Ultima zi de martie
Soliști: Horia Maxim – pian
Mihaela Anica – flaut

În program:

Franz Schubert – Sonata Arpeggione, D. 821

Clara Schumann – Romanzen op. 22

Lili Boulanger – Nocturne

Bohuslav Martinů – Sonata pentru flaut și pian, H. 306.

Ultima zi a lunii martie devine, în contextul acestui recital, un simbol al trecerii și al echilibrului fragil dintre două stări: între introspecția iernii târzii și promisiunea reînnoirii aduse de primăvară. Este un moment suspendat, în care timpul pare să-și încetinească ritmul, oferind spațiu reflecției, memoriei și anticipării. Titlul recitalului – „Ultima zi de martie” – nu indică doar o dată din calendar, ci evocă o atmosferă, o stare interioară în care melancolia și speranța coexistă.

În această cheie simbolică, programul serii devine o călătorie sonoră ce traversează epoci, stiluri și sensibilități diferite, unite însă printr-un fir comun: expresia intimă, profund umană. Muzica de cameră, prin natura sa, propune un tip de comunicare directă și sinceră, în care fiecare detaliu capătă relevanță, iar dialogul dintre instrumente devine o formă de confesiune artistică.

Lucrările alese conturează un parcurs expresiv ce pornește din universul liric al romantismului timpuriu și ajunge până la rafinamentele și tensiunile limbajului modern. În creația lui Franz Schubert regăsim o sensibilitate poetică profundă, în care melodia devine purtătoare de emoție și introspecție. Clara Schumann aduce în acest peisaj o voce distinctă, în care eleganța și sinceritatea expresiei se împletesc cu o subtilă tensiune interioară.

În continuare, muzica lui Lili Boulanger deschide un spațiu al sugestiei și al culorii, în care sunetul capătă o dimensiune aproape picturală. Fragilitatea și intensitatea coexistă într-un discurs sonor care pare să reflecte o lume interioară profundă și delicată. În contrast, dar și în continuitate, Bohuslav Martinů propune un limbaj energic și clar, în care ritmul și structura devin elemente definitorii, fără a pierde însă dimensiunea lirică.

Acest parcurs nu este doar o succesiune de lucrări, ci o reflecție asupra modului în care muzica poate surprinde trecerea timpului și transformarea emoției. Fiecare piesă devine o etapă într-un proces de metamorfoză, în care stările se succed, se nuanțează și se completează reciproc.

În interpretarea soliștilor Horia Maxim și Mihaela Anica, acest dialog capătă o dimensiune vie, în care partitura se transformă în experiență sonoră directă. Relația dintre pian și flaut devine un spațiu al echilibrului și al contrastului, al respirației comune și al individualității expresive. Astfel, recitalul „Ultima zi de martie” invită publicul nu doar la audiție, ci la o formă de participare sensibilă. Este o invitație la contemplare, la regăsirea unei stări interioare și la asumarea acelui moment de trecere în care trecutul și viitorul coexistă, iar prezentul devine, pentru o clipă, deplin.

Compozitor austriac esențial în istoria muzicii, Franz Schubert (1797 – 1828) ocupă un loc aparte la confluența dintre clasicism și romantism. Născut în apropiere de Viena, într-o familie modestă, dar profund atașată muzicii, el și-a manifestat talentul încă din copilărie. Tatăl său, învățător, i-a oferit primele lecții, iar ulterior educația sa muzicală a fost continuată în cadrul prestigiosului Stadtkonvikt din Viena, unde a studiat sub îndrumarea unor personalități precum Antonio Salieri.

Schubert a fost un spirit discret și introvertit, iar viața sa nu a fost marcată de succes public imediat. În ciuda dificultăților materiale și a recunoașterii limitate în timpul vieții, a compus cu o intensitate remarcabilă, lăsând în urmă un catalog impresionant de lucrări: peste 600 de lieduri, simfonii, muzică de cameră, lucrări pentru pian și opere.

Creația sa se remarcă printr-o melodicitate inconfundabilă și o sensibilitate poetică profundă. Schubert a transformat liedul într-o formă de artă majoră, reușind să redea în muzică cele mai subtile nuanțe ale textului poetic. În același timp, lucrările sale instrumentale, în special cele camerale, dezvăluie o bogăție armonică și o expresivitate lirică ce anticipează romantismul matur.

Deși a murit la doar 31 de ani, Schubert a influențat decisiv evoluția muzicii europene, fiind astăzi considerat unul dintre marii maeștri ai expresiei intime și ai sensibilității muzicale.

Compusă în anul 1824, Sonata „Arpeggione” reprezintă una dintre cele mai expresive lucrări camerale ale lui Franz Schubert. Destinată inițial unui instrument astăzi dispărut – arpeggione-ul, un hibrid între violoncel și chitară – lucrarea a supraviețuit prin adaptări pentru diverse instrumente, printre care violoncelul și flautul, păstrându-și intactă forța expresivă.

Structurată în trei părți, sonata ilustrează pe deplin capacitatea lui Schubert de a crea discursuri muzicale ample, susținute de o melodicitate de o naturalețe aproape vocală. Prima parte, Allegro moderato, se desfășoară într-un climat liric, în care tema principală pare să respire liber, asemenea unei arii fără cuvinte. Relația dintre instrumentul solist și pian este una de echilibru și complementaritate, fiecare intervenind nu doar ca acompaniament, ci ca partener într-un dialog sensibil.

Partea a doua, Adagio, constituie nucleul emoțional al lucrării. Atmosfera este una de introspecție profundă, în care timpul pare suspendat. Linia melodică, amplă și expresivă, evocă o stare de melancolie reținută, caracteristică universului schubertian. Pianul susține această meditație prin armonii delicate, creând un fundal sonor de o transparență impresionantă.

Finalul, Allegretto, aduce o schimbare de caracter, introducând o mișcare mai alertă și o lumină discretă. Deși păstrează eleganța și rafinamentul întregii lucrări, această parte sugerează o eliberare a tensiunii acumulate anterior, fără a pierde însă dimensiunea poetică. Întreaga sonată se construiește astfel ca un arc expresiv coerent, în care lirismul devine principalul vector al discursului muzical.

Clara Schumann (1819 – 1896) a fost una dintre cele mai remarcabile personalități muzicale ale secolului al XIX-lea, îmbinând în mod exemplar cariera de pianistă virtuoză cu cea de compozitoare. Născută Clara Wieck la Leipzig, ea a beneficiat de o educație muzicală riguroasă sub îndrumarea tatălui său, Friedrich Wieck, un pedagog renumit.

Talentul său extraordinar s-a manifestat încă din copilărie, iar în adolescență devenise deja o prezență constantă pe marile scene europene. A fost admirată pentru tehnica impecabilă, profunzimea interpretativă și capacitatea de a transmite emoții autentice, contribuind decisiv la afirmarea statutului pianistului solist în epoca romantică.

Căsătoria cu compozitorul Robert Schumann, în 1840, a marcat atât viața personală, cât și parcursul artistic al Clarei. În ciuda responsabilităților familiale – cu opt copii și numeroase dificultăți – ea a continuat să concerteze, să compună și să susțină creația soțului său, devenind ulterior și un important promotor al operei lui Johannes Brahms.

Lucrările sale, deși mai puțin numeroase, reflectă o voce artistică distinctă, caracterizată prin rafinament, lirism și o sensibilitate introspectivă. Clara Schumann rămâne o figură emblematică a romantismului, nu doar prin creația sa, ci și prin influența exercitată asupra vieții muzicale europene.

Cele trei Romanze, op. 22, compuse în 1853, se numără printre cele mai reprezentative lucrări camerale ale Clarei Schumann. Scrise inițial pentru vioară și pian, aceste piese reflectă estetica romantică a miniaturii, în care intensitatea emoțională este concentrată într-un spațiu sonor restrâns.

Fiecare dintre cele trei romanțe explorează o stare afectivă distinctă, dar toate sunt unite printr-un lirism profund și o scriitură rafinată. Prima piesă, marcată de o expresie calmă și contemplativă, se deschide cu o temă delicată, ce evoluează într-un discurs fluid, aproape narativ. Dialogul dintre instrumente este subtil, evitând contrastele dramatice în favoarea unei continuități expresive.

A doua romanță introduce un caracter mai agitat, cu accente de neliniște și pasiune reținută. Ritmul devine mai pregnant, iar frazarea capătă o tensiune interioară care sugerează conflicte emoționale. Pianul și instrumentul solist se angajează într-un schimb mai dinamic, în care fiecare intervenție adaugă o nouă dimensiune discursului.

Ultima romanță revine la o atmosferă lirică, dar într-o formă mai luminoasă și mai expansivă. Melodia se desfășoară cu o naturalețe senină, iar armoniile susțin o senzație de echilibru și împăcare. În ansamblu, aceste piese reflectă universul interior al compozitoarei, caracterizat prin sinceritate, delicatețe și o profundă sensibilitate poetică.

Romanzen, op. 22, nu sunt doar simple miniaturi, ci adevărate confesiuni muzicale, în care fiecare detaliu contribuie la conturarea unei expresii intime și autentice.

Lili Boulanger (1893 – 1918) este una dintre cele mai fascinante și tragice figuri ale muzicii începutului de secol XX. Născută la Paris într-o familie cu o solidă tradiție muzicală, ea a fost înconjurată încă din copilărie de un mediu artistic excepțional. Tatăl său, Ernest Boulanger, era compozitor și profesor, iar sora sa, Nadia Boulanger, avea să devină una dintre cele mai influente profesoare de compoziție ale secolului XX.

Talentul lui Lili s-a manifestat precoce: poseda auz absolut și o sensibilitate muzicală remarcabilă. A studiat la Conservatorul din Paris și, în 1913, a devenit prima femeie din istorie care a câștigat prestigiosul Prix de Rome, un moment de cotitură pentru recunoașterea femeilor în compoziție.

Creația sa, deși limitată ca întindere din cauza morții premature la doar 24 de ani, impresionează prin maturitate, profunzime și originalitate. Muzica lui Lili Boulanger îmbină influențe impresioniste cu o expresivitate personală intensă, adesea marcată de fragilitate și melancolie.

Boala cronică de care a suferit întreaga viață a influențat profund universul său artistic, conferind lucrărilor sale o dimensiune introspectivă și meditativă. În ciuda unei existențe scurte, Lili Boulanger rămâne o voce unică, a cărei muzică continuă să emoționeze prin sinceritate și forță expresivă.

Piesa Nocturne este o lucrare de o subtilitate remarcabilă, care reflectă universul poetic și sensibilitatea aparte a compozitoarei. Scrisă într-un limbaj influențat de impresionismul francez, piesa explorează nuanțele sonore și timbrale într-un mod delicat, evitând structurile rigide în favoarea unei desfășurări libere, aproape improvizatorice.

Atmosfera nocturnă evocată de lucrare nu este una dramatică, ci mai degrabă contemplativă, caracterizată printr-o liniște profundă și o ușoară melancolie. Linia melodică se desfășoară cu o fluiditate naturală, fără accente puternice, sugerând mai degrabă o stare interioară decât o narațiune explicită.

Pianul creează un fundal sonor vaporos, în care armoniile se succed cu o delicatețe aproape imperceptibilă. Această transparență timbrală permite instrumentului solist să plutească deasupra texturii, într-un discurs ce pare suspendat între real și vis. Se remarcă o atenție deosebită acordată culorii sonore, fiecare acord și fiecare inflexiune contribuind la construirea unei atmosfere sugestive.

Deși de dimensiuni reduse, Nocturne concentrează o intensitate emoțională considerabilă. Lucrarea poate fi percepută ca o meditație asupra fragilității și efemerității, trăsături care reflectă, într-un mod indirect, condiția personală a compozitoarei. În acest sens, muzica lui Lili Boulanger capătă o dimensiune profund umană, în care sensibilitatea devine mijloc de expresie artistică.

Bohuslav Martinů (1890 – 1959) este unul dintre cei mai importanți compozitori cehi ai secolului XX, reprezentativ pentru un stil ce îmbină tradiția națională cu influențele modernismului european. Născut în Polička, într-un mediu modest, el a manifestat de timpuriu aptitudini muzicale, studiind vioara și ulterior compoziția.

Parcursul său artistic a fost marcat de o permanentă căutare stilistică. După studii la Praga, s-a stabilit la Paris, unde a intrat în contact cu mediul artistic modern și a fost influențat de muzica franceză, în special prin claritatea și eleganța formelor. Experiența exilului, determinată de cel de-al Doilea Război Mondial, l-a condus în Statele Unite, unde a continuat să compună și să predea.

Creația lui Martinů este extrem de vastă și diversă, incluzând simfonii, concerte, muzică de cameră și lucrări scenice. Stilul său se caracterizează prin vitalitate ritmică, transparență orchestrală și o capacitate remarcabilă de a integra elemente folclorice într-un limbaj modern, adesea de factură neoclasică.

În lucrările sale se regăsește o tensiune fertilă între tradiție și inovație, între rădăcinile cehe și influențele internaționale. Martinů rămâne o figură esențială a muzicii secolului XX, apreciat pentru originalitatea și energia discursului său muzical.

Sonata pentru flaut și pian, H. 306, compusă în 1945, face parte din perioada americană a lui Bohuslav Martinů și reflectă maturitatea stilistică a compozitorului. Lucrarea este reprezentativă pentru limbajul său muzical, în care elementele neoclasice se îmbină cu influențe folclorice și cu o energie ritmică specifică secolului XX.

Structurată în trei părți, sonata evidențiază o mare varietate de caractere și stări expresive. Prima parte, Allegro moderato, debutează cu o temă energică, marcată de ritmuri incisive și de o claritate formală remarcabilă. Flautul și pianul se angajează într-un dialog alert, în care ideile muzicale sunt dezvoltate cu o logică riguroasă, dar și cu o libertate expresivă specifică stilului lui Martinů.

Partea a doua, Adagio, aduce un contrast puternic prin caracterul său liric și introspectiv. Melodia flautului capătă o calitate cantabilă, iar acompaniamentul pianului creează un spațiu sonor amplu, în care timpul pare să se dilate. Această secțiune evidențiază capacitatea compozitorului de a construi momente de intensitate emoțională fără a recurge la gesturi dramatice excesive.

Finalul, Allegro poco moderato, reintroduce energia și dinamismul, într-un discurs plin de vitalitate. Ritmurile sunt mai accentuate, iar dialogul dintre instrumente devine mai jucăuș și mai imprevizibil. Se remarcă influențe ale muzicii populare cehe, integrate subtil într-un context modern.

În ansamblu, sonata este o lucrare echilibrată, în care rigoarea formei se îmbină cu libertatea expresiei. Ea reflectă atât rădăcinile culturale ale compozitorului, cât și experiențele sale internaționale, oferind o perspectivă complexă asupra muzicii secolului XX.

Considerat a fi unul dintre cei mai buni pianişti români ai generaţiei sale, Horia Maxim este un muzician a cărui prezenţă constantă pe scena sălilor de concerte oferă una dintre cele mai importante referinţe despre talentul său artistic. Anvergura staturii sale de interpret este sugerată, nu mai puţin, de complexitatea expresiei muzicale demonstrate de acesta în abordarea unui repertoriu vast şi complex, atât ca solist concertist – colaborator, în nenumărate concerte, al majorităţii orchestrelor simfonice din România, sub bagheta multor dirijori de prestigiu – cât şi ca partener al unor importanţi artiști români şi străini în recitaluri camerale susținute pe scene din Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Austria, Israel, Japonia, Elveția și, bineînțeles, din țara sa de origine.

Horia Maxim este invitat să participe, frecvent, la festivaluri naţionale şi internaţionale, câteva dintre cele mai importante fiind „Europäische Wochen Festspiele“ (Passau, Germania), „Festivalul Internațional George Enescu“ (București, România), „Israel Festival” (Ierusalim, Israel), „Nuova Consonanza“ (Roma, Italia) sau „Murten Classics Festival” (Murten, Elveția).

Realizările sale cuprind numeroase înregistrări, Horia Maxim interpretând, printre altele, un număr semnificativ de creaţii muzicale în primă audiţie, nu puține fiind destinate coloanei sonore a unor filme produse în Franţa şi în Statele Unite ale Americii. De asemenea, demne de menționat sunt proiectele artistice inedite inițiate de acesta, precum «Zona Imaginarium» și «Maxim Quartet».

În paralel cu activitatea sa concertistică, Horia Maxim se dedică și activității pedagogice, fiind profesor la Universitatea Națională de Muzică din București. De asemenea, este invitat frecvent să susțină proiecte educaționale importante în România și Europa

Muzician înzestrat cu o mobilitate artistică remarcabilă, Mihaela Anica desfăşoară – atât în Austria, ţara sa de adopţie, cât şi dincolo de graniţele acesteia – o bogată activitate scenică, interpretând, în numeroase recitaluri şi concerte, unele dintre cele mai valoroase lucrări din întreaga creaţie camerală şi concertantă dedicată flautului.

Printre cele mai importante evenimente muzicale la care a luat parte se numără festivalurile «Allegro Vivo» (Austria), «Acanthes – Flute Atelier» (Franţa), «Festivalul George Enescu» precum şi recitalurile susţinute în seria de acţiuni culturale organizate de «KulturKontakt Austria». De asemenea, a câştigat, de-a lungul anilor, importante distincţii şi burse de excelenţă precum Werner Tripp Memorial Fund şi Tokyo Foundation. Intre anii 2008- 2010 face parte din prestigiosul ansamblu «Orchestre de Flutes Français» din Paris, iar în perioada 2010-2011 colaborează cu Filarmonica « George Enescu » din Bucureşti. În prezent este membră a grupului «Maxim Quartet», o formaţie inedită al cărei succes a condus la participarea acesteia la festivaluri internaţionale precum «Festspiele Europäische Wochen» (Passau, Germania), «Israel Festival» (Ierusalim, Israel) sau « George Enescu » (București, România). Mihaela Anica a beneficiat de îndrumarea unor importanţi flautişti şi pedagogi europeni, printre cei mai cunoscuţi dintre acestia numărându-se Ion Bogdan Ştefănescu (Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti), Barbara Gisler-Haase (Universitatea de Muzică şi Artă Dramatică din Viena), Pierre-Yves Artaud (Ecole Normale de Musique de Paris), Karl-Heinz Schütz (Wiener Philharmoniker) sau Rafael Leone (Wiener Symphoniker).

Concomitent cu activitatea sa concertistică, Mihaela Anica se dedică pedagogiei, prin implicarea sa în proiecte de educaţie muzicală : «Flute Update» (Editura Doblinger – Viena), Yamaha Academy of Music (Viena), Anton Stadler Musikschule (Bruck a.d. Leitha, Austria). Unele dintre cele mai importante proiecte ale sale sunt cursurile de măiestrie (susţinute Bistriţa, Botoşani, Oradea, etc.) adresate atât elevilor sau studenţilor cât şi profesorilor de flaut . De asemenea, începând cu anul 2011, Mihaela Anica este reprezentant – în România – al «Wiener Flötenwerkstatt» (Atelier Tomasi), cel mai important constructor şi furnizor de flaute din Austria.

Joi, 2 aprilie 2026, ora 19:00
Filarmonica de Stat Oradea
Sala de concerte „Enescu – Bartók”
CONCERT SIMFONIC
Magia lui Aprilie
Dirijor: Constantin Grigore
Soliști: Vlad Răceu – vioară
Orchestra Filarmonicii de Stat Oradea

În program:

Jean Sibelius – Impromptu pentru orchestră de coarde op. 5

Max Bruch – Concertul nr. 1 în sol minor pentru vioară și orchestră / Joseph

Haydn – Concertul pentru vioară nr. 1 în Do major

***

Johann Strauss II – Uvertura operetei “O noapte la Veneția”

Aram Khachaturian – Vals din Suita „Masquerade”

César Franck – Le Chasseur maudit (Călărețul blestemat)

Luna aprilie poate fi magică, prin faptul că este luna în care primăvara se așează cu adevărat în natură. Dacă în martie iarna încă mai încearcă să se arate, chiar dacă nu mai are putere, în aprilie primăvara trimite frigul departe și îl înlocuiește cu căldură și prospețime. Tot în aprilie are loc de cele mai multe ori, cea mai importantă sărbătoare a Bisericii Creștine: Paștele. Toată suferința îndurată până atunci, este învinsă prin minunea care a cuprins întreaga omenire, Învierea Domnului. Astfel, luna aprilie împletește binele cu răul, frigul cu căldura și lumina cu întunericul, însă mereu elementul pozitiv învinge, transformând lupta în magie și în victorie.

Plină de culoare, Magia lui Aprilie, aduce în programul concertului din 2 aprilie, ora 19.00, un program bogat și divers, care îmbină delicatețea lui Sibelius, cu eleganța valsului clasic al familiei vieneze Strauss, cu ritmurile și sonoritățile orientului apropiat din folclorul armean, evidențiat cu Haciaturian, și cu fermitatea și grandoarea muzicii lui Franck, un compozitor aflat mereu la granița dintre muzica germană și cea franceză. Astfel, Constantin Grigore va urca la pupitrul Filarmonicii de Stat Oradea pentru a porni într-o călătorie muzicală magică, alături de Orchestra Filarmonicii de Stat Oradea și de violonistul Vlad Răceu . Concertul va începe cu Impromptu pentru orchestră de coarde op. 5 de Jean Sibelius, urmând apoi Concertul de vioară nr. 1 în sol minor de Max Bruch. Partea a doua va fi deschisă cu Uvertura operetei O noapte la Veneția de Johann Strauss II, Vals din Suita „Masquerade” de Aram Haciaturian și în final poemul simfonic Le Chasseur maudit (Călărețul blestemat) de César Franck.

Impromptu pentru orchestră de coarde op. 5 este de fapt o colecție de lucrări scrise pentru pian inițial și transpuse ulteriori pentru o orchestră camerală. Cele 6 Impromptu-uri pentru pian care alcătuiesc această lucrare au fost scrise de Jean Sibelius între 1893-1894 și dezvăluie emoții complexe, ilustrând totodată evoluția stilului muzical al compozitorului finlandez. Fiecare impromptu pune în valoare talentul lui Sibelius de a crea melodii delicate și evocatoare, împletindu-le cu armonii bogate. Colecția cuprinde o gamă variată de stări, de la cele pasionale și dramatice la cele introspective și tandre, permițând ascultătorului să pornească într-o călătorie emoțională cu fiecare piesă. De-a lungul Impromptu-urilor, Sibelius introduce armonii inovatoare care sugerează fascinația sa crescândă pentru caracterul național al muzicii finlandeze. Deși au fost compuse înaintea simfoniilor sale, se poate distinge deja stilul simfonic al lui Sibelius, adăugând o notă unică acestor bijuterii pentru pian. Impromptu pentru orchestră de coarde op. 5 este o mărturie a măiestriei lui Sibelius în compoziție și a capacității sale de a evoca sentimente profunde prin muzica sa. Această colecție oferă o primă privire asupra geniului unuia dintre cei mai cunoscuți compozitori finlandezi, captivând ascultătorii prin frumusețea, profunzimea emoțională și strălucirea tehnică a muzicii sale.

Concertul pentru vioară și orchestră nr. 1 de Max Bruch este una dintre cele mai cunoscute lucrări pentru vioară din repertoriul universal. Partitura sa a fost finalizată în anul 1866, iar premiera a avut loc imediat după aceea, în 24 aprilie, avându-l ca solist pe Otto von Königslow, iar pe Bruch la pupitrul dirijoral. După premieră, lucrarea a fost revizuită de către compozitor, cu ajutorul celebrului violonist Joseph Joachim. Rezultatul îl reprezintă forma actuală a lucrării, finalizată în 1867. În această versiune, concertul a fost prezentat pentru prima dată la Bremen, în 7 ianuarie 1868, în interpretarea lui Joseph Joachim, alături de dirijorul Karl Martin Rheinthaler.

Partitura originală a concertului de vioară a avut un destin complicat. Bruch i-a vândut manuscrisul editorului N. Simrock pentru o sumă modestă, însă și-a păstrat și el o copie a partiturii. Având o situație financiară precară la sfârșitul celui De-al Doilea Război Mondial, a trimis partitura la Rose și Ottilie Sutro, care formau un duo de pian, pentru a o vinde în Statele Unite ale Americii. Din păcate, compozitorul s-a stis din viață în octombrie 1920 și nu a primit niciodată suma de bani datorată. Surorile Sutro și-au însușit partitura, declarând însă că au vândut-o, și au trimis familiei Bruch o sumă mică de bani. Adevărul a ieșit la iveală în 1949, când au vândut cu adevărat partitura filantroapei Mary Flager Cary. Max Bruch a mai scris două concerte de vioară, însă niciunul nu a devenit atât de faimos precum primul, ceea ce i-a creat compozitorului o mare frustrare.

Concertul pentru vioară și orchestră nr. 1 este structurat în trei mișări:

Vorspiel: Allegro moderato

Adagio

Finale: Allegro energico

Prima mișcare este atipică prin faptul că este un Vorspiel, deci un preludiu pentru a doua mișcare, cu care este legat direct, fără a se face pauză între cele două. Piesa începe lent, cu melodia fiind redată mai întâi de flauți, apoi auzindu-se solo-ul de vioară cu o scurtă cadență. Acest fragmentat repetat devine introducerea secțiunii principale, care cuprinde o primă temă foarte melodioasă și o a doua mai lentă. Mișcarea se încheie la fel cum a început, cu două cadențe scurte, însă redate cu mai multă virtuozitate, iar întregul aparat orchestral face trecerea către partea a doua a concertului, legătura fiind înfăptuită de o singură notă gravă la vioara I.

Mișcarea a doua este apreciată mai ales pentru tema sa melodică, fiind considerată „inima concertului”. Temele prezentate de vioară sunt însoțite mereu de acompaniamentul orchestral, ceea ce menține un puls constant al lucrării și face trecerea de la un fragment la altul.

Ultima mișcare se deschide cu o introducere orchestrală intensă, însă destul de liniștită, care cedează apoi în favoarea solistului. Tema energică a acestuia cuprinde opriri duble fabuloase. Fragmentul se aseamănă cu un dans prin tempo-ul energic. Cea de-a doua temă este un exemplu fin al lirismului romantic, o melodie lentă care apare de mai multe ori în cadrul mișcării, înainte ca dansul să revină exploziv. Piesa se încheie în accelerando, ducând la un final înflăcărat care devine din ce în ce mai rapid și mai puternic și se încheie în cele din urmă cu două acorduri scurte, dar grandioase.

Eine Nacht in Venedig (O noapte la Veneția) este o operetă în trei acte, compusă de Johann Strauss II. Libretul aparține lui Friedrich Zell și Richard Genée și se bazează pe piesa de teatru Le Château Trompette de Eugène Cormon și același Richard Genée. Povestea romantică și absurdă implică mai multe cazuri de identitate falsă.

Acțiunea se petrece în Veneția secolului XVIII, atunc când Ducele sosește la carnaval și se îndrăgostește de Barbara Delacqua, soția senatorului venețian. Soțul ei încearcă să împiedice această întâmplare, fără însă a-l speria pe Duce, care urmează să ocupe un post administrativ în domeniile sale. Delacqua are o idee: să o ducă pe Barbara pe insula Murano și să o prezinte pe camerista Ciboletta în locul ei. Însă, acest plan eșuează: bărbierul ducelui, Caramello, află de complot și – deghizat în gondolier – o duce pe „Barbara”, și ea deghizată, la palatul ducelui. Totuși, logodnica lui Caramello, Annina, a venit în ajutorul Barbarei și i-a preluat identitatea în timp ce se întâlnește în secret cu nepotul ei vitreg, Enrico. Astfel, la Palazzo Urbino, Caramello o curtează pe Annina, crezând în mod eronat că ea este soția senatorului! Caramello este nevoit să-și vadă stăpânul, pe Duce, apropiindu-se tot mai mult de falsa Barbara. Toți își unesc forțele pentru a-l împiedica pe Duce, dar înainte ca acesta să se retragă complet cu Barbara, ceasul bate miezul nopții, iar toți sunt chemați să se alăture mulțimii mascate din Piazza San Maro.

Premiera operetei s-a desfășurat la Berlin, în 3 octombrie 1883 la Neues Friedrich-Wilhelmstädtisches Theater și este unica operetă straussiană care a avut premiera în afara Vienei. Presa a apreciat muzica lui Strauss, însă a criticat libretul descriindu-l ca unul banal. Strauss a făcut numeroase modificări în ceea ce privește libretul, alături de cei doi libretiști, și a prezentat opereta în orașul său natal, la Theater an der Wien în 9 octombrie 1883. Aici opereta s-a bucurat de un succes atât de triumfător, încât a fost pusă în scenă de 44 ori în perioada care a urmat. Astfel, O noapte la Veneția a devenit una dintre cele mai apreciate operete ale lui Strauss, alături de Die Fledermaus (Liliacul) și Der Zigeunerbaron (Voievodul țiganilor). În anul 1934 a apărut și un film german, bazat pe opereta lui Strauss, regizat de Robert Wiene. Simultan a fost creată și versiunea în limba maghiară a filmului, ambele producții prezentând muzica din operetă în cadrul filmului.

Masquerade a fost scrisă în 1941 de către Aram Khachaturian ca și muzică incidentală pentru piesa de teatru a lui Mihail Lermontov, cu același nume. Compozitorul a împărțit suita în cinci mișcări în 1944 și ulterior a devenit cunoscută mai ales pentru Vals, prima parte din suită, considerată una dintre cele mai delicate și mai populare piese scrise de Khachaturian, devenind aproape la fel de cunoscută ca și Sabre Dance din baletul Gayane.

Khachaturian a primit sarcina de a scrie muzica pentru producția de Masquerade, pusă în scenă de către regizorul Ruben Simonov. Chiar tema faimosului vals a fost cea care i-a dat cele mai mari bătăi de cap compozitorului. Fostul său profesor, Nikolai Myaskovsky, s-a oferit să îl ajute pe Khachaturian, punându-i la dispoziție o colecție de romanțe și valsuri din vremea lui Lermontov (prima jumătate a secolului XIX). Khachaturian a recunoscut că „dacă nu ar fi fost căutarea intensă” a stilului potrivit și a inspirației melodice, nu ar fi descoperit a doua temă a valsului său, care a acționat „ca o legătură magică (…) Restul valsului mi-a venit ușor, fără niciun efort.” Compozitorul a dedicat valsul actriței Alla Kazanskaya, care a jucat rolul Ninei în piesa lui Lermontov.

Masquerade a avut premiera în 21 iunie 1941 la Teatrul Vakhtangov din Moscova, în regia lui Andrei Tutyshkin, avându-i în rolurile titulare pe Iosif Tolchanov (Arbenin) și Alla Kazanskaya (Nina). În ziua următoare, Germania a invadat Uniunea Sovietică, iar producția a fost întreruptă. După doar o luna, bombele armatei germane au distrus complet Teatrul Vakhtangov, curmând viața multor actori și a personalului instituției. Însă, Valsul din Masquerade, alături de Concertul de vioară a lui Khachaturian și mai multe fragmente din baletul Gayane, au fost redate frecvent la radio în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Suita simfonică cu cele cinci mișcări extrase de Khachaturian în 1944 este alcătuită din:

Vals

Nocturnă

Mazurka

Romanță

Galop

În general, criticii de specialitate au apreciat suita lui Khachaturian. Astfel, Alexander Demchenko a descris-o ca „un clasic rus absolut” , iar Maya Pritsker a considerat că este „cea mai bună partitură de muzică incidentală și de film” scrisă de Khachaturian. La jumătatea secolului XX, partitura a ajuns și în Statele Unite, unde s-au făcut numeroase înregistrări pe baza ei. Și peste ocean a fost văzută mai mult ca o lucrare rusească, decât una de origine armeană. Melancolia și melodicitatea din suită sunt caracteristice muzicii rusești și doar Galopul amintește de specificul armean temperamental.

Le Chasseur maudit (Vânătorul blestemat) este unul dintre cele mai cunoscute poeme simfonice semnate de César Franck. Lucrarea este alcătuită din patru părți, după cum urmează:

Le Paysage paisible du dimanche (Peisajul liniștit al unei zile de duminică)

La Chasse (Vânătoarea)

La Malédiction (Blestemul)

La Poursuite des démons (Urmărirea demonilor)

Poemul a fost inspirat din balada Der wilde Jäger (Vânătorul sălbatic) a poetului german Gottfried August Bürger și ilustrează o poveste în care Contele Rinului pleacă la vânătoare într-o dimineață de duminică, încălcând așadar Sabatul, în timp ce clopotele bisericii îi cheamă pe credincioși la rugăciune și cântările sacre se aud în împrejurimi. Bătrânii evlavioși îl imploră să-și anuleze expediția, dar el le răspunde cu dispreț și străbate fără milă fermele satului, călcând în picioare recoltele și biciuind țăranii care îi stau în cale. În cele din urmă, se rătăcește în pădure, unde se aude o voce terifiantă, venind din înălțimi nevăzute, care îi pronunță sentința: „Vânător blestemat, să fii urmărit veșnic de Iad!” Contele încearcă să fugă, dar flăcările îl înconjoară pe el și pe calul său. Demonii îl urmăresc, uneori îndemnându-l să înainteze, alteori blocându-i calea. Prin lumină și întuneric, călătoria sălbatică continuă. Chiar și atunci când calul și călărețul cad într-un abis, ei sunt purtați mai departe prin aer pentru a călări mai departe, într-o pedeapsă neîncetată pentru blasfemia adusă Zilei Domnului.

Urmărirea infernală a vânătorului este redată de orchestrația întunecată a lui Franck, care redă atmosfera fantastică în care se petrece acțiunea. Compozitorul a finalizat lucrarea la 31 octombrie 1882, având premiera după câteva luni, în 31 martie 1883 la Salle Érard din Paris, într-un concert al Societății Naționale de Muzică, condusă de Édouard Colonne. Lucrarea a fost înregistrată după multe decenii, iar înregistrarea din 1962 a lui Charles Munch, alături de Orchestra Simfonică din Boston a rămas una dintre cele mai emblematice înregistări ale poemului simfonic.

Poemul simfonic Le Chasseur maudit ilustrează sinteza dramei romantice și a misticismului moralizator exprimat de Franck într-o legendă marcată prin măiestria orchestrației sale. Astfel, poemul lui Franck devine una dintre cele mai reprezentative lucrări franceze din creația Romantismului târziu.

Dirijorul Constantin Adrian Grigore a studiat atât în țară, cât și în străinătate, la Academia de Muzică Karol Lipinski din Wrocław, Polonia. A beneficiat de îndrumarea unor maeștri recunoscuți ai dirijatului: Horia Andreescu, Petru Andriesei, Ilarion Ionescu-Galați sau Marek Pijarowski. Totodată, a participat la cursuri de dirijat care s-au desfășurat în Málaga, Weimar, Viena sau Varșovia.

Constantin Grigore s-a perfecționat printr-un stagiu de asistență la Rundfunk Sinfonieorchester Berlin (2011) sub îndrumarea maestrului Marek Janowski și ulterior (2012) la Bayerische Rundfunk Orchester și Münchner Philharmoniker, unde a participat la repetițiile și concertele susținute de Mariss Jansons, Bernard Haitink, Alain Gilbert, Paavo Järvi, Lawrence Foster sau Vasily Petrenko. A susţinut concerte la pupitrul unor orchestre importante, atât din ţară (Filarmonicile din București, Iași, Timișoara, Brașov, Craiova, Râmnicu-Vâlcea, Ploiești, Sibiu, Oradea, Orchestra Română de Tineret și Orchestra Națională Radio, Orchestra Teatrului din Galați și Constanța), cât și de peste hotare (Filarmonicile din Kielce, Rzeszów și Zabrze, Orchestra de Cameră „R-20” din Wrocław și Filarmonica din Chișinău).

În 2009 s-a aflat la pupitrul Bucharest Symphonic Pops, în concertul extraordinar susținut de Al Bano și Montserrat Caballé în Piața Constituției din București. Tot din 2009 este invitat să susțină concerte la fiecare ediție a Festivalului Internațional George Enescu. De asemenea, este unul din membrii fondatori și dirijorul orchestrei Camerata Regală, cu care a susținut numeroase concerte în Romania, dar și in Albania, Republica Moldova, Germania și Polonia. A colaborat cu soliști de renume ai scenei muzicale, precum Gabriel Croitoru, Nicolae Licareț, Florin Ionescu-Galați, Aura Twarowska, Teodor Ilincăi, Katarzyna Dondalska, Ioana Cristina Goicea, Dana Borșan, Piotr Banasic și alții.

Constantin Grigore a primit numeroase premii şi distincţii – ca sef de promoţie al UNMB a primit premiul fundaţiei Fraţii Bucovineni (2006), premiul I la concursul de interpretare Garabet Avachian, precum şi diverse diplome acordate de Guvernul României pentru colaborarea şi coordonarea a numeroase proiecte culturale. A colaborat cu instituţii de prestigiu ca Ministerul Culturii şi Cultelor din România, Artexim sau ICR Varşovia. În prezent, Constantin Grigore este dirijorul principal al Orchestrei Camerata Regală și al Teatrului Național de Operetă și Musical Ion Dacian din București.

Având peste cinci sute de recitaluri și concerte în palmares, Vlad Răceu este considerat unul dintre cei mai apreciați violoniști ai generației sale. Interpretările sale se remarcă prin tehnică desăvârșită și timbralitate apropiată intonației vocii umane.

Vlad a început studiul viorii la vârsta de 6 ani, sub îndrumarea tatălui său, iar la 8 ani a debutat alături de Orchestra Filarmonicii din Satu-Mare. Și-a continuat studiile la Academia de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca, printre mentorii săi numărându-se Victoria Nicolae, Liviu Prunaru, Sherban Lupu, Gabriel Croitoru, Silvia Marcovici și David Grimal. A îmbrățișat cariera didactică, în prezent fiind lector universitar la catedra de vioară din cadrul aceleiași instituții și susține cu regularitate cursuri de măiestrie în diferite orașe din România. În paralel deține și funcția de șef partidă la Filarmonica de Stat Transilvania din Cluj Napoca.

Invitat permanent în festivaluri naționale și internaționale, Vlad Răceu concertează frecvent ca solist, dar și ca membru în numeroase ansambluri camerale. Îl întâlnim deseori în cadrul stagiunilor filarmonicilor din țară sub bagheta unor dirijori precum Gheorghe Costin, Gabriel Bebeșelea, Petre Sbîrcea, József Horváth, Jankó Zsolt. Prime audiții realizate cu concertele pentru vioară și orchestră de Samuel Baber și Richard Strauss sau Anotimpurile la Buenos Aires de Astor Piazzolla demonstrează interesul deosebit pe care îl acordă în abordarea unui repertoriu extrem de divers. Un pasionat al muzicii de cameră, Vlad este membru fondator al Transylvanian Piano Trio, alături de care aduce în atenția publicului repertoriul de mare popularitate dar și lucrări dintre cele mai inedite.

O încununare a numeroaselor sale apariții scenice o constituie deținerea funcției de solist concertist al Filarmonicii Dinu Lipatti Satu-Mare începând cu anul 2019.

Filarmonica de Stat Oradea

Moscovei nr 5, 410003, Oradea