Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Decalogul Chomsky – manipulare în 10 idei, spre o ipotetică dreptate


În așteptarea rezultatului discuțiilor de la Budapesta din februarie a anului viitor,  întâi cu Trump după care cu Putin și a probabilei fărâmițări a României… să ne ocupăm puțin de… o ipotetică DREPTATE

Chomsky este deosebit de cunoscut în lumea întreagă datorită activității sale politice desfășurate, îndeosebi, în ceea ce privește critica violenta la adresa politicii

externe a Statelor Unite ale Americii , dar și la adresa guvernelor unor altor mari puteri.

Noam Chomsky a identificat și a explicat, prin intermediul unei formulări pe înțelesul tuturor, regulile manipulării pe care se bazează puterea politica în lume, reguli pe care acesta le numește “strategii ale diversiunii.” Aceste reguli au fost sitentizate în ceea ce poate fi numit “Decalogul Chomsky”.

Decalogul Chomsky

  1. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate

Pentru aceasta: Să distragi permanent atenția de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte minore, dar cu mare impact emoțional.

  1. Poporul trebuie să perceapă conducătorii drept salvatori ai națiunii

Pentru aceasta: Inventează false amenințări, ori creează probleme grave, care îngrijorează real opinia publica, iar apoi oferă soluțiile.

Un exemplu: Favorizeaza insecuritatea cetățenilor, apoi guvernarea providențială salvează națiunea în temeiul legilor represive cerute de popor, cu prețul limitării propriilor libertăți democratice.

  1. Poporul trebuie permanent pregătit pentru mai rău

Pentru aceasta: Mecanismele propagandei “albe” (oficială, integral asumata de guvern), “gri” (parțial asumată) și “negre” (niciodată asumata) trebuie să promoveze imaginea unui guvern în permamență preocupat pentru ameliorarea condiţiilor tot mai sumbre ale viitorului. Politicile antipopulare dure se vor aplica gradual, pentru a se preveni ori atenua protestele sociale. În acest fel, cel mai mare rău devine suportabil dacă e administrat în porții anuale, conform unui program anunțat.

  1. Poporul trebuie să creadă ca și ceea ce guvernele îi pregătesc spre a trăi mai rău este tot pentru binele său

Pentru aceasta: Să obții acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obișnuiește cu ideea îi înghite tot, dacă e prevenit îi amânat.

  1. Poporul trebuie să aibă o gândire care să nu îi permită sesizarea legăturii dintre cauze și efecte

Pentru aceasta: Să te adresezi oamenilor ca și cum ar avea cu toții o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepti mulțimile spre un tip de gândire superficială, naivă și cu predispoziție la intoxicări informaționale.

6. Poporul trebuie dezobișnuit să problematizeze realitatea și să acționeze sub impulsul emoțiilor

Pentru aceasta: Să faci tot timpul apel la sentimente și la reacții glandulare, nu la rațiune. Să încurajezi reacțiile emoționale, pentru că sunt cel mai uşor de manipulat.

  1. Poporul trebuie obișnuit cu satisfacții ieftine, care să îi ocupe timpul și să îl demotiveze în atingerea unor idealuri superioare

Pentru aceasta: Un sistem de învățământ corupt și nefuncțional este instrumentul ideal de a ține cetățenii în ignoranță și a manipula opiniile colective după bunul-plac.

  1. Poporul nu trebuie să aibă acces la mijloace de informare completă, exactă, corectă și obiectivă

Pentru aceasta: Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc publicul și îl țin legat de emisiuni și seriale vulgare, ce trag inteligența în jos.

  1. Poporului trebuie să îi fie indus spiritul turmei

Pentru aceasta: Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputință. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin o turma și sunt ușor de controlat.

  1. Poporul nu trebuie să creadă în existența strategiilor și mijloacelor oficiale de manipulare

Pentru aceasta: Să apelezi la toate cuceririle științelor pentru a cunoaște punctele slabe din psihologia individului și a mulțimilor. În același timp, să discreditezi aceste cunostințe prin mass-media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele și strategiile statale de manipulare.

Drepturile omului. Istoric

Dreptatea din ceruri

Dreptatea de pe Pământ

Definiţii

Clasificări

Relaţia dintre « drepturile omului » şi « drepturile fundamentale »

Drepturile omului în dreptul internaţional

Convenţia Europeană şi rolul CEDO

Protecția unor instituții europene

Procedura actuală în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

România

Conflict şi drept

Dreptul penal

Drept procesual penal

Dreptul muncii

Drepturi în conflict

Situaţii

O dată devenit vertical, omul a înţeles că se aseamănă la trup şi la înfăţişare zeilor (zeului) şi a devenit revendicativ în privinţa drepturilor sale: dreptul la supravieţuire şi apoi la viaţă, dreptul de a-şi spune opiniile –  şi apoi, de a le şi impune, dreptul de a-şi apăra teritoriul – şi apoi de a cuceri noi teritorii. Iar lista poate continua.

Întotdeauna au existat conflicte de drepturi, căci, se spune, legea este un organism viu, la fel de viu ca însăşi viaţa: dreptul stăpânului asupra virginităţii miresei (jus prima noce) s-a izbit, desigur, chiar dacă secole de-a rândul fără succes pentru aceasta din urmă, de dreptul de a dispune de propriul corp, al femeii. Multe secole a învins stăpânul. Fireşte, istoria a avut şi o anume ciclicitate, uneori stăpânul a fost învins. Dar pentru câtă vreme?

În dicţionare,* (Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 174) cuvântul dreptate semnifică un  « principiu moral şi juridic care cere să se respecte drepturile fiecăruia, să se dea fiecăruia ce i se cuvine; faptul de a recunoaşte drepturile fiecăruia ». În accepţiunea cvasi-generală,* (Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 174) drepturile (substantiv neutru) reprezintă « totalitatea regulilor şi normelor care reglementează relaţiile sociale dintr-o societate dată », dar şi « ştiinţa care studiază regulile şi normele de drept », precum şi « prerogativa sau puterea recunoscută unei persoane de a pretinde altei persoane o anumită comportare ».

A fi drept (a fi cinstit, integru), a avea dreptate (a putea pretinde celorlalţi o anumită comportare care să implice respectul drepturilor tale), a avea drepturi  (a beneficia de regulile şi normele ce reglementează relaţiile interumane şi sociale) – iată numai câteva noţiuni. Aflate într-o strânsă dependenţă şi… independenţă. Şi, uneori, în conflict.

Dreptatea din ceruri

Întreaga mitologie universală este populată de personaje care au legătură cu noţiuni de « drepturi » şi « dreptate ». Cu « judecarea » raporturilor dintre oameni.

La vremea ei temă celebră în teologia şi arta egipteană, simbolizând, deopotrivă, judecata lui Dumnezeu după moarte, dar şi ceea ce reprezintă aparatul justiţiei, în întregul său, noţiunea de psihostazie a fost tradusă prin « cântărirea sufletelor ». După Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant * (Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant în Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1994, după ediţia din 1969 a Ed. Robert Laffont, Paris, p. 131), tabloul judecăţii este reprezentat astfel: în centru se află o balanţă; pe unul dintre talgere, închisă într-o urnă, este aşezată inima celui mort, simbol al conştiinţei, în timp ce, pe talgerul celălalt, stă pana de struţ a Zeiţei Maat, întruchiparea Justiţiei. Alte personaje, la fel de importante, sunt aşezate de-o parte şi de alta a talgerului: Zeul Toth, la dreapta, este cel care va înregistra sentinţa; Zeul Anubis, aflat în partea stângă a balanţei, îl va conduce pe defunct spre locul judecăţii, ţinându-l de mână. Ideea de izbăvire este dată de crucea pe care Anubis o ţine în cealaltă mână. Sarcina Zeului Anubis este de a supraveghea ca judecata să fie dreaptă, adică tija balanţei să nu se încline înainte ca mortul să-şi înceapă pledoaria, altfel spus spovedania păcatelor din viaţa abia apusă. Din peisaj nu lipseşte Devoratoarea, un personaj grotesc, cu cap de crocodil şi bot căscat, cu spinarea de hipopotam, care este, la rându-i, pregătită să-l înghită pe cel găsit vinovat la judecata sufletului. Dacă pana atârnă mai greu decât sufletul, mortul este salvat; el este însă « devorat » dacă se constată că, în balanţa dreptăţii, conştiinţa lui atârnă mai greu.

În mitologia triburilor din Ţara de Foc, zeul creator este Temaukel; el reprezintă, însă, şi « instanţa juridică supremă şi diriguitorul destinului universal ».* (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 576)

Desigur, de la un punct încolo, despăţind credinţele, este greu de stabilit dacă oamenii s-au considerat a fi fost creaţi după chipul şi asemănarea zeilor, sau invers.

De pildă, Dike, zeiţa dreptăţii, a justiţiei divine în mitologia greacă, este una dintre cele trei Horai (zeiţe ale ritmului cosmic ce veghează ordinea în natură, echilibrul universal şi succesiunea anotimpurilor, alături de Eunomia – Disciplina şi Eirene – Pacea). Dike reglementează raporturile dintre lucruri în toate prefacerile şi devenirile. Este numită şi « neînduplecata ». Ea deţine cheile porţilor prin care trec zilele şi nopţile şi totodată veghează circulaţia cosmică a sufletelor * (cf. Platon, Phaidros, 249 b). După o informaţie din Euripides, Dike face mai  mult decât atât: ea duce la îndeplinire sancţiunea, căci urmăreşte, cu sabia în mână, pe orice criminal care se sustrage de la pedeapsă.* (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 142)

Dar există şi Syn, zeiţa din mitologia scandinavă care îi ocroteşte pe arieraţii mintali şi se instituie din oficiu apărătoarea celor acuzaţi pe nedrept sau care nu îşi pot pleda sau dovedi dreptatea.* (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 563)

Azi, în genere, hybris înseamnă orice încălcare făcută de către om a măsurii impuse de zei – căci Hybris, divinitate demonică din mitologia greacă, reprezentată (tot) ca femeie (ca şi Justiţia însăşi), inspiră oamenilor nelegiuiri « înfăptuite din orgoliu sau trufie ».* (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 234).

Ar părea că aproape toate lucrurile zilelor noastre se află sub semnul zeiţei Hybris, căci nenumărate drepturi ale unora sunt încălcate de semeni sau de către Stat.

Prin urmare, la ce să ne fi aşteptat, decât la o permanentă dispută între Syn şi Hybris, între Dike şi Hybris, dispută ce se continuă astăzi, în planul concret al oricărei societăţi umane, ca şi în vremurile imemoriabile ale imaginaţiei noastre ? Sau poate nu doar acolo?

Eu aş face apel, însă, şi la imaginea lui Mnemosyne, titanidă ce personifică, în mitologia greacă, memoria –  adică, în egală măsură și în același timp, amintirea individuală şi cea colectivă a lumii. Se spune că Mnemosyne, iubindu-se in taină cu Zeus, timp de nouă  nopţi, le va naşte pe cele nouă muze. De aceea, era considerată « producătoarea activităţilor spiritului », iar acest lucru avea să determine, în opinia lui Hesiot (Theagonia, prologul), « acţiunea de educare a oamenilor în sens atât moral, cât şi justiţiar, fiind esenţial în răspândirea culturii ».* (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 398)

S-a spus însă, insistându-se pe genealogia ei, că zeiţa – născută din cuplul Uranos –  Ge (Gaia), ar sugera un simbol mult mai profund, anume acela « al uniunii sacre dintre cer şi pământ, întrucât memoria personificată a lumii este un produs cosmic ».* (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 399)

La care, aş spune eu, are astăzi acces, în secolul XXI, dacă vrea, aproape orice muritor.

Dreptatea de pe Pământ

Ubi jus incertum, ibi jus nullum (« unde dreptul este incert, el nu există »).

Drepturile omului nu sunt nici o nouă morală, nici o religie laică, ele sunt mai mult decât o limbă comună tuturor oamenilor*. (Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 164) S-a spus că revine dreptului sarcina de a construi frazele, într-o ordine şi cu o « muzicalitate » care să ducă la armonie socială.

De fond, sau măcar de procedură.

Potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului,* (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10.12.1948) « orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă a personalităţii sale ».* (art. 29 alin. 1). În acelaşi timp,* (conform alin. 2 al aceluiaşi articol), « în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite de lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică ».

Nu în ultimul rând, « aceste drepturi şi libertăţi nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor Unite ».* (Potrivit prevederilor alin. 3 al aceluiaşi art. 29 din Declaraţie). Dar « a avea îndatoriri » faţă de societate nu are nimic de-a face cu « a-ţi pierde drepturile », prin golirea lor de esenţă sau prin îngrădirea lor excesivă. Între cele două noţiuni este o diferenţă uriaşă, sesizabilă cu ochiul liber şi deloc conformă, cel puțin declarativ, scopurilor şi principiilor ONU.

În practică, în viaţa reală, şi nu în teorie, dreptatea de pe pământ nu se cuantifică, însă, întotdeauna, prin intermediul listei de drepturi pe care le poţi bifa, din punct de vedere legislativ, la un anumit moment, în constituţii şi legi, într-o parte sau alta a lumii.

Definiţii

Drepturile omului nu formează un sistem filosofic, religios, politic şi social închis. Fiinţa umană are drepturi inalienabile, indiferent de voinţa autorităţilor.* (Maria Voinea, Carmen Bulzan, Sociologia drepturilor omului, Internet, p. 1).

Prin urmare, drepturile omului sunt considerate a fi cele născute odată cu fiinţa umană însăşi, sunt indisolubil legate de aceasta.

Sunt esenţiale (sau măcar declarativ, considerate astfel) pentru viaţa, demnitatea, libertatea, egalitatea, fericirea şi libera dezvoltare a fiinţei umane. Sunt consacrate şi garantate prin norme de drept internaţional, deşi îşi au izvoarele în dreptul intern, apărând mai întâi sub forma drepturilor civile şi politice, apoi economice, sociale şi culturale.

Clasificări

Prima categorie, mai exact cea care cuprinde drepturile civile şi politice, de sorginte liberală, născute o dată cu revoluţiile burgheze şi ca o reacţie împotriva absolutismului feudal, sunt considerate drepturi « justiţiabile », pentru că pot fi protejate cu ajutorul instituţiilor de drept.

Într-o clasificare, dacă drepturile civile se referă la fiinţa umană, cele politice vizează cetăţeanul. Constituite iniţial pe o dimensiune negativă, şi anume din preocuparea de a face astfel încât Statul să nu le încalce, ele au dobândit, în timp, şi o dimensiune pozitivă, mai exact au transformat în obligaţie atitudinea Statului de lua măsuri pentru ca drepturile sociale şi politice să fie protejate, în mod egal, pentru toată lumea.

În schimb, drepturile economice, de inspiraţie socialistă, apărute după cristalizarea societăţii capitaliste, se manifestă în mod concret în primul rând în funcţie de situaţia economică din ţara în care se dezvoltă şi sunt considerate a nu avea, de cele mai multe ori, în opinia cvasi-generală, un caracter justiţiabil.

Din perspectivă riguros ştiinţifică, drepturile omului au suportat şi alte diferite moduri de clasificare; unul dintre ele chiar le grupează în drepturi pozitive, categorie din care ar face parte drepturi economice, sociale şi culturale (între care, de exemplu, egalitatea socială, protecţia socială, dreptul la securitate, bunăstare, etc) şi drepturi negative – drepturile civile şi politice, a căror exercitare presupune limitarea intervenţiei Statului (de exemplu, dreptul la viaţă, libertate, libera exprimare, libertatea conştiinţei etc).

Carta fundamentală a Consiliului Europei, cu aplicare în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, consideră că drepturile şi libertăţile democratice pot fi clasificate în două categorii: drepturi individuale şi drepturi sociale.

În categoria drepturilor individuale sunt incluse: 1. dreptul la viaţă; 2. interdicţia de a aduce atingere persoanei; 3. nediscriminarea; 4. protecţia proprietăţii; 5. dreptul la libertate şi siguranţă, toate incluzând şi dreptul la consecinţele ce decurg din exercitarea lor.

Drepturile sociale cuprind…

Alte drepturi civile ce ar trebui să se afle într-un echilibru perfect din punct de vedere al importanţei lor şi al modului în care pot fi exercitate* (în enumerarea art. 5 lit. d al Convenţiei Internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială) sunt considerate a fi: dreptul la liberă circulaţie şi de a-ţi alege reşedinţa în interiorul unui stat; dreptul de a părăsi orice ţară, inclusiv propria ţară, şi de a te întoarce acolo; dreptul la o cetăţenie; dreptul de a te căsători şi de a-ţi alege partenerul; dreptul de proprietate a oricărei persoane, atât singură, cât şi în asociere; dreptul de moştenire; dreptul la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie; dreptul la libertatea de opinie şi de exprimare; dreptul la libertatea de întrunire şi asociere paşnică. Drepturile politice sunt enumerate distinct (lit. c) şi cuprind dreptul de a participa la alegeri – de a vota şi de a fi candidat – după sufragiul universal şi egal, dreptul de a face parte din guvern, de a lua parte la conducerea treburilor publice, la orice nivel, şi dreptul de acces, în condiţii de egalitate, la funcţii publice.

Aceeaşi Convenţie enumeră* (Convenţia Internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, în lit. e a art. 5) şi drepturile economice, sociale şi culturale, în special: dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remumeraţie echitabilă şi satisfăcătoare; dreptul de a înfiinţa sindicate şi de a se afilia altor sindicate; dreptul la locuinţă; dreptul la sănătate, la îngrijire medicală, la securitate socială şi la servicii sociale; dreptul la educaţie şi la pregătire profesională; dreptul de a lua parte, în condiţii de egalitate, la activităţi culturale. Convenţia mai cuprinde şi o literă « f » a aceluiaşi articol, care se referă la dreptul de acces la toate locurile şi serviciile destinate folosinţei publice, cum ar fi mijloacele de transport, hoteluri, restaurante, cafenele, spectacole, parcuri.

Sintagma « în special » sugerează însă caracterul deschis al listei, deci pe cale de consecinţă, libertatea de a adăuga în această enumerare şi alte drepturi.

Prin urmare, în opinia mea, enumerarea nefiind restrictivă, o serie de alte drepturi derivate din primele sau care, încet, încet, devin de sine stătătoare, pot fi adăugate celor enunţate, pot fi cuantificate şi pot sta pe picior de egalitate cu cele cuprinse, în mod explicit, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Convenţia Europenă pentru Drepturile Omului, în alte tratate internaţionale.

Este aceasta dovada caracterului deschis al dreptului la realitate, la practică, la conjunctura socială şi nu în ultimul rând, politică. Cu nebănuite efecte pozitive dar care, nu o dată, au denaturat în… contrariul lor.

Relaţia dintre « drepturile omului » şi « drepturile fundamentale »

Şi totuşi, în dreptul intern al celor mai multe dintre statele contemporane, într-un limbaj comun, în sfera « drepturilor omului » sunt incluse, cel mai adesea, drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Sunt adesea suprapuse, confundate.

Dar dacă expresia drepturile omului evocă « drepturile fiinţei umane, fiinţă raţională şi conştientă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale, ca inalienabile şi imprescriptibile, omului-cetăţean îi sunt proclamate şi asigurate aceste drepturi naturale prin intermediul constituţiei ţării al cărui cetăţean este ».* (Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 168). Ele devin drepturi fundamentale.

Am constatat cu toţii însă că anumite drepturi sunt considerate, într-o anumită perioadă a istoriei,  « fundamentale », pentru ca într-o alta să cadă în derizoriu, să fie privite ca drepturi « obişnuite », comune, sau să dispară, pur şi simplu, din categoria drepturilor.

Toate acestea pledează pentru relativitate, care se manifestă şi în drept, ca în oricare alt domeniu, cu mai multă sau mai puţină acuitate.

Prin urmare, dacă noţiunea de drepturi fundamentale face direct referire la filosofia drepturilor naturale, inspirată din umanismul european* (Maria Voinea, Carmen Bulzan, Sociologia drepturilor omului, Ed. Universităţii Bucureşti, varianta Internet, 2004, p. 1), drepturile fundamentale sunt « drepturi care se situează înaintea Statului », şi de aceea limitarea lor ar avea nevoie de legitimare şi motivare deosebite.* (Peter Stephan Kertesz, Seminar, Internet, p. 2) Definiţiile de mai sus sunt frumoase, dar ar fi discriminatorii, dacă nu am considera că, în egală măsură, şi drepturile naturale au nevoie de « legitimare şi motivare » deosebite pentru a fi limitate.

S-a spus, de asemenea, că însăşi exercitarea unor drepturi înseamnă – corelativ – de fapt, şi limitarea lor: de exemplu dreptul la viaţa privată prin raport cu libertatea de expresie caracteristică presei, dreptul la libera exprimare a opiniilor, de a transmite idei, informaţii, mesaje, prin raport cu dreptul celuilalt de a fi ascultat sau de a primi informaţii; s-a mai spus, de asemenea, că exercitarea fiecărui drept presupune şi asumarea unei responsabilităţi corespunzatoare: de exemplu, dreptul la libera exprimare include şi asumarea celor exprimate.* (Maria Voinea, Carmen Bulzan, Sociologia drepturilor omului, Ed. Universităţii Bucureşti, varianta Internet, 2004, p. 21)

În acceptiunea cvasi-generală a dreptului românesc, drepturile fundamentale – suprapuse, aşa cum am arătat, adesea, drepturilor subiective – reprezintă acele facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a avea o anumită conduită şi de a pretinde celuilalt, sau celorlalte subiecte de drept, o conduită corespunzătoare; acest lucru se realizează fie de bunăvoie, fie prin forţa de constrângere a Statului.* (Aurel Pop, Gheorghe Beleiu, Drept civil, Teoria generală a dreptului civil, Bucureşti 1980, p. 25).

Privite fie ca « daruri esenţiale ale naturii »,* (J.J. Rousseau, Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni, Ed…. p???) fie ca libertăţi necesare (A. Esmein) sau drepturi esenţiale, aceste anumite drepturi reprezintă, în fapt, baza pentru toate celelalte drepturi.

Într-o altă clasificare, la fel de scolastică, s-a considerat că dreptul intern vizează drepturile fundamentale ale omului, în timp ce dreptul internaţional, drepturile omului.

Concluzionând, am optat (asumându-ne gradul de relativitate specific oricărei definiţii, desigur), pentru definiţia potrivit cu care drepturile omului reprezintă acele daruri esenţiale ale naturii a căror existenţă nu este legată de vreo autorizare statală, inalienabile şi imprescriptibile, iar drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea lor, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, care sunt stabilite prin constituţii şi garantate prin acestea şi prin legi.* (Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 166).

Din punct de vedere al terminologiei folosite însă, în categoria drepturilor omului, pentru a defini aceste drepturi subiective esenţiale, sunt utilizate mai multe expresii, cu acelaşi sens* (Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, curs universitar, Ed. All Beck, 2000, p. 5): drepturi ale omului (în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta Organizaţiei Statelor Americane, Convenţia Americană relativă la drepturile omului, Declaraţia Americană a drepturilor şi obligaţiilor omului, Carta Africană a drepturilor omului şi popoarelor); drepturi fundamentale ale omului sau ale fiinţei umane (în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, Tratatul privind Uniunea Europeană, Carta Organizaţiei Statelor Americane, Convenţia Americană relatică la drepturile omului, Carta Africană a drepturilor omului şi popoarelor); drepturi esenţiale ale omului (Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului); drepturi şi libertăţi ale omului (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, Convenţia europeană a drepturilor omului, Convenţia Americană relativă la drepturile omului, Carta Africană a drepturilor omului şi popoarelor); drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului (în Statutul Consiliului Europei); drepturi ale omului şi libertăţi fundamentale (în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta socială europeană, Carta socială europeană revizuită); libertăţi fundamentale (în Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Drepturile omului în dreptul internaţional

Până în 1940, existau norme în materia drepturilor omului doar în patru domenii: în ceea ce priveşte interzicerea sclaviei şi a traficului de sclavi, precum şi în dreptul internaţional umanitar, pe de-o parte (ambele domenii cu izvoare în secolul al XIX-lea), dar şi, pe de altă parte, în ceea ce priveşte protecţia lucrătorilor (noţiune introdusă prin Tratatul din 1919 de la Versailles) şi  protecţia minorităţilor naţionale (instituţie specifică doar Europei).

Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului este eminamente un drept jurisprudenţial.

S-a apreciat că naşterea acestuia s-a produs la jumătatea secolului al XX-lea, mai exact la 10 decembrie 1948, la Paris, o dată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Zece decembrie devine, astfel, Ziua Internaţională a Drepturilor Omului.

Articolul 1 al Declaraţiei proclamă principii general valabile, a căror formulare este de nuanţă masonică şi potrivit cărora, « toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii ».

Decembrie 1948 este considerat a fi momentul de la care evoluţia Dreptului Internaţional al Drepturilor Omului se produce în două direcţii principale:

– la nivel universal, cu o etapă declaratorie ce cuprinde luările de poziţie formulate după 1948, urmată de o etapă convenţională, care debutează în 1966 cu adoptarea celor două pacte internaţionale relative la drepturile civile şi politice, pe de o parte, şi la drepturile economice, sociale şi culturale, pe de altă parte* (Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale); altfel spus, începând cu 1948, cel puţin la nivel legislativ comunitar, se afirmă că s-a instaurat « domnia pactelor »;

– la mai multe niveluri regionale; explicaţia acestui tip de dezvoltare a fost aceea că numitorul comun al problemelor a fost mai uşor de găsit, iar evoluţiile au fost mult mai rapide. În mod convenţional, primul sistem regional, considerat şi cel mai avansat, este cel european, apărut în perioada adoptării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (ale căror negocieri pentru redactare încep în 1949; Convenţia este redactată în 1950 şi adoptată în 1953).

Teoreticienii dreptului apreciază* (prof. univ. dr. Corneliu Liviu Popescu, Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului, note de curs) că principalul avantaj al caracterului recent al Dreptului Internaţional al Drepturilor Omului îl constituie receptibilitatea la schimbări, mobilitatea instituţiei, în timp ce principalul dezavantaj (rezultat, în opinia mea tocmai din faptul că el se naşte în primul rând din practică), l-ar constitui ambiguităţile ce apar din interpretarea unor noţiuni, încă insuficient cristalizate de soluţiile practicii.

Păstrând linia acestei lucrări, puse în balanţă, ce ar apăsa mai greu: avantajele sau dezavantajele acestei noi materii? Dar a unei astfel de abordări a dreptului ? De data aceasta, întrebarea este una cu răspuns plătit.

În 2008 se aniversează 60 de ani de la adoptarea Declaraţiei Drepturilor Omului. « În momentul adoptării, Declaraţia era o expresie a speranţei, o dovadă a credinţei în spiritul umanităţii », afirma Louise Arbour, reprezentantul ONU pentru drepturile omului* (Organizaţia Naţiunilor Unite aniversează 60 de ani de la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor OmuluiDeclaraţia doamnei Louise Arbour, BBC, 03.01.2008, articol preluat de agenţia 9AM, internet)
« Ar trebui să ne gândim mult pentru a găsi ceva important legat de viaţă şi demnitate şi care sa nu fie menţionat în declaraţie … De asemenea, până acum, nu am întâlnit pe nimeni care să fi renunţat de bunăvoie la vreo libertate din Declaraţia Drepturilor Omului », este concluzia reprezentantului ONU care, însă, avea să recunoască, într-o scurtă trecere în revistă, şi neajunsurile aplicării ei practice, precum şi caracterul uneori formal al preluarii ei de către unele guverne.

În opinia oficialului ONU, drepturile religioase sau cele culturale nu pot prima în faţa drepturilor individuale, iar universalitatea drepturilor omului nu intră, în nici un fel, în conflict cu diversitatea culturală. Este acesta răspunsul pe care ONU îl dă afirmaţiei unor guverne potrivit cu care Declaraţia ar face referire la drepturi a căror aplicare universală ar încălca practici religioase sau culturale (de pildă, Declaraţia prevede acordul liber consimţit al viitorilor parteneri la încheierea căsătoriei, ceea ce contravine unor practici religioase în care femeia nu îşi poate manifesta un asemenea acord).
La 60 de de ani de la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, adevăratele pericole sunt, în opinia oficialilor ONU, « compromisurile pe care suntem gata sa le acceptăm în contextul războiului împotriva terorismului … Guvernele trebuie să găsească o cale de mijloc pentru a împăca atât nevoia de securitate, cât şi nevoia de libertate … Problema este prezentată greşit când ni se pune în faţă alternativa: câte din libertăţile celorlalţi sunt gata să accept să fie încălcate pentru a mă simţi în siguranţă? Conform Declaraţiei Drepturilor Omului nu există persoane cu drepturi mai multe sau mai puţine. Toţi oamenii avem aceleaşi drepturi. Dacă înţelegem asta, înţelegem şi că întărirea siguranţei noastre, oricum ne-am defini pe noi, trebuie să fie şi în beneficiul celorlalţi, acesta este spiritul Declaraţiei ».

Pentru anul aniversar 2008, Naţiunile Unite îşi anunţau intenţia de a promova « mult mai hotărât principiile Declaraţiei care garantează tuturor drepturile fundamentale, între care egalitatea şi demnitatea fiinţei umane ».*(Idem, BBC)

În afara Declaraţiei universale a drepturilor omului* (adoptată de către Adunarea Generală a ONU la 10.12.1948) şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului* (adoptată în 1953), o serie lungă de alte documente internaţionale consfinţesc însă drepturi ale omului: Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;* (ratificat de România prin Decretul 212, la 31.10.1974) Declaraţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminări rasiale;* (adoptată prin Rezoluţia nr. 1904/XVIII, din 20.11.1963) Convenţia privitoare la reprimarea traficului de persoane şi a exploatării prostituţiei semenilor;* (adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 317 (IV) în 02.12.1949; deschisă spre semnare la 21.03.1950 şi intrată în vigoare la 25.07.1951, conf. dispoziţiilor art. 24)Convenţia internaţională cu privire la drepturile politice ale femeii;* (deschisă spre semnare şi ratificare de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 640 (VII) din 20.12.1952, intrată în vigoare la 07.07.1954 conf. dispoziţiilor art. VI) Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor;* (adoptată pin Rezoluţia nr. 3281/XXIX, 12.12.1974); Declaraţia privind principiile juridice care guvernează activităţile statelor în exploatarea şi utilizarea spatiului cosmic;* (adoptată prin Rezoluţia nr. 1962/VIII, din 13.12.1963) Pactinternaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;* (ratificat de România la 31.10.1974, prin Decretul nr. 212) Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa;* (semnat la Helsinki la 01.08.1075, din care s-a dat publicităţii doar conţinutul principiului al VII-lea din Decalogul de principii ce guvernează  relaţiile dintre statele participante, referitor la respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi cooperarea în domeniul umanitar) Documentul final al Reuniunii de la Madrid pentru securitate şi cooperare în Europa11.11.1980 – 09.09.1983;* (se publică numai capitolul privind cooperarea în domeniul umanitar) Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (CSCE), 04.11.1986 – 19.01.1989, Document al Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a CSCE05 – 29.06.1990; etc* (a se vedea si infra, Reglementari, în capitolul ce cuprinde textele legale incidente prezentei lucrări).

Convenţia Europeană şi rolul CEDO

Consiliul Europei (organism creat în 1949, cu sediul la Strasbourg), cuprinde azi 47 de ţări membre ???? cu o populaţie de peste 800 milioane de locuitori. Statele Unite, Canada, Japonia, Mexic, Vatican şi Israel beneficiază de statutul de observatori. ????

Creat după al doilea Război Mondial, la cererea Statelor Unite ale Americii, în scopul de a face cunoscută ideologia liberală, Consiliul Europei a dobândit drept scop oficial acela de a « salvgarda şi promova idealurile democratice în statele membre, principiile patrimoniului lor comun, precum şi de a favoriza progresul economic şi social al acestora ».* (La Charte des Droits fondamentaux de l’Union Europeenne, Internet, p 3.)

Altfel spus, organismul european veghează la respectarea drepturilor omului în statele membre plasate sub controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului, organism jurisdicţional devenit permanent de la 1 noiembrie 1998.

Astăzi, într-un limbaj juridic comun, cel puţin pentru europeni, drepturile omului sunt interpretate în primul rând prin prisma Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului, a practicii pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a produs-o şi pe care statele aderente declară că şi-o însuşesc.

Dar Convenţia « nu a fost creată pentru a se substitui sistemelor naţionale de control în domeniul drepturilor omului, ci pentru a furniza o garanţie internaţională suplimentară ».* (Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 173) I-aş spune, de fapt, o modalitate de a pune în funcţiune conştiinţa, moralizarea, înaintea sancţiunii. E pregătită umanitatea pentru aşa ceva ? Nici măcar întreaga Europă, aş spune.

Convenţia cuprinde, în Titlul I, « Drepturi şi libertăţi » 17 articole.

În timp, ea a fost completată cu protocoale adiţionale sau de amendare, şi anume: Protocolul adiţional nr. 1;* (adoptat la Paris la 20 martie 1952 şi intrat în vigoare la 18 mai 1954); Protocolul nr. 2 (de amendare) ce atribuie Curţii Europene a Drepturilor Omului posibilitatea de a da avize consultative;* (adoptat la Strasbourg la 6 mai 1963 şi intrat in vigoare la 21 septembrie 1970); Protocolul nr. 3 (de amendare), care modifica articolele 29, 30 şi 34 din Convenţie;* (adoptat la Strasbourg la 6 mai 1963 şi intrat în vigoare la 21 septembrie 1970); Protocolul nr. 4 (adiţional), ce recunoaşte anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele ce figurează deja în Convenţie şi în Primul Protocol adiţional la Convenţie;* (adoptat la Strasbourg la 16 septembriee 1963 şi intrat în vigoare la 2 mai 1968); Protocolul nr. 5 (de amendare), care modifica articolele 22 şi 40 din Convenţie;* (adoptat la Strasbourg la 20 ianuarie 1966 şi intrat în vigoare la 20 decembrie 1971); Protocolul nr. 6 (adiţional) privind abolirea pedepsei cu moartea;* (adoptat la Strasbourg la 28 aprilie 1983 şi intrat în vigoare la 1 martie 1985); Protocolul nr. 7 (adiţional);* (adoptat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1988); Protocolul nr. 8 (de amendare);* (adoptat la Viena la 19 martie 1985 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990); Protocolul nr. 9 (adiţional);* (adoptat la Roma la 6 noiembrie 1990, intrat în vigoare la 1 octombrie 1994 şi abrogat la 1 noiembrie 1998, prin Protocolul nr. 11); Protocolul nr. 10 (de amendare);* (adoptat la Bale la 25 martie 1992; nu a intrat şi nu va intra în vigoare, ca urmare a amendamentelor operate prin Protocolul nr. 11); Protocolul nr. 11 (de amendare) vizând restructurarea mecanismului de control stabilit prin Convenţie;* (adoptat la Strasbourg la 11 mai 1994 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998).

De reamintit faptul că, în timp ce protocolul de amendare este un tratat internaţional distinct, dar legat de tratatul intiţial, fără a avea însă o existenţă independentă, astfel încât el nu poate fi ratificat decât dacă şi tratatul de bază este ratificat, intrarea lui în vigoare depinzând de exprimarea consimţământului tuturor statelor parte la tratatul de bază, protocolul adiţional sau facultativ este, ca şi protocolul de amendare, un tratat internaţional distinct, dar legat de tratatul de bază, fară de care nu poate avea o existenţă distinctă, intrarea sa în vigoare nu depinde, însă, de consimţământul tuturor statelor parte la tratatul de bază, astfel încât nu toate aceste state sunt parte şi la adiţioanal. Altfel spus, nici ratificarea tratatului de bază după intrarea în vigoare a protocolului adiţional nu implică obligaţia ratificării şi a protocolului adiţional.* (Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, curs universitar, Ed. All Beck, 2000, p. 24)

Cât priveşte competenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta este una teritorială, ceea ce nu înseamnă însă că statele membre nu ar fi obligate să respecte drepturile omului în afara teritoriului european, ci că acolo unde se opreşte limitarea competenţei teritoriale a Curţii poate interveni competenţa altor instanţe internaţionale, cum ar fi, de exemplu, Curtea Penală Internaţională.

În ce măsură « garanţia » se şi realizează, prin intermediul Curţii Europene a Drepturilor Omului, vom vedea analizând poziţia CEDO în unele cauze aflate în competenţa acestei instanţe sau/şi soluţionare de către Curte.

Prevederile Convenţiei au drept scop protecţia individului, persoană fizică şi, uneori, aflată în asociere cu alte persoane fizice (de exemplu, aşa cum prevede Declaraţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminări rasiale, în art. 5), dar nu şi protecţia organismelor interne sau internaţionale.

S-a spus şi că drepturile omului nu se confundă nici cu alte noţiuni din dreptul internaţional public, cum ar fi drepturile popoarelor sau drepturile minorităţilor, considerate a fi drepturi colective. Totuşi, a fost remarcat faptul că între drepturile omului, astfel cum au fost definite, şi cele două instituţii, există anumite legături. Astfel, « Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, cele două tratate internaţionale în materia drepturilor omului cu caracter general şi cu vocaţie universală debutează cu un articol identic, referitor la dreptul popoarelor de a dispune de ele însele. De asemenea, Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor prezintă particularitatea de a fi o sursă juridică internaţională care consacră şi garantează nu numai drepturi ale omului, dar şi drepturi ale popoarelor ».* (Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, curs universitar, Ed. All Beck, 2000, p. 5)

Potrivit  aceleiaşi opinii, nu s-ar include în categoria drepturilor omului așa-numitele drepturi de solidaritate, între care dreptul la dezvoltare, la pace, la dezarmare, la un mediu sănătos, pentru că ele au apărut direct în dreptul internaţional. Considerate « drepturi de generaţia a treia », pentru că sunt « drepturi de inspiraţie tiermondistă, dorinţă a lumii a treia de a deplasa obiectul atenţiei de la situaţia precară atât a drepturilor civile şi politice, cât şi a drepturilor economice, sociale şi culturale, punând accent pe solidaritatea internaţională », * (Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, curs universitar, Ed. All Beck, 2000, p. 6) ele sunt, cel mai adesea, încă, destul de contestate de doctrină.

Nu împărtăşesc această opinie, pentru motivele pe care le voi dezvolta în capitolele ce privesc, de exemplu, drepturile generaţiilor prezente, faţă în faţă cu drepturile generaţiilor viitoare.

Protecţia unor instituţii europene

Lumea juridică europeană este preocupată de lărgirea ariei de aplicare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în ideea că ea ar putea asigura garanţii nu numai pentru drepturile omului – acesta fiind privit ca individ –  ci şi cu privire la unele instituţii comunitare.

O chestiune aflată în divergenţă este aceea a posibilităţii de aderare a Comunităţilor Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în scopul, în primul rând, al eliminării unor eventuale « conflicte de interpretare în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale, ca şi contradicţiile între deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului  şi cele ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene ».* (conf. univ. dr. Viorel Marcu, articolul Protecţia Drepturilor Omului în cadrul Uniunii Europene, în Drept român comparat, p. 172, culegere apărută la Academia Central Europeană de Ştiinţe şi Arte, în îngrijirea prof. univ. dr. Victor Duculescu, Ed. Veritas, Tg. Mureş, 1999)

În timp ce Comisia Europeană a exclus ideea de aderare a Comunităţilor Europene la Convenţie, Parlamentul European (invocând Tratatul de la Maastricht care afirmă obligaţia Uniunii de a asigura protecţia drepturilor fundamentale ale persoanelor ce beneficiază de cetăţenia Uniunii) şi Uniunea Europeană însăşi, au exprimat intenţia de acceptare a aderării. Consiliul Uniunii a solicitat chiar un aviz de aderare Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene* (la data de 26 aprilie 1994, în temeiul art. 228/6 din Tratatul Consiliului Europei), cererea fiind motivată prin aceea că « aderarea Comunităţilor Europene pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale este compatibilă cu tratatele ce instituie Comunităţile Europene ».* (conf. univ. dr. Viorel Marcu, idem, p. 173)

Aderarea ar avea în vedere atât Convenţia, cât şi protocoalele sale adiţionale, Comunităţile urmând să accepte mecanismul recursului individual şi interstatal, « un recurs între Comunităţi şi Stat fiind exclus, pentru a se respecta monopolul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene prevăzut de art. 219 »,* (conf. univ. dr. Viorel Marcu, idem, p. 173) modificarea însăşi a Convenţiei impunându-se, pentru ca textul legal să permită aderarea acestor Comunităţi.

În schimb, respingând categoric ideea de aderare a Comunităţilor la Convenţie, Curtea de Justiţie a exprimat opinia potrivit cu care « nici o dispoziţie din tratat nu conferă instituţiilor comunitare, în mod general, puterea de a edicta reguli în domeniul drepturilor omului sau de a încheia convenţii internaţionale în acest domeniu ».* (conf. univ. dr. Viorel Marcu, idem, p. 177)

Pentru a îndulci această poziţie, doctrina a lansat ideea că, « în vederea stabilirii protecţiei drepturilor omului ca un obiectiv de activitate al Comunităţilor, se impune completarea art. 2 din Tratatul Comunităţior Europene, precum şi al art. F-2 si 3-B din Tratatul de la Maastricht, precum şi introducerea în tratat a unor prevederi care să confere unele competenţe generale în materie privind obligaţiile Comunităţilor de a asigura promovarea şi respectarea drepturilor omului, precum şi de adoptare a unui protocol de aderare laConvenţie care să fie supus spre ratificare potrivit procedurilor constituţionale ale tuturor statelor membre ale acestora ».* (conf. univ. dr. Viorel Marcu, idem, p. 178)

Procedura actuală în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este investită să judece plângerile formulate de cetăţenii unui stat semnatar al Convenţieiîmpotriva statului respectiv.

Pentru mulţi cetăţeni ai Europei contemporane (România fiind pe locul al treilea într-o nedorită ierarhie a numărului de plângeri formulate împotriva Statului Român de către cetăţenii săi, cu peste 11.000 de cazuri înregistrate pe rolul CEDO, potrivit statisticii de la începutul lunii septembrie 2007), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) are însă o semnificaţie aparte, specială, este un fel de ultimă speranţă a celor care nu îşi găsesc dreptatea în instanţele ţărilor lor.

Privită de departe, Curtea ar părea o instanţă perfectă, în care, prin condamnarea statului împotriva căruia se formulează plângere, persoanele sunt repuse în drepturile lor, fie măcar prin recunoaşterea încălcărilor făcute de către instanţele de judecată interne.

Dar, în realitate, CEDO rămâne încă departe de ceea ce speră oamenii de rând de la această instituţie: pentru că acceptă ca, în interiorul ei, statele semnatare ale Convenţiei să îşi facă un « management » personal, adesea dictat de interesele interne chiar ale statului respectiv, care este, în acelaşi timp, pe de-o parte prezent în aparatul tehnic al Curţii şi, pe de altă parte, în calitate de pârât, în cauzele aflate pe rolul acestei instanţe europene. Este aceasta o formă de conflict de drepturi? În practică, fără îndoială, da.

Se spune că nu ar exista metode pentru a preîntâmpina astfel de « clivaje » ale unor instituţii – clivaje de care nu a scăpat nici CEDO – de la rolul de garant al respectării drepturilor omului de către statele semnatare ale Convenţiei.

Dar soluţii pentru a reda Curţii totala independenţă există şi sunt extrem de simple.

Am dobândit această convingere în momentul în care am solicitat grefei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în vara anului 2007, în calitatea mea de avocat al unor cetăţeni români ale căror cereri se aflau pe rolul instanţei europene, să studiez dosarele. Divizia română, în temeiul unei cereri prealabile pe care o adresasem preşedintelui Curţii, în limba franceză, mi-a pus la dispoziţie cele 27 de dosare, unul câte unul, nu înainte de a-mi solicita să semnez, pentru fiecare în parte, un fel de declaraţie, redactată în limba română, prin care confirmam că nu voi extrage documente!

Dintr-o dată am înţeles că, la nivel administrativ, CEDO punea – sau accepta să fie pusă – înaintea prezumţiei de bună credinţă, prezumţia de… rea credinţă. Prezumţie neinstituită de vreun text de lege, dar atât de prezentă în viaţa juridică de pretutindeni!

Câteva minute mai târziu, aveam să înţeleg că problema funcţionarilor de cetăţenie şi unii dintre ei chiar de naţionalitate română era o alta: cel puţin o parte dintre dosarele pe care le-am solicitat eu spre studiu, nu erau legate, nu erau numerotate, nu aveau o notă care să ateste că cineva se uitase, măcar de curiozitate, prin ele. Unele dintre acele dosare se aflau la Curte din 2003. În starea de care vă spuneam. În timp ce românii asteptau, cu încredere, o soluţie corectă, salvatoare, nepartinică şi neinfluenţată de vreun factor perturbator, de la această instituţie europeană, fară să îşi imagineze – ca şi mine, până la acel moment – că funcţionarii de limbă şi cetăţenie română reprezintă obstacolul.

Din punct de vedere tehnic, aceşti funcţionari ai Diviziei române sunt cei care întocmesc un fel de raport al cauzei.

Dintr-o dată, din această perspectivă concretă, lucrurile nu mai par atât de simple şi nici accesul la o justiţie comunitară imparţială nu mai este deloc necondiţionat, pentru că, într-o formă sau alta, totul poate depinde de modul în care Divizia română întocmeşte rapoartele şi « împinge » mai în faţă, sau lasă mai la urmă, un dosar sau altul.

Guvernul român se « apără » cum poate, inclusiv trimitându-şi la Strasbourg unul dintre foştii procurori ai României, cunoscut lumii juridice române prin recursurile sale în anulare promovate împotriva unor hotărâri definitive şi irevocabile, recursuri pentru care, azi, Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie să se pronunţe împotriva Statului Român.

După prima mea « vizită » la CEDO şi până la a doua, care se întâmpla la aproximativ trei săptămâni distanţă, câteva dintre dosarele clienţilor mei « s-au mişcat », în sensul în care am primit deja la unul dintre ele, soluţia, iar în alte două mi s-au comunicat diverse date sau mi s-au cerut precizări şi alte documente.

Şi totuşi, chiar în aceste condiţii de « selecţie » pe care funcţionarii de limbă română este evident că o fac dosarelor, plângerilor, fie şi numai prin indiferenţă şi omisiune, România continuă să fie condamnată, aproape pe bandă rulantă, la CEDO.

Acest lucru se datorează, în opinia mea, inepuizabilei imaginaţii a unora dintre magistraţii români, care pronunţă soluţii incredibile, unice, aş spune, în neprofesionalismul sau reaua lor credinţă şi nicedecum pentru că ar fi fost determinate de vreo sclipire de geniu. Mă refer, de exemplu, la perpetua înfruntare dintre foştii proprietari români deposedaţi în perioada comunistă de bunurile lor – şi chiriaşii lor, domeniu în care instanţele române au avut o anume ciclicitate, înclinând fie în favoarea primilor, fie a celor de-ai doilea, cel mai adesea în funcţie de conjunctura şi interesele politice ale momentului de existenţă a tinerei democraţii româneşti. Voi reveni.

Sunt convinsă că preşedintelui CEDO nici prin cap nu-i trece că, la nivelul mic, lucrurile stau aşa. Pentru că, şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca pretutindeni în lume, din păcate, « până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii »!

Soluţia pentru a avea o instanţă europeană, într-adevăr neinfluenţabilă ? Introducerea obligativităţii ca toate plângerile formulate împotriva unui stat ce sunt transmise spre CEDO să fie redactate doar într-una din limbile oficiale, franceză sau engleză, obligativitate coroborată cu măsura –  implicită –  de a organiza diviziile tehnice ale fiecărei ţări prezente la Curte din funcţionari ai altei ţări.

O a doua măsură, pe care tot practica ne obligă să o luăm în consideraţie – dacă chiar vrem o aplicare corectă şi, metaforic vorbind, « oarbă » a dreptului, o egală măsură pentru toată lumea –constă în aceea de a obţine şi obligativitatea motivărilor de respingere a unei plângeri formulate împotriva unui stat dacă aceasta este considerată, de această instanţă, inadmisibilă. Potrivit prevederilor art. 27 alin. 2 al Convenţiei, Comisia declară inadmisibilă o cerere care este « incompatibilă cu dispoziţiile prezentei Convenţii, în mod evident neîntemeiată sau abuzivă ». Dar soluţia de respingere pe criteriul inadmisibilităţii nu trebuie motivată, pentru că nici un text legal al Convenţiei nu prevede acest lucru. Imaginaţi-vă că reprezentanţii Diviziei române fac un raport din care rezultă că, într-o cauză asemănătoare, Curtea s-ar fi pronunţat deja. Aceasta este una dintre situaţiile în care o plângere poate fi declarată inadmisibilă. Nu spune nimeni că într-o atare situaţie Curtea nu ar verifica, dar referirile la dreptul intern şi raportul lui cu textul Convenţiei ce ar fi fost încălcat în procedura internă sunt făcute de către referenţii din Divizia română. Cu implicaţiile de rigoare. Şi soluţiile aferente.

România

Dreptul este, ca să cităm numai una dintre multele definiţii contemporane,* (Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, 1993, p. 94 şi urm.) « un ansamblu al regulilor asigurate şi garantate de către Stat »; regulile au ca scop (Nicolae Popa, idem, p. 94) organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii din societate, « într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale »*. (Nicolae Popa, idem, p. 94)

Potrivit principiului universalităţii, cetăţenii români beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea. (Constituţia României, art. 15, alin. 1, Ed. M.Of., 31.12.2003, p. 12)

De asemenea, este consacrată egalitatea în drepturi a cetăţenilor « în faţa legii şi a autoritatilor publice, fără privilegii şi fără discriminări »* (Constituţia României, idem, art. 16, alin. 1, p. 12) căci « nimeni nu e mai presus de lege »*. (Constituţia României, idem, alin. 2, art. 16)

Este evident că, din punct de vedere juridic – dar din păcate nu o dată numai în mod declarativ – nimeni nu poate ştirbi exercitarea acestor drepturi.

Constituţia României defineşte foarte clar condiţiile în care se poate dispune restrângerea exerciţiului unor drepturi: « numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav ».* (Constituţia României, idem, art. 53 alin. 1, p. 31)

Nuanţarea este la fel de exactă, în sensul în care legea fundamentală a României precizează şi că « restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică ». În acelaşi timp, textul legal prevede şi că  « măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a se aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii ».* (Constituţia României, idem, art. 53 alin. 2, p. 32)

Pe de altă parte, aceeaşi lege cuprinde şi prevederea potrivit cu care « Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi ».* (Constituţia României, idem, art. 15 alin. 2, p. 12 )

O dovadă tot mai pregnantă a existenţei  « satului global » îl reprezintă şi prevederea ce instituie obligativitatea armonizării legislaţiei interne cu legislaţia internaţională: « Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturile Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte ».* (Constituţia României, idem, art. 20 alin. 1, p. 14)

Mai mult decât atât, « dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile ».* (Constituţia României, idem, alin 2 din art. 20).

Conflict şi drept

Într-o definţie* (Dicţionarul Enciclopedic Român, Ed. Politică, Bucureşti, 1962, p. 745), conflictul este definit ca o « situaţie juridică în care, din pricina existenţei unor legi deosebite, în vigoare simultan în locuri diferite, urmează să se determine, pentru un proces sau raport juridic, care lege este aplicabilă ».

Definiţia se referă îndeosebi la conflictul de legi în timp şi spaţiu. Prin urmare, ea este corectă din punct de vedere lingvistic, dar juridic, numai sub aspectele de mai sus.

Dreptul penal

În dreptul penal, se vorbeşte despre conflictul de legi în timp şi spatiu. Cap. II al Codului penal român* (Codul penal, modificat prin Legea nr. 278 din 04.07.2006, Ed. Moroşan şi Ed. Nicoară, Bucureşti, 2006, p. 9 şi urm.) este intitulat chiar  « Limitele aplicării legii penale ». Potrivit acestor prevederi, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare (art. 10), nu se aplică faptelor ce nu erau prevăzute ca infracţiuni la data săvârşirii lor (art. 11), nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă, consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetând prin intrarea în vigoare a legii noi – singura excepţie făcând legea care prevede măsuri de siguranţă sau educative ce se aplică şi infracţiunilor ce nu au fost definitiv judecate până la intrarea în vigoare a legii noi (art. 12) şi, în toate cazurile, se impune aplicarea legii penale mai favorabile, dacă de la savârşirea faptei până la judecarea ei definitivă au intervenit mai multe legi penale (art. 13).

Drept procesual penal

Este unanim acceptat faptul că, în ceea ce priveşte legea procesual penală, ea este de strictă aplicare, toate activităţile procesuale realizându-se numai în conformitate cu legea în vigoare în momentul efectuării actului (potrivit principiului tempus regit actum).* (Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p. 33) Altfel spus, atunci când mai multe legi se succed în timpul derulării unui proces, ultima dintre ele, în vigoare, validează toate actele şi lucrările îndeplinite sub egida legilor anterioare.* (Ion Neagu, idem,p. 33)

Dreptul muncii

O particularitate o prezintă noţiunea de « conflict de drepturi » în dreptul muncii dar, aşa cum voi dezvolta în cele ce urmează, fără legătură cu subiectul prezentului tratat.

În dreptul muncii, aşa-zisele conflicte de drepturi sunt considerate a fi numai acele conflicte « care se nasc între angajator şi salariaţii săi, priviţi fie individual, fie colectiv »* (conf. univ. dr. Magda Volonciu, Totul despre conflictele de drepturi, Ed. Rentrop şi Straton, Bucureşti, 2001) în legătură cu încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor de muncă; cu executarea contractelor colective de muncă, inclusiv orice conflicte ce au legătură cu acordarea unor despăgubiri pentru acoperirea pagubelor cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractele individuale de muncă; conflictele în legătură cu constatarea nulităţii contractelor individuale sau colective de muncă; cele care se nasc în raport cu constatarea încetării aplicării contractelor colective de muncă.

Aş spune însă că, pentru dreptul muncii, noţiunea de conflict este mai degrabă cea prevăzută de dicţionarele lingvistice, nu juridice, şi semnifică: « 1. neînţelegere, diferent, discuţie violentă, ceartă. 2. ciocnire între interesele sau sentimentele personajelor, care determină desfăşurarea acţiunii într-o operă literară ».* (Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 115)

Drepturi în conflict

Nu există însă o definiţie, în vreunul din dicţionarele explicative ale limbii române sau juridice contemporane, care să se refere, însă, la coexistenţa perfect valabilă a două noţiuni de drept, cu atât mai puţin a unor instituţii de drept sau drepturi – în acelaşi loc şi în acelaşi timp, uneori în acelaşi text de lege, dar care, prin efectul lor juridic, se exclud.

Nu există o asemenea definiţie nici cu privire la situaţia în care cele două drepturi guvernate de legi sau texte de lege în vigoare (valabile) simultan ar fi şi aplicabile simultan. Pentru că  « a fi în vigoare » (valabil) nu este sinonim cu « a fi aplicabil ». De exemplu, un text de lege poate fi în vigoare, dar nu mai poate fi şi aplicabil, pentru că, prin raport cu conjunctura socială concretă şi cu legislaţia momentului, a devenit caduc.

Din punct de vedere juridic, am putea defini deci noţiunea de « drepturi în conflict » ca fiind situaţia în care două drepturi, care se exercită în acelaşi timp, ocrotite de texte de lege în vigoare şi aplicabile concomitent, deşi aflate pe un plan de egalitate juridică, nu pot coexista – sau dacă coexistă, nu se află, în fapt, în raporturi de egalitate, fără ca ele să fie, însă în vreuna dintre situaţiile de restrângere a exercitării lor, prevăzută de lege.

Şi atunci, cine stabileşte care dintre cele două drepturi naturale sau/şi fundamentale, cuprinse în texte de lege diferite sau, uneori, chiar în acelaşi text de lege, şi, în tot cazul, având exact aceeaşi valoare juridică, ambele aplicabile, ambele în vigoare simultan, este cel care are întâietate?

S-ar putea spune că doctrina e vina

În realitate, cred că este vorba de practică, singura care, până la urmă, trasează reperele pentru a acorda întâietate unui drept în faţa altuia, deşi, aşa cum spuneam, din punct de vedere al legiuitorului naţional, şi uneori, comunitar, ele ar trebui să fie tratate la fel.

Oricum, realitatea – care, aşa cum se spune, este mai bogată decât orice imaginaţie – a dovedit faptul că teoria nu este atotcuprinzătoare, că nu poate da soluţii pentru toate situaţiile pe care le creează practica şi cărora le sunt beneficiari – sau victime – aceiaşi cetăţeni.

De aceea, pornind de la practică, cred că se impune un demers teoretic, de natură să conştientizeze, din punct de vedere juridic, soluţiile pentru ceea ce înseamnă, în realitatea de azi, în secolul XXI, drepturile omului, din perspectiva internă şi internaţională.

Se acceptă, oarecum unanim, că un drept poate fi exercitat dacă nu contravine legii şi bunelor moravuri şi dacă nu aduce atingere altor drepturi. Desigur, aceste situaţii de limitare legală a unor drepturi (discutate în plan juridic şi discutabile, cred eu), nu fac obiectul acestui studiu.

Situaţii

Aşa cum spuneam, în opinia mea, noţiunea de existenţă a unor drepturi aflate, la un moment dat, în conflict, este diferită de noţiunea de limitare a unor drepturi din raţiuni care ţin de conjunctura socială sau politică, sau de incidenţa unor prevederi legale sau constituţionale.

Într-o trecere în revistă, departe de a fi exhaustivă, pot fi identificate, pornind dinspre practică spre teorie, mai multe situaţii de drepturi aflate în conflict:

– Drepturi fundamentale antagonice, întrunite în acelaşi beneficiar (aflate în conflict prin ele însele), cum ar fi: dreptul la viaţă – prin raport cu dreptul de a renunţa la viaţă (de a te sinucide, de a fi eutanasiat, de a fi mâncat, de a face avort) sau cu dreptul de a-ţi prelungi viaţa dincolo de limitele ei naturale (de a fi clonat, de a te naşte prin inseminare artificială);

De obicei, drepturile antagonice întrunite în acelaşi beneficiar vin în conflict, în egală măsură, şi cu drepturile altora sau cu ale Statului: de exemplu, dreptul de a dispune de propriul corp – faţă de dreptul statului de a reglementa sau de a interzice unele acte de dispoziţie ale persoanei asupra ei însăşi (cum ar fi prostituţia sau clonarea, donarea de organe);

– Drepturi fundamentale ale unei persoane fizice aflate în conflict cu drepturi fundamentale ale altei persoane fizice; de exemplu: dreptul la proprietate – căruia i se opune, uneori, dreptul oricărui cetăţean la o locuinţă corespunzătoare; dreptul la imagine (cu derivatele lui) – faţă în faţă cu dreptul constituţional al altei persoane de a fi informată sau cu libertatea de expresie.

– Drepturi fundamentale ale unei persoane prin raport cu dreptul Statului de a le imixta (cenzura), cum ar fi: dreptul la viaţa intimă (inclusiv secretul corespondenţei), în raport cu  libertatea Statului de a o verifica; dreptul la viaţă privată şi controlul asupra acesteia, exercitat de stat prin mijloace electronice;

Drepturile fundamentale ale unei persoane aflate în conflict cu:

  1. a) drepturi fundamentale ale unor instituţii ale Statului; de exemplu, dreptul bisericii de a interzice exercitarea profesiei de dascăl în sistemul clerical de stat fără« binecuvântarea » bisericii sau practicarea avocaturii de către membrii Baroului Constituţional Român; sau
  2. b) cu dreptul Statului de a le cenzura: dreptul de a fi ales al unei persoane care face parte dintr-o categorie profesională – dreptul Statului de a interzice, prin lege, participarea la alegeri pe liste eligibile a acelor categorii (de exemplu, judecătorii, procurorii, preoţii, poliţiştii, etc).

– Drepturile fundamentale ale unui stat faţă de drepturile fundamentale ale altui stat: de exemplu, dreptul unui stat la autodeterminare şi suveranitate – în opoziţie cu dreptul pe care un alt stat şi-l arogă de a interveni în ordinea socială a primului; dreptul la pace şi dreptul la război.

– Dreptul la viaţă al generaţiilor prezente faţă în faţă cu dreptul la viaţă al generaţiilor viitoare – dreptul de a beneficia de o planeta care să satisfacă nevoile de supravieţuire a speciei umane; dreptul unor state de a nu participa la protecţia mediului; altfel spus, dreptul planetei la supravieţuire şi perenitate, în opoziţie cu dreptul unor state de a se guverna fără măsuri majore de protecţie a mediului.

Lucian Cornescu, UZPR

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *