Dincolo de faptul că The Yellow Tie este o producție în stil hollywoodian asezonată cu accente, uneori chiar și cu unele patetisme à la roumaine, uneori chiar cu mici naivități și stereotipuri și de situație, și de construcție , dincolo de bugetul consistent (20 de milioane de euro? de dolari?), dincolo de faptul că a fost în întregime filmat la București și că are o distribuție în care figurează alături de câțiva buni actori străini, o parte dintre ei artiști cu cotă, și câțiva interpreți români sau de origine română (rolul cel mai consistent deținându-l Olivia Popica, distribuită în rolul Sonia, sora lui Sergiu, asta dacă informația mea e corectă și actrița chiar e de origine română), The Yellow Tie, în românește Cravata galbenă, este biografia marelui dirijor român Sergiu Celibidache scrisă din perspective obsesiei pentru perfecțiune, Și a relației lui complicate cu tatăl. Cu aparent cazonul Demostene Celibidache. Altminteri, foarte în ton jucat de Sean Benn.

Celibidache-tatăl este neînduplecatul ofițer de carieră care, profund dezamăgit că fiul său își abandonează studiile politehnice considerate o condiție obligatorie pentru viitoarea accedere în visată poziție de prim- ministru, determină, prin atitudinea lui rigidă, plecarea de acasă a viitorului mare dirijor. Fără a-i da cravata galbenă pe care tot el i-a dăruit-o. Urmează peregrinările prin lume –popasul bucureștean, studiile la Berlin sub îndrumarea generosului profesor Tiessen (Robert Dole) care îi descoperă tânărului Sergiu adevărata vocație, cea de dirijor, succesele înregistrate la pupitrul Filarmonicii din Berlin, întreruperea bruscă a colaborării cu aceasta, peregrinările artistice prin America Latină și, în fine, revenirea în Europa -și revenirea din 1970 în România. O revenire însemnând deopotrivă reconcilierea simbolică cu severul tată. O reconciliere în absență și dincolo de vorbe,

Construit pe schema clasică a călătoriei, enunțând de la bun început marile teme, celei legate de permanenta umbră a tatălui asociindu-se refuzul înregistrărilor, socotite a fi defective de perfecțiune, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui artist, pe un scenariu scris de el în colaborare cu James Olivier, scenariu în care figurează și frecvente trimiteri la anterioarele Grădina lui Celibidache și Octav, pesemne exerciții pregătitoare, ar putea fi citit și comentat din perspectivă psihocritică. Dirijorul fiind peste tot însoțit de spectrul tatălui. Cam tot la fel cum într-o carte relativ recentă, teatrologul Anca Hațieganu a susținut că ar sta lucrurile în cazul creației marelui regizor Liviu Ciulei.

În conturarea biografiei artistice a lui Sergiu Celibidache, una cu destule răsturnări de situație, cum spuneam, regizorul filmului insist, obsesiv chiar, asupra refuzului constant al artistului de a permite muzica în conservă, adică înregistrările, discurile și cd-urile. Ca urmare a atitudinii neînduplecate a dirijorului, filmul susține, din câte știu eu nu tocmai riguros exact, că ar fi intervenit ruptura de Filarmonica din Berlin. La pupitrul căreia Celibidache nu a revenit decât în 1992, la solicitarea înaltelor oficialități ale Germaniei unificate. În fapt, după deteriorarea raporturilor cu Furtwängler, la a cărui revenire tânărul român a avut o contribuție importantă, între Celibidache și orchestra berlineză au intervenit neînțelegeri, așa făcându-se că aceasta l-a preferat drept succesor pe Herbert von Karajan.

Din dorința susținerii ideii că turneul din anul 1970 la București la pupitrul Filarmonicii din Stockholm a însemnat regăsirea dintre fiu și tată, în film mai sunt sesizabile o seamă de inadvertențe prin raportare la realitatea faptică. Nu, cu ocazia acestei prime reveniri, Celibidache nu a inclus în repertoriul de turneu nici o piesă românească. Cu atât mai puțin Rapsodia I a lui Enescu. Aceasta fiind dirijată doar cu prilejul concertelor susținute la pupitrul Filarmonicii George Enescu din anul 1978. Din păcate, cam tot ceea ce s-a întâmplat după 1970, după dorita primă revenire în România și după împăcarea fie ea și fără cuvinte cu tatăl nu mai apare în film.

Serge Ioan Celebidachi a mizat mult pe prezența în distribuția filmului a marelui actor John Malkovich. A avut și nu a avut dreptate. A tras și nu a tras o carte norocoasă. Malkovich e, neîndoielnic, bun, însă nu reușește să surprindă felul de a fi moldovenesc al protagonistului. Și dur, și categoric, și deloc dispus la concesii, și extrem de rău de gură (amestec subliniat încă din primele secvențe ale filmului), și extrem de generos și de bonom. La urma urmei, greul pământului, cum se spune, stă pe umerii lui Ben Schnetzer, interpretul lui Sergiu Celibidache tânăr. Un excelent actor care, între altele, a trebuit să învețe mimatul convingător al artei dirijatului (filmul conține pagini muzicale și celebre, și de mare virtuozitate), fapt care se impune în câteva secvențe cheie. Aceea a interpretării Bolero-ului lui Ravel, ocazie cu care Celibidache a regăsit-o pe Ioana, viitoarea lui soție (interpretată de Kate Phlllips, respectiv de Miranda Richardson) ori a finalului Rapsodiei enesciene.

Din film, nu lipsește nici Miki. Alter-egoul fiului Serge. Interpretat de Charile Rowe. Un Miki devotat, și independent, și rebel deopotrivă. Un Miki contrazicând-și frecvent tatăl, însă respectându-i dorințele. Un Miki care are avantajul de a-și croi el însuși destinul.

Spuneam că există în film și o anume doză de patetism. Important e că acesta nu cade în melodramatic. Au fost bine, inteligent, profesionist lucrate pe computer secvențele de război (imaginea este semnată de Peter Mezies jr.), au fost valorate câteva spații cheie. Puncte fundamentale pe harta artistică a Bucureștiului Bine alese de regizor și de creatorii decorurilor Marius Bărdășan și Costin Drăgan. Frumoase și exact ceea ce trebuiau să fie costumele create de Alesandro Lai.

Dincolo de observațiile critice care nu puteau lipsi din analiza unui film ale cărui teme sunt geniul, sacrificiul și perfecțiunea, producția regizată de Serge Ioan Celebidachi surprinde pe peliculă o bună parte din ceea ce e semnificativ și important pentru ceea ce numim universul Celibidache.

Oblique Media Film

CRAVATA GALBENĂ (The Yellow Tie)

Regia: Serge Ioan Celebidachi

Scenariul: Serge Ioan Celebidachi și James Olivier

Producători: Andrei Boncea, Cristina Dobrițoiu, James Olivier

Producător executiv: Adela Vrânceanu-Celebidachi

Decoruri: Marius Bărdășan,Costin Drăgan

Costume: Alessandro Lai

Imaginea: Peter Menzies jr.

Montajul: Mircea Olteanu

Cu: Sean Benn (Demostene Celibidache), John Malkovich (Sergiu Celibidache bătrân), Ben Schnetzer (Sergiu Celibidache,tânăr), Miranda Richardson (Ioana Celibidache,matură), Kate Phillips (Ioana Celibidache, tânără),Tamzin Merchant (Ortancia), Olivia Popica (Sonia), Charlie Rowe (Miki), Robert Dole (ProfesorulTiessen), Orlando James (Ginel)

Semnat: Mircea Morariu, Celibidache- Sub semnul tatălui (21/11/2025)

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)