Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Biserica cu lună – credinţă ortodoxă şi valoare arhitecturală


De-a lungul secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea şi al XX-lea societatea orădeană a cunoscut transformări fireşti, generate de declanşarea şi derularea procesului de trecere de la medievalitate la modernitate în spaţiul Europei Centrale. În acest context, mentalităţile au cunoscut importante mutaţii, în condiţiile în care odată cu includerea comitatului Bihor în Imperiul Habsburgic, la sfârşitul veacului al XVII-lea, s-a asigurat posibilitatea unui contact direct cu ideile curentului iluminist austriac (Aufklärung). Treptat, asumarea principiilor specifice spiritului înnoitor au contribuit, între 1700 şi 1900, la afirmarea unui mod de viaţă şi de gândire specifice lumii moderne, acestea fundamentate pe noi legi economice, sociale, culturale şi, nu în ultimul rând, religioase emise în răstimpul respectiv, servind pretenţiilor existenţiale ale acelor vremuri. Consecinţa a fost punerea în discuţie inclusiv a ordinii social-politice ce a fost veacuri de-a rândul proprie Transilvaniei medievale, respectiv a drepturilor exclusive acordate „naţiunilor privilegiate”, după răscoalele ţărăneşti de la 1437 şi 1514, drepturi consemnate în codul lui Werbőczi, Tripartitum . Chiar dacă nu întotdeauna uşor de promulgat, decretele şi legile emise între 1692 şi 1800, mai cu seamă, au avut efecte imediate asupra relaţiilor între naţionalităţile trăind în interiorul noului stat al Europei Centrale, în general, şi, asupra celor din Transilvania, în special. Un efect al acestei politici a fost dinamizarea lumii româneşti care, pornind de la contextul creat de noul stăpân în zonă, şi-a gândit etapele ce trebuiesc a fi parcurse în a dobândi drepturi politice, culturale şi religioase, multă vreme refuzate.
Dacă ne rezumăm strict la comunitatea românească din Oradea, constatăm că la sfârşitul secolului al XVII-lea şi debutul celui de al XVIII-lea ea forma, în interiorul societăţii orădene, un grup uman care s-a implicat în procesul de constituire a administraţiei civile locale. Este adevărat, un prim criteriu în a fi părtaş la acest efort a fost puterea financiară deţinută de fiecare membru al societăţii orădene, indiferent că acesta era ortodox, greco-catolic, romano-catolic, protestant sau mai târziu, mozaic.
În ceea ce priveşte biserica ortodoxă, aceasta urmărea să recupereze, după peste 130 de ani de interdicţie – valabilă şi în cazul catolicilor – dreptul de a îşi ridica noi lăcaşuri de cult de zid în interiorul Oradiei. Era un deziderat care, în zorii modernităţii, se dovedea a fi tot mai posibil. Până la cucerirea austriacă, catedrala ortodoxă a Bihorului era în cartierul Velenţa, încă din secolul al XVII-lea. Aceasta însă nu era singurul lăcaş de zid românesc în comitat. Mai acelea din Remetea Beiuşului, ridicată în secolul al XIII-lea, trecută însă în veacul al XIV-lea la catolicism, apoi din Voievozi unde, în interiorul vechii mănăstiri ortodoxe atestate încă din veacurile XII-XIII, a funcţionat o mică biserică de zid, după cum o demonstrează ruinele păstrate până astăzi, precum şi aceea din Seghişte, confirmată ca existând în secolul al XVI-lea, prin săpăturile arheologice efectuate de Liviu Borcea şi Doru Marta . Este, însă, limpede că bisericile de lemn au fost dominante în aşezările rurale româneşti, devenind treptat o podoabă arhitecturală de o frumuseţe inconfundabilă, respectiv embleme ale civilizaţiei româneşti, iar în contemporaneitatea noastră chiar ale patrimoniului universal, în cazul celor maramureşene.
Revenind la recunoaşterea locului românilor ortodocşi în interiorul Oradiei medievale şi moderne din punctul de vedere al cultului propriu lor, rezultă că până la 1692 aceştia aveau doar o biserică de zid, mai precis catedrala ortodoxă din Velenţa. Din 1692 şi până în 1918 se adaugă acesteia încă două, Biserica cu Lună (1784-1790), consacrată ca noua catedrală ortodoxă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”şi Biserica „Sf. Nicolae” (1800-1810), cu rang de catedrală pentru greco-catolici români, aceştia apăruţi după 1701, ambele situate în arealul Oraşului Nou, mai concret în actuala Piaţă a Unirii, care de atunci era destinată a fi centrul Oradiei Mari moderne. Acestora li se adaugă şi actuala biserică ortodoxă „Sf. Treime”, care între 1786-1948 a aparţinut greco-catolicilor ruteni, apoi, români, şi care la început – 1693 – a fost din lemn şi a deţinut chiar funcţia de catedrală romano-catolică până în 1733 . După 1918 numărul lăcaşurilor de cult româneşti de zid, mai ales ortodoxe, dar şi greco-catolice, cresc proporţional cu numărul credincioşilor şi cu poziţia dobândită de acestea ca şi culte cu drepturi depline în cadrele României Mari, ajungând numai în Oradea Mare la opt .
Revenind la societatea Oradiei Mari circumscrisă secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea şi al începutului celui de al XX-lea, tot ceea ce se întâmplă aici din punct de vedere al exprimării membrilor acesteia este o consecinţă a politicii promovate de Curtea de la Viena. Autoritatea de stat, ce urmărea să aibă un control absolut în teritoriu, pentru a reuşi impunerea inclusiv a unor reforme – mai cu seamă sociale şi economice – aflate în consens cu principiile iluminismului, în general, al celui austriac, în special, a căutat ca aplicarea acestora să fie realizată prin membrii societăţii civile şi instituţiile de stat create de aceasta. De altfel, apariţia şi funcţionarea Consilului orăşenesc la Oradea, la scurt timp după 1692, dovedeşte că tendinţele de reformare a mecanismelor ce ţineau de acordarea „… drepturilor şi îndatoririlor atât civile, cât şi religioase” celor ce vieţuiau în peisajul oraşului de pe Crişul Repede era deja o realitate, o realitate ce tindea să se generalizeze în aglomerările urbane ale Imperiului. Desigur, în cazul din urmă se avea în vedere, mai întâi, repunerea în drepturi a bisericii romano-catolice, stăpân absolut al pământurilor şi veniturilor în bani, în Oradea şi Bihor, până la mijlocul secolului al XVI-lea, iar, în al doilea rând, acordarea unei independenţe controlate tuturor cultelor, inclusiv celui ortodox, până atunci cu statut de tolerat, dar şi cultului nou creat, greco-catolic. Iată de ce, a fost necesar ca să se elaboreze şi să se semneze în anul 1713 un Contract ce regla relaţiile dintre locuitorii oraşului Oradea „actuali şi viitori”, de fapt între naţiunile maghiară, greacă (macedoromână), românească şi sârbească, care aparţineau de bisericile importante ale aşezării (romano-catolică, calvină, ortodoxă, greco-catolică) şi care, prin credincioşii proprii, aveau şi forţa financiară în a susţine procesul de modernizare a Oradiei .
Fără a ne propune un comentariu exhaustiv asupra conţinutului documentului, vom evidenţia câteva idei pe care le conţine explicit. În primul rând, el consacră o realitate etnică care după 1700 a cunoscut o modificare ce s-a dovedit a fi cu urmări benefice asupra evoluţiei oraşului, prin apariţia macedoromânilor (aromânilor), a „grecilor” cum erau ei numiţi şi care, prin stabilirea lor aici, atestată în documente încă de începutul veacului al XVIII-lea , au contribuit esenţial la revigorarea vieţii comerciale de altădată şi la modernizarea urbanistică a Oradiei, dorită de altfel de toţi locuitorii oraşului din acele timpuri. Dintru început, intenţia lor de a se stabili la Oradea a fost privită, de administraţia autohtonă, ca o şansă în a ridica nivelul vieţii cotidiene şi în a recupera prosperitatea şi strălucirea de altădată a Oradiei Mari, lăudată constant de călătorii străini ajunşi aici şi nu numai, înainte vreme . De aceea, Contractul prevede ca un principiu esenţial de funcţionare al societăţii orădene relaţia de respect reciproc între concitadini şi, implicit, între toate cultele Oradiei. Orice abatere de la acest comportament urma să fie sancţionată prin amenzi. Nu putem să nu remarcăm, în mod special, dorinţa de a se instaura o atmosferă de armonie, de convieţuire în respectul unor norme potrivit căruia fiecare aparţinător la oraş îşi avea poziţia recunoscută, în conformitate cu statutul lui economic şi nu numai. Atât la nivelul Consiliului orăşenesc, format din oameni cu dare de mână – cei mai mulţi fiind în secolul al XVIII-lea macedoromânii care au ajuns să fie jumătate din acesta -, cât şi în plan existenţial, în condiţiile în care Oradea îşi confirma eticheta de oraş cosmopolit, prin grupurile etnice trăind aici – maghiari, sârbi, români, ruteni, evrei –, rezultă că acest deziderat al drepturilor egale căpătase contur, cel puţin în planul actelor oficiale etc. Consecinţa acestei viziuni a fost, spre exemplu, ridicarea pe parcursul a 100 de ani a trei lăcaşuri de cult de zid – romano-catolic, ortodox şi greco-catolic – în perimetrul „pieţei mici” de atunci, ce astfel îşi consolida poziţia de a deveni centru al Oraşului Nou şi, implicit, al aşezării moderne şi, peste timp, al celei contemporane.
Acest act, care este expresia unui nou tip de mentalitate în Oradea, a venit în întâmpinarea politicii Curţii de la Viena, potrivit căreia aceasta şi-a propus impunerea în Imperiu a unui sistem de relaţii politice şi sociale, respectiv religioase, mult mai relaxate ca până atunci, fundamentate pe respectul celuilalt. În contextul istoric succint conturat de noi, cu toate că principiile de bună convieţuire în Oradea multietnică, multiconfesională şi multiculturală au început să fie asumate de la începutul veacului al XVIII-lea totuşi, în fapt, birocraţia de pe plan central şi local au îngreunat luarea unor hotărâri rapide în favoarea românilor. Chiar Edictul de toleranţă (1781), mult aşteptat, nu a putut să anuleze imediat moştenirea unui trecut nu prea îndepărtat, în care calitatea de tolerat a naţiunii române a limitat afirmarea normală a acesteia în conformitate cu puterea creatoare de care dispunea. Apariţia Bisericii cu Lună este un exemplu în acest sens. Noul set de legi apărut până la 1800 îngăduia realizarea, şi de către românii ortodocşi, a unor lăcaşe de cult de zid. Cu toate acestea, pentru a fi obiectivi în evaluarea perioadei în discuţie, se cuvine să precizăm că edificarea „Bisericii cu Lună” a fost rezultatul activismului românilor, care prin atitudine şi solicitări succesive au impus, până la urmă, aplicarea unui drept ce le-a fost dat de Curtea de la Viena. Cu certitudine, au contribuit la acordarea avizului final şi mişcările ţărăneşti de la mijlocul secolului al XVIII-lea din Bihor, precum şi răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784), ce au stat la baza radicalizării procesului de emancipare naţională, în aceste cazuri prin efortul credincioşilor ortodocşi. La rândul lor, greco-catolicii români se implică în susţinerea aceloraşi idealuri. Astfel, Supplex Libellus Valachorum, la şapte ani de la ultimul eveniment menţionat a venit să atragă atenţia, în acest caz şi prin contribuţia cărturarilor de seamă ai românilor uniţi cu Roma, asupra drepturilor istorice ale naţiunii române, drepturi în virtutea cărora nu mai putea fi acceptată în continuare „calitatea” de „naţiune tolerată”. Aceste evenimente de referinţă pentru afirmarea în epoca modernă a celor majoritari în Transilvania şi Partium, patronate de reprezentanţii celor două biserici româneşti, nu fac decât să ne demonstreze, încă odată, că scopul acestora era acelaşi: de a fi, în sfârşit, respectaţi pentru ceea ce au însemnat românii ca vechime, origine latină, număr şi, totodată, contribuţie la cultura şi civilizaţia acestei părţi de Europă.
Pe măsura înfăptuirii oraşului modern, de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, locuitorii Oradiei au militat, mai întâi, pentru unificarea administrativă a patru cartiere-satelit (Velenţa, Olosig, Subcetate şi Oraşul Nou), realizată în 1860, moment de când noul centru urbanistic al aşezării devine acela al Oraşului Nou, astăzi Piaţa Unirii . Astfel se consacra definitiv o soluţie urbanistică pusă în operă încă din secolul al XVIII-lea, când au ajuns să se regăsească în spaţiul respectiv biserici importante ale Oradiei – romano-catolică, ortodoxă şi greco-catolică -, în jurul cărora, la aproape un secol distanţă, au apărut apoi cele reformată şi neologă, aceasta servind cultului mozaic. Tot în aceeaşi vatră, între 1700 şi 1800 şi-au făcut apariţia, conform prevederilor documentului din 1713 dar, mai ales după începerea funcţionării în Oradea, din 1722, a unei filiale a Companiei comerciale greceşti, gestionate de macedoromâni, construcţii baroce datorate acestora, prin apariţia cărora putem spune că s-a declanşat procesul de înnoire arhitectonică a centrului nou al oraşului. Exista, însă, o condiţie, în cazul acestora, ca „grecii” să deţină obligatoriu şi spaţii comerciale înspre Piaţa Mică (Piaţa Unirii), unde administraţia dorea să transfere, treptat, desfacerea produselor agroalimentare. Multe documente confirmă această obligaţie, iar dintre ultimele mărturii ale construcţiilor în stil baroc datorate macedoromânilor, aflate încă în Piaţa Unirii de astăzi, un exemplu este chiar clădirea în care s-a născut Emanuil Gojdu, ce se află pe latura de nord a acesteia.
În ceea ce priveşte lăcaşurile de cult care s-au ridicat în acelaşi veac al XVIII-lea în centrul Oradiei Mari, acestea reflectă, în cele din urmă, ierarhia consacrată în interiorul societăţii de aici, unde macedoromânii şi românii ortodocşi, dar şi greco-catolicii români, între aceştia fiind şi macedoromâni, au devenit o forţă pe plan confesional, economic şi, incontestabil, cultural, o forţă care nu putea fi neglijată în anii la care facem referire în lucrare. Datorită acestora, dar şi maghiarilor, germanilor etc, iar mai târziu evreilor, însuşirea unei viziuni a prezentului în organizare urbanistică s-a dovedit a fi realistă. Aşa se explică de ce în Contractul încheiat în 1713 între locuitorii actuali şi viitori ai oraşului Oradea, între naţiunile maghiară, greacă, sârbească şi românească, se precizează că: „… persoane inteligente şi de acea seamă (competente) să fie admişi în Consiliul oraşului ca, adaptându-se legilor Ţării Ungare şi trăind în conformitate cu acelea, să se susţină armonia frumoasă dintre ei jumătate din Consiliul alcătuindu-se din cei de religie grecească (ortodoxă)” sau se afirmă că: „…vrând să se aşeze cineva ca locuitor în Oradea să fie admis cu învoială conciliantă” sau se mai spune că: „…Grecii să poată trăi netulburaţi, după ritual şi vechea credinţă apostolicească şi sobornicească a lor şi nimenea să nu-i tulbure în aceasta” . Toate aceste prevederi sunt repuse în discuţie în anul 1743, când o delegaţie a ortodocşilor orădeni au primit din partea primarului oraşului confirmarea că Contractul din 1713 va fi respectat şi în continuare, evitând reluarea situaţiilor neplăcute ivite de atunci încoace. El astfel afirmă că: „…în numele oraşului nostru, din nou să (n.n.) ne obligăm, că îndeosebi dacă Dumnezeu va ferici oraşul nostru în libertatea lui, nu vom contraria introducerea preoţilor şi nici zidirea bisericii lor; vom designa fonduri potrivite pentru reşedinţă şi pentru zidire de biserică, le dăm voie să-şi poată practica riturile lor regulat (…)” .
Calea pe care, încă din 1713, comunitatea orădeană a pornit, a fost consacrată, apoi, de împăraţii habsburgici (Maria Tereza, Iosif al II-lea) care, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, au promulgat Ratio educations şi Edictul de toleranţă, prin care statul acorda drepturi la educaţie tututor naţionalităţilor, indiferent cărui cult îi aparţine. De fapt, ne aflăm în faţa unei confirmări a unui crez pe care societatea orădeană l-a anticipat.

Prof. Univ. Dr. Aurel  Chiriac

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *