şi le retransmitea în teritoriu. Ele sunt identice cu cele transmise altor ierarhi, ai altor popoare din împărăţie, pe care grija acesteia îi învăluia întotdeauna cu cerinţele şi darurile ei.
Episcopul Samuil Vulcan era cunoscut de toată lumea, de mulţi înalţi funcţionari, locali şi centrali, ba chiar de unii dintre membrii familiei imperiale. El pornise, cum se zice de jos, căci provenea, aşa cum nu fără răutate, spune un opozant al său, austerul canonic Gheorghe Fărcaş, dintr-o familie de iobagi ai episcopiei blăjene, numită, de la carte, cum zic ardelenii, Velcan. S-a născut, precum se ştie, la 1 august 1758 şi a urmat şcolile din Blaj, Viena, Agria şi Lvov, distingându-se între învăţăceii de atunci, prin calităţile intelectuale de excepţie, prin firea sa echilibrată, prin convingerea că poporul din care provenea are o origine nobilă romană, şi că starea retardatară în care acesta se afla se datora unor întâmplări nefericite, unor împrejurări vitrege, aducătoare de nenorociri. Ajunge, ca tânăr absolvent de studii superioare, să facă pe profesorul la Lvov (Liov), ba chiar să predea lecţii de limbi străine unui membru al familiei imperiale, motiv pentru care, în momentul alegerii sale de episcop, împăratul Ferdinand, aflat în împrejurarea de a alege între el şi contra candidaţii săi la scaunul episcopal al Oradiei, ruteanul Alexie Pocsy, românii Gheorghe Fărcaş şi Iosif Silaghi, să-l prefere înaintea acestora, spunând, în latineşte, illo nosco bene, adică îl cunosc bine pe acesta. Destinul a făcut ca Samuil Vulcan să ucenicească timp îndelungat pe lângă înaintaşul său, Ignatie Darabant, căci după ce, la 30 de ani, adică în 1788, a fost numit canonic, din 1795 până în 1806 îi va fi celui amintit vicar general şi sfătuitor intim. A fost, această perioadă, vremea luării de contact cu realităţile eparhiei, când Samuil Vulcan se va îngriji, nu doar de transmiterea în teritoriu a dispoziţiilor imperiale privind mobilizarea de ostaşi şi efectuarea de donaţii, în bani sau în produse, pentru nevoile armatei, antrenată în războaiele împotriva lui Napoleon, ci şi de alte acţiuni privind, de exemplu, moralitatea enoriaşilor, sau prozelitismul în rândul acestora. E de ajuns să amintim aici că, doar între 1796-1801, prin grija sa, şi desigur din dispoziţia lui Ignatie Darabant, au fost mobilizaţi şi echipaţi pe cheltuiala episcopiei orădene, un număr de 64 de călăreţi şi 241 de infanterişti, dintre care câţiva s-au distins în luptele din Italia şi de pe alte fronturi. Napoleon era văzut de Curtea Vieneză, şi în subsidiar şi de ierarhii orădeni, ca un răspânditor al concepţiilor ateist-anarhice, ale dezordinii şi tulburărilor politice şi sociale, împotriva căruia trebuiau să se coalizeze toţi conducătorii de ţări şi popoare. Ca urmare, prin ordine şi circulare, oştilor imperiale li se cerea să lupte împotriva sa din toate puterile. Când elanul ostaşilor mobilizaţi din Eparhia de Oradea slăbea şi aceasta s-a întâmplat de multe ori, în decursul războaielor împotriva lui Napoleon, ierarhul Samuil Vulcan încerca să-l reînvie, îndemnând pe cei lăsaţi temporar, cum se spune, la vatră, sau chiar fugiţi de pe front, să revină la „reghimenturile lor”. O face aceasta într-o circulară trimisă în protopopiatele eparhiei la 3 aprilie 1809, spunând că împăratul a poruncit „ca tot felul de cătane, care au slobozenie până la o vreme, fiind lăsaţi acasă, însă nu s-au mai înturnat, fără nici o întârziere să se întoarcă la reghimenturile lor, (şi) la cel mai aproape comando (comandament n.n.), sau unde se culeg regrutele, îndată să se arate, că într-alt chip ca nişte dezertori se vor socoti, şi cu greale pedepse, după aşezământul legilor oşteşti, se vor canoni”. El le cere preoţilor, să lămurească norodul „ca pre aceale cătane la cuviincioasele reghementuri să le îndrepte”. După înfrângerea lui Napoleon în bătălia popoarelor de la Leipzig din 1813, grija oficialităţilor austriece faţă de menţinerea în stare de alertă a forţelor lor militare nu scade, ci dimpotrivă, sporeşte. Aşa se face că, la sfârşitul lui martie 1814, după revenirea la Paris din Insula Elba a lui Napoleon, comandamentul armatelor imperiale austriece a emis un regulament ostăşesc, alcătuit dintr-un număr de 50 de articli, cum se spunea în traducerea sa românească de atunci, plus un text cu jurământul pe care cei mobilizaţi trebuiau să-l rostească la încorporare. Citindu-l astăzi, căci s-a tipărit în româneşte, cu litere chirilice, într-o broşură de 16 pagini, dincolo de farmecul limbii în care este tradus, te surprinde mulţimea germanismelor din el, şi mai ales severitatea pedepselor aplicate ostaşilor renitenţi, încât te poţi întreba cu uşurinţă, cum se va fi împăcat cu aceasta din urmă firea lesne, ba chiar mult iertătoare a episcopului orădean, cel care, spre deosebire de confratele său blăjean Ioan Bobb, s-a arătat îngăduitor cu scăderile firii lui Gheorghe Şincai, mici dacă le comparăm cu numeroasele sale calităţi, dându-i, o vreme, găzduire generoasă la curtea sa episcopală. Şi spunem acestea gândindu-ne că, în regulamentul pomenit, publicat de noi în cartea Semnul faptelor, apărută, cu sprijinul generos al Prea Sfinţitului Virgil Bercea, în 2008, se află un articol unde se menţionează că ostaşul care-şi pierde „mundirul”, adică mantaua, va fi condamnat la moarte. Nu este sigur dacă în acest loc din regulament, nu s-a făcut o greşeală de traducere, traducătorul înţelegând prin mundir întregul echipament militar, inclusiv armamentul şi celelalte dotări ostăşeşti.
În anii care au urmat episcopul va răspunde cerinţelor împărăteşti în ce priveşte problemele militare sau ostăşeşti. El se va arăta, de exemplu, într-o pastorală a sa din 22 ianuarie 1831, nemulţumit de faptul că românii se feresc de înrolarea voluntară în armată, unde, după părerea sa, aceştia sunt bine hrăniţi şi îmbrăcaţi, preferând „fără îmbrăcăminte, mai goi şi mai flămânzi, mai morţi de foame, a petrecere scumpele zile a(le) vieţii într-o casă rea, mai un cort, luptându-se cu toate lipsele, decât a servi Patriei, şi cinste sieşi şi Patriei sale a câştiga”. Episcopul punea, prin urmare, chestiunea voluntariatului la înrolarea în oaste, socotind, probabil, că spiritul civic al enoriaşilor săi trebuia să fie pe măsura celui al vechilor locuitori din Cetatea eternă, pe care învăţaţii latinişti, ocrotiţi de el cu largă munificenţă, şi ne gândim aici la sus-pomenita găzduire la curtea sa, a lui Gheorghe Şincai, îl luaseră ca model de patriotism absolut. În virtutea aceloraşi principii ale raţionalismului luminist, religios, totuşi, şi nu ateu, cum considerau unii istorici din perioada comunistă, ci promotor al vechii idei scolastice referitoare la întemeierea raţională a credinţei, Samuil Vulcan lua în considerare şi grija faţă de sănătatea enoriaşilor săi. El îi voia pe aceştia religioşi, dar nu superstiţioşi, puternici şi apţi, aşa cum socotea şi Curtea Vieneză, a-şi împlini toate datoriile, adică sănătoşi pentru a-şi putea asigura un trai optim, şi concomitent spre a fi în stare să servească statalitatea, ca plătitori de dări şi împlinitori de alte obligaţii. Era, de altfel, şi creştineşte ca el, ierarhul, să le indice fiilor săi sufleteşti, cum să se păzească sau vindece, de exemplu, de boli, într-o vreme în care instrumentarul şi, ca atare, practica medicală, erau puţin dezvoltate. Avea în ajutor, pentru această lucrare, serviciile „fizicianului”, respectiv medicului varmegesc, adică al comitatului, Iosif Sandorffi, care între 1804-1820 l-a determinat să publice câteva circulare sau recomandări pentru păstrarea igienei individuale, pentru îngrijirea bolnavilor convalescenţi, intrând aici indicaţii bazate mai ales pe aerisirea locuinţelor, pe curăţenia lor, „deoarece se ştie că bolile contagioase se răspândesc mai ales datorită lipsei de igienă”, dar şi pe vaccinarea împotriva variolei sau vărsatului de vacă, cum era numit pe atunci. De notat că aceasta, adică vaccinarea, se practica în mod empiric, dar eficient, în Banatul românesc, aşa cum scrie cunoscutul istoric şi memorialist Francesco Griselini, încă din perioada 1730-1750, adică dinainte de descoperirea oficială a sa de către doctorul Iener, pe la 1797, fără ca ea să fie recunoscută ca aparţinând românilor. Oricum, prin acelaşi Iosif Sandorffi vaccinarea a început să fie aplicată, pe teritoriul Eparhiei greco-catolice de Oradea, la început sporadic, de prin 1817, apoi în mod repetat, în aşa fel încât la Cererea Consiliului Locumtenenţial din Buda, ierarhul le pretindea, în câteva pastorale, emise între iulie şi octombrie 1827, preoţilor din eparhia sa, ca „în sântele cuvântări către popor pre acesta tare să-l dojenească şi să-l stârnească spre întrebuinţarea şi folosirea altuirii”, adică a vaccinării, recomandându-le cu insistenţă, să pretindă parohienilor, ca „părinteşte să-i dojenească pe pruncii săi, la timpul său, spre altuire” împotriva variolei, prin „a ducere pruncii săi, cei altuiţi, spre a luare de la dânşii materie de altuit”. E vorba, prin urmare, de utilitatea vaccinării şi folosirea, pentru acest procedeu, a substanţei microbiene rezultate din boala, apărută in nucce, la copiii vaccinaţi. Bunul ierarh nu s-a sfiit să circuleze, către protopopi şi preoţi, în prima jumătate a anului 1831, când a izbucnit o epidemie de holeră, recomandări directe de prevenire şi tratament, despre care trebuie să arăt, iarăşi, că cel din faţa Dumneavoastră a vorbit într-una din cărţile sale. Mai mult, din dispoziţia episcopului Samuil Vulcan, în perioada 1826-1831 s-au colectat bani pentru întemeierea lazaretelor, adică a spitalelor, unele din sumele strânse în eparhie, fiind trimise, în vara lui 1827, Institutului de îngrijire a copiilor lipsiţi de vedere din Pesta. Nu mai puţin interesat a fost episcopul de îmbunătăţirea stării materiale a enoriaşilor, recomandându-le, în multe rânduri, tot la cererea Consiliului Locumtenenţial, în perioada dintre 1822-1835, să treacă la creşterea viermilor de mătase, în care scop cerea să se cultive, în fiecare pascum, sau păşune comunală, parcele de frăgăret sau duzi, cu frunzele cărora aceştia se hrăneau, dar şi ca oamenii să fie instruiţi în îndeletnicirea amintită, de preoţi şi dascăli, cărora li s-au pus la dispoziţie cărţile unui specialist în domeniu, botanistul-horticultor Mitterparcher. Marele ierarh s-a îngrijit şi de chestiuni de învăţământ, cunoscută fiind activitatea sa legată de întemeierea, în 1828, a gimnaziului de la Beiuş, pentru tinerii români „de ambele strane”, cum se spunea în actul său fundaţional. Despre istoria acestei instituţii de învăţământ, cu rol de seamă în educaţia naţională a poporului român, şi nu doar a acestuia, căci a fost frecventat şi de tineri de alte neamuri, au scris Gheorghe Fărcaş şi mai mulţi istorici, începând cu profesorul Constantin Pavel, şi de aceea socotim că nu mai este cazul să insistăm, limitându-ne să vă recomandăm cartea acestuia din urmă, întitulată Şcoalele din Beiuş, apărută în 1928 şi reeditată în ultimii ani.
În ea este prezentată, între altele, o patetică scrisoare a episcopului întemeietor, trimisă preoţilor din eparhie în 8 octombrie 1828, cu ocazia deschiderii cursurilor la gimnaziul beiuşan, plină de referiri la importanţa însuşirii de cunoştinţe, a învăţăturii, care „dezrădăcinează din inima omului credinţa cea deşartă, şi cu duhul înţelepciunii povăţuindu-se întru toate întâmplările vieţii sale, se ştie ajutora şi ferici, de unde urmează că de vor da părinţii pruncilor săi, până sunt aceştia tineri, creşterea bună prin învăţătură, atunci pot să aibă bună nădejde că vor fi şi ei fii buni şi cinstiţi (…). Pentru aceea, ca şi neamul românesc mai curând să poată simţi dulceaţa care din învăţătură izvorăşte, de care toate neamurile luminate sunt îmbogăţite, de lipsă iaste ca din toate puterile şi cu toată râvna să-şi diaie pruncii la învăţătură”. Pentru folosul lor şi al dascălilor, episcopul a sprijinit materialiceşte tipărirea de cărţi, cunoscut fiind în acest loc Lexiconul de la Buda şi Gramatica românească a lui Ioan Alessi, viitorul episcop al Gherlei.
Ar fi desigur o nesăbuinţă să credem că activitatea lui Samuil Vulcan se limitează la doar ce am spus mai sus. El a fost acela care a depus eforturi pentru lăţirea unirii cu biserica Romei, prin prozelitism, luminat, desigur, câştigând pentru biserica sa numeroase comunităţi parohiale din Bihor, cum sunt Fegernic, Chioag, Sarcău, Tria, Suplac, Feneriş, Pocola, Borod, Derna, Sărsig, Sânlazăr, Cristur, Drăgoteni, Mociar şi Borozel. A avut şi şansa ca, după dezmembrarea foarte întinsei Episcopii de Munkács, perfectată în perioada 1810-1824, să aducă sub ascultarea sa ierarhică un număr de 72 de parohii româneşti şi rutene din zona Sătmarului, precum şi să atragă la unire sau uniaţie cum, fără sens peiorativ, spuneau ţăranii români, altele din Arad şi Timiş. De altfel se ştie că, în timpul luptelor pentru alegerea în fruntea episcopiilor ortodoxe din Arad şi Timişoara, a unor ierarhi de etnie românească, Samuil Vulcan le-a acordat intelectualilor români de acolo un sprijin neprecupeţit. El i-a ajutat materialiceşte să călătorească la Viena în mai multe rânduri, şi i-a îndrumat să petiţioneze către oficilaităţi, remarcabil fiind, în acest sens, sprijinul acordat lui Moise Nicoară, cel care în 1816 a înaintat, în scopul românizării scaunului episcopal ortodox din Arad, un amplu memoriu Curţii Vieneze, despre care mulţi istorici au vorbit în lucrările lor pe larg şi cu pricepere, dar şi dascălilor de la Preparandia ortodoxă din Arad, Dimitrie Ţichindeal, Iosif Iorgovici şi Constantin Diaconovici Loga, persecutaţi de mitropolitul de la Carloviţ, pentru activitatea lor didactică proromânească. Nu putem cuprinde în această lucrare întreaga activitate a lui Samuil Vulcan, asupra căreia s-ar cuveni ca tinerii istorici de astăzi să adaste cu mai multă stăruinţă, din efortul lor putând să rezulte o monografie mult mai completă decât cea din 1939 a amintitului Vasile Bolca. Ar fi aceasta o răsplată pentru cel care o merită deplin, ierarhul şi românul absolut Samuil Vulcan.

17 octombrie 2016

Prof.Univ.Dr.Blaga Mihoc