– Ce se aude ?
Era un sunet maiestuos care-mi gâdila plăcut timpanul… Dintr-o dată s-a oprit. Nu știam ce se întamplă.
Se aude din nou… E așa plăcut… simțeam nevoia să mă apropiu tot mai mult…
Dintr-un dulap, se auzea o chitară… atât de maiestoasă… Era chitara mea, care părea să mă cheme, să mă apropiu… să o ajut. Îi auzeam ”respirația”. Simțeam că are nevoie de mine. Dar ce să fac? Nu știam să o mânuiesc.
Atunci am decis că trebuie să fac ceva în privința chitării … să învăț, s-o ajut… s-o mânuiesc. Dar cum ?
Ce aș putea să fac? Inima-mi bătea cu putere simțind că sunt neputincioasă.
Am luat-o-n mână. La o simplă atingere a corzilor, ele au început să tremure…
Nu știam ce să fac… Tot instrumentul tremura în mâinile mele. Corzile păreau să fie tot mai reci și inima mea devenea tot mai mică … Simțeam o sufocare din interior care-mi neliniștea existența …
Mă atașasem tot mai mult de chitară și ea avea nevoie tot mai mare de mine.
Deodată ea începuse să vorbească și mi-a povestit toată viața ei… cum dintr-o bucățică de lemn, a devenit chitară. Dar mi-a mai spus și faptul că, dacă n-o să-nvăț s-o mânuiesc, viața ei se va sfârși și v-a ajunge o epavă, un vreasc .
Mă simțeam tot mai vinovată din cauza sentimentului ei de tristețe.
Dintr-o dată m-am trezit!
Să fi fost un vis?
Da, într-adevăr, a fost un vis!
În momentul acela am alergat la dulap… mi-am luat chitara și din câteva mângâieri ale corzilor, am început să cânt ceva ce părea a fi o frumoasă melodie…
Simțeam că am salvat două vieți: pe-a mea (într-ucât am ieșit din anonimat, devenind cunoscută printre semeni știind să cânt la chitară) și viața ei (pentru că am ferit-o să ajungă o epavă) …

Andreea Ioana Neag, 2016