Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

”Charlie Gard, a venit vremea să mori !” afirmă sentința CEDO, în 2017


„Charlie, it’s time to die”! („Charlie, a venit vremea să mori”!) Aceasta a fost sentința dată în 27 iunie 2017 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului micuțului britanic, Charlie Gard, în vârstă de un an.

Sentința este un act de agresiune la adresa lui Charlie și a vietii, o insultă pentru cetățenii Uniunii Europene care cred în viață și că acel care o dă o și ia, e Dumnezeu.

E o decizie înfiorătoare și teribilă, una iresponsabilă. Mereu și mereu, noi cetățenii statului de drept, fie în România ori in alte democratii, acordam judecatorilor un respect deosebit. Îi punem pe un piedestal si presupunem ca deciziile lor sunt intelepte, echilibrate si dincolo de oricare repros. Si asta chiar daca ele sunt deficitare, ca si in cazul lui Charlie Gard. Tindem sa avem aceste opinii mai ales despre judecătorii de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Îi considerăm elita intelectuala si jurisprudentiala a Europei, crema societatii, oameni intelepti care, dupa multi ani de scoala, presupunem ca discern diferenta dintre bine si rau si stiu cum sa interpreteze Conventia Europeana a Drepturilor Omului sa dea decizii bune pentru noi, oamenii de rind. De data asta, insa, CEDO a gafat. A condamnat la moarte un copil inocent folosind limbajul drepturilor omului si impachetindu-si decizia in termeni elocventi. Nu putem, deci, decit sa ne exprimam dezamagirea si indignarea, dar si nadejdea ca astfel de decizii rele nu vor mai fi repetate. 

Decizia CEDO
Câteva paragrafe, cât si limbajul folosit de CEDO în cazul lui Charlie Gard, sunt deosebit de îngrijorătoare,  pentru că ele pot fi aplicate nu doar copiilor nenăscuți care sufera de boli ori malformatii fizice ori psihice, dar si copiilor nascuti si adultilor care sufera de boli incurabile.
De citeva ori Decizia CEDO foloseste termenul „manifestly ill-founded” („de loc bine intemeiata”), acțiunea judecătorească intentată de părinții lui Charlie pentru a-i salva viața. (Paragrafele 87, 98, 103 si 125) Principiul fundamental cu care CEDO se confrunta in Decizia Gard e: cine are autoritatea ultimă care să decidă când serviciile medicale necesare copiilor suferinzi de boli aparent incurabile sunt sistate?
CEDO ne asigura ca principiul suprem care decide răspunsul la această întrebare a  „interesului suprem al pacientului”, ori, în cazul copilului, sunt trei entități care au autoritatea să decidă: părinții, medicii și statul. Ele sunt in competitie iar tribunalele, zice CEDO, trebuie sa acorde rolul decizional cel mai important autoritatilor, adica statului. (Paragraful 107) In alte cuvinte, statul, nu parintii, decide care e interesul suprem al copilului. In cazul lui Charlie, statul britanic a decis ca e in interesul lui suprem sa moara nu sa traiasca, pe când parintii ca e in interesul lui suprem să trăiască.
Paragraful 107 probabil e mai greu de inteles pentru cetatenii fara specialitate in materie de drept ori stiinte politice. Pe intelesul tuturor, el spune ca nu noi, cetatenii ori parintii, avem ultimul cuvint de spus cind se sisteaza interventiile medicale pentru salvarea vietii copiilor nostri ci statul. Asta, in opinia noastra, este inca un exemplu al confiscarii de catre statul secular a dreptului fundamental al parintilor de a decide cind copiii lor, confruntati cu boli incurabile, mor. CEDO a trecut dincolo de orice limita a bunului simt validind aceasta ierarhie intre stat si parinti. Decizia Gard dovedeste lipsa de integritate si onestitate intelectuala a judecatorilor care au scris decizia.
 
Povestea lui Charlie Gard
Cine e Charlie Gard? Povestea micutului Charlie e bine cunoscuta. Baietelul are doar un an, sufera de o boala aparent incurabila, dar medici de buna credinta din America si Europa care inca cred in valoarea vietii s-au oferit sa-si dubleze eforturile, fara plata si pe cheltuiala lor,  pentru a salva viata acestui micut si inocent cetatean al Uniunii Europene. Povestea micutului Charlie a facut inconjurul lumii in doar citeva saptamini. Efectiv nu exista nicio publicatie in lume care sa ni fi scris citeva rinduri despre el. Mai putin au scris ziarele de mare circulatia occidentale care dupa cum se stie prefera sa promoveze eutanasia si avortul decit viata. Povestea lui Charlie a facut inconjurul lumii datorita dedicatiei parintilor lui,  a crestinilor britanici si al celor din America, cit si a Vaticanului. Petitii au fost lansate, una dintre ele ajungind la aproape 400.000 de semnaturi, care cer insistent autoritatilor britanice sa permita micutului Charlie sa ajunga in America pentru a fi tratat acolo cu scopul de a i se salva viata. Spre rusinea tribunalelor britanice si a Prim Ministrului britanic Theresa May, Presedintele Trump s-a oferit sa faciliteze intrarea cit mai grabnica a micutului Charlie in America pentru a i se salva viata. Oameni de bun credinta din toata lumea au donat peste 1,6 milioane de dolari pentru salvarea vietii micutului Charlie.
Deasemenea, în 4 iulie, un grup de europarlamentari din 15 țări, printre care și dl Laurențiu Rebega din România, au emis o ”Scrisoare Deschisa” in care critică decizia iresponsabila a lui CEDO.
Scrisoarea acuza CEDO de subminarea celui mai valoros si fundamental drept uman – dreptul la viata, esafodul tuturor celorlalte drepturi si libertati, dreptul cu care ne incepem viata si care ne faciliteaza exercitarea tuturor celorlalte drepturi pina la moarte.
 
Rezolutia legiuitorilor americani
Dincolo de Atlantic, pe 7 iulie doi congressmeni americani au anuntat ca vor introduce o initiativa legislativa speciala in Congresul American care sa acorde micutului Charlie rezidenta permanenta in Statele Unite. Frapeaza ideosebi o fraza din comunicatul de presa al celor doi americani care insista ca „parintii au dreptul sa decida interesul suprem al copilului lor”. Legiuitorii americani nu au ales frazeologia asta la întâmplare. Ea separă, într-un sens, oile de capre și indică o deficiență majoră a statului secular și a instituțiilor seculare care-si ghidează acțiunile după principiile secularismului lipsit de compasiune si de orice influență creștină. Statul secular si institutiile lui seculare, in special tribunalele, au devenit anti-umane, izolate de interesele cotidiene ale oamenilor de rind. Ele promoveaza moartea in detrimentul vietii, avortul in locul procrearii, eutanasia in locul salvarii ori prelungirii vietii omului. Cetățenii Uniunii Europene trebuie să fie îngrijorați de asta. Pentru că CEDO, adică instituția supremă care ne hotărăște soarta, și-a dat de data asta arama pe față – statul, nu noi, oamenii de rând, ori Dumnezeu, decide când ni se termină viața.
Sentința o dă statul, nu părinții ! Statul secular s-a extins enorm de mult de citeva decenii incoace si parca nu mai există nimeni care să-i stea în cale ori sa i se impotriveasca. Cu cât autoritatea statului secular si a institutiilor lui se extinde, cu atit mai mult drepturile si libertatile noastre se restring. Intr-o proportie directa. Tocmai acesta este unghiul din care noi am ales sa discutam subiectul: care e autoritatea suprema privind decizia mortii copiilor nostri confruntati cu boli incurabile, parintii ori statul si institutiile lui, adica tribunalele si spitalele?
În opinia noastră răspunsul este clar și ferm – părinții !
Să citim cu atentie ce spune Rezoluția celor doi legiuitori american:  „Our bill will support Charlie’s parents to choose what is best for their son, by making Charlie a lawful permanent rezident in the U.S. in order for him to receive treatments that could save his life. Should this littile boy to be ordered to die – because a third party, overriding the wishes of his parents, believes it can conclusively determine that immediate death is what is best for him”? („Initiativa noastra legislativa va sprijini dreptul parintilor de a alege interestul suprem al fiului lor, acordând lui Charlie dreptul la rezidenta permanenta în SUA  pentru a primi tratamentul medical de care are nevoie sa i se salvaze viata. Este oare potrivit ca acest băiețel să fie condamnat să moară pentru că o entitate terță, care ignoră doleanțele părinților privind soarta copilului, crede ca poate sa decida ca moartea iminenta e in interesul suprem al baiatului?”) Unul din cei doi parlamentari americani care au introdus legislatia Gard e dl Trent Franks. Dl Franks este cunoscut și comunității românilor din America, pentru că a sprijinit și eforturile noastre pentru eliberarea copiilor familiei Bodnariu din mâinile Barnevernetului.
 
Statul decide când trebuie să murim !
Cuvintele alese cu grija care puncteaza Rezolutia descriu cit se poate de plastic conflictul dintre statul secular si parinti cind e vorba de familie, viata de familie, si drepturile parentale. Citeva intrebari se impun in contextul acesta? Cine are dreptul sa decida momentul mortii pentru copiii nostri? Statul ori noi, parintii care i-am adus pe lume? Ce e mai de pret in societate, banii ori viata fiintei umane? Exista o ierarhie a drepturilor si daca da, care sunt, sau care ar trebui sa fie, drepturile pe care societatea ar trebui sa le plaseze in varful piramidei drepturilor? Unde, in aceasta piramida, se afla drepturile parentale?
De multi ani repetam acest mesaj si va atentionam privind drepturile parentale. Statul secular ni le submineaza iar noi nu ni le exercitam. Iar daca noi credem in viata, statul crede in moarte. Pentru statul secular o persoana bolnava e o povara financiara si statul face tot ce poate pentru a impinge cit mai repede pe cei suferinzi de boli incurabile spre mormint. Moartea cit mai grabnica a suferinzilor inseamna un castig financiar pentru stat. Și deoarece, intr-o măsură mai mare in Europa Occidentală, că în România ori in Statele Unite, statul acopere majoritatea cheltuielilor medicale, el isi aroga si autoritatea de a determina momentul mortii pentru cei suferinzi de boli incurabile. Acel moment nu e momentul mortii naturale ci unul ales de stat si validat de deciziile judecatoresti ale tribunalelor care sprijina avortul, eutanasia, suicidul asistat si tot ce este anti-familie si anti-uman. Statul decide cind opreste ajutorul medical si cind murim. Statul secular si institutiile lui au devenit noii tirani, cei care ne vorbesc de drepturi dar ne vor moartea. Ne vorbesc frumos. Ne vorbesc de un „drept la moarte cu demnitate” iar din aceasta fraza decurg toate abuzurile cu care ne confruntam. Lui Charlie, zic autoritatile,  trebuie sa i sa permita sa „moara cu demnitate”, o fraza folosita si pentru a justifica eutanasierea bolnavilor si a varstnicilor.
Noi, cetatenii, parintii, am devenit irelevanti in acest proces decizional. In tarile occidentale statul numeste comisii de etica care decid daca procedurile medicale isi mai au rostul ori daca e in interesul suprem al copiilor ori adultilor suferinzi sa mai traiasca. La urma urmelor, principiul „de ce sa se mai chinuiasca atita”? predomina in gindirea lor. Aceste comisii isi inteleg rostul: economisirea fondurilor publice. Ignoram faptul ca risipim banii finantind servicii de avort, eutanasie, ori operatiile pentru schimbarea sexului de la un sex la altul din fondurile publice. Pentru aceste scopuri distrugatoare bani sunt, dar pentru a salva viata unui cetatean inocent al Uniunii Europene nu. Acesti micuti cetateni nu beneficiaza de drepturi ori decizii favorabile din partea tribunalelor, dar adultii care traiesc vieti decadente, iresponsabile, frivole, bizare, pline de vicii si de alta natura – da. Si asta in numele dreptului la autonomia personala. Recunoastem ca parintii nu sunt de obicei experti in mediul madical, spre deosebire de comisiile de etica. Dar ei sunt experti intr-un domeniu mai important pentru societate decit comisiile de etica ori statul – compasiune, dragostea pentru fiintele umane, pretuirea vietii.
 
Părinții – autoritatea supremă

Părinților trebuie sa li se recunoasca autoritatea suprema sa decida daca din punct de vedere medical copiii lor suferinzi de boli incurabile traiesc ori mor. Intelegem clar si interesul statului si al medicilor. Statul are obligatia de a asigura si promova binele public, inclusiv acela de a proteja copiii de abuz. La fel, medicii poseda libertatea de constiinta care cuprinde si dreptul de a refuza tratament medical care nu isi mai are niciun rost. In cazul lui Charlie, insa, medicii, statul si tribunalele au facut un pas si mai agresiv. Medicii americani s-au oferit să acorde tratament de specialitate copilului. Nu e nicio pierdere pentru statul britanic ori medicii britanici sa dea copilului o sansa sa supravietuiasca, mai ales ca asta nu va costa statul britanic niciun ban.  La urma urmelor toate bolile curabile azi au fost, cindva, incurabile. Dacă societatea nu ar fi incercat sa vindece bolile incurabile acum câteva sute de ani pentru că, în opinia medicilor de atunci ar fi fost în zadar, acele boli ar fi rămas incurabile până astăzi. Părinții sunt autoritatea supremă pentru că ei, nu statul, au adus copilul pe lume, i-au dat identitatea care o posedă si intre ei si copil exista o unitate biologica indestructibila. Din aceste motive ei sunt si autoritatea suprema cind e vorba de decizii privind interesul suprem al copilului. Familia poseda, ori ar trebui sa se bucure din partea statului, de o anumita autonomie interna unde deciziile parintilor privind copiii lor nu pot fi date la o parte decit daca sunt irationale si vatama copiii. Decizia CEDO a subminat autonomia parentala a familiei Gard. 

România – Avocatul Copilului urmează să se constituie, dar cum?

Lectia lui Charlie ne este si noua de folos. La ora actuala exista pe rol in Parlamentul Romaniei un proiet de lege pentru stabilirea unei autoritati numite Avocatul Cpilului. Idea proiectului este sa ne aduca si pe noi romanii in pas cu restul Europei, o simptoma a unei boli de care parlamentarii romani sufera de ani de zile si care pare a fi incurabila. Ne-am opus ideii cind proiectul a fost lansat, si continuanm sa ne opunem. Unul din motivele principale este ca proiectul de lege vorbeste despre „interesul superior al copilului” dar nu aloca parintilor autoritatea de a decide ori defini interesul suprem al copiilor lor. Astăzi e și mai clar de ce ne opunem: proiectul de lege acordă statului român și Avocatului Copilului, nu nouă parintilor, autoritatea suprema de a decide interesul suprem al copiilor nostri.
 Să notăm în final câteva paragrafe din propusul proiect de lege pentru a ilustra ingrijorarile noastre.
Articolul  7: (1) Avocatul Copilului desfășoară acțiuni prevăzute de lege și din oficiu, cooperând în acest scop cu cetățenii, organizațiile neguvernamentale sau instituțiile și autoritățile publice cu activitate în domeniul protecției copilului, în cazul încălcării drepturilor sau intereselor copilului. [Notati: absenta din acest paragraf a obligatiei Avocatului Copilului de a coopera cu parintii];  (2) Avocatul Copilului este obligat să acorde protecție și la cererea copilului, fără acordul părinților sau reprezentanților legali. [Notati: încalcarea drepturilor parentale]; (4) În vederea garantării drepturilor copilului și a interesului superior al acestuia, Avocatul Copilului se va sesiza și în legătură cu copilul aflat în dificultate și în situație de risc, chiar în lipsa informării sau a acordului părinților sau a reprezentanților legali. [Notati: încalcarea depturilor noastra ca parinti]
 
ARTICOLUL 16 DIN DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI 
Articolul 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului afirmă: „Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restrictie în ceea ce priveste rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. … Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului„. Familia română își cere drepturile. Aceste drepturi le pledăm, le-am pledat din 2006 încoace și vom continua să le pledăm. Sunt cele mai prețioase dintre drepturi dar și cele mai abuzate azi. Prețuiți-le!
 
Biroul de presă al Alianței Familiilor din România

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *