S-a născut în 1707, la Nagusta, în Macedonia, într-o familie de macedo-români, sosiți acolo în 1690, ca refugiați din teritoriile ocupate de turci. Tatăl lui a rămas văduv de tânăr, cu doi fii, Meletie și Gheorghe. Meletie a absolvit teologia și a fost hirotonit preot la 29 iunie 1734, de către episcopul sârb ortodox de Arad, Isaia Antonoevici. A funcționat la Bocsig vreme de doi ani, după care, în 1736 a trecut la Unire, mutându-se în Diosig, ca paroh și apoi protopop al românilor uniți din Bihor. În preajma numirii sale ca episcop Meletie se afla, după unii dintre istorici, în Fughiu, unde activa ca preot, iar după alții, la mănăstirea Hodoș-Bodrog, ca arhimandrit. A avut, de la început, o comportare exemplară, apreciată de autoritățile laice și de către episcopul romano-catolic Forgách Paul, care-l caracteriza ca fiind „om cu râvnă în cele bisericești, iubit de ai săi, însă cu puțină învățătură”. La propunerea acestuia, în 20 aprilie 1748, nunțiul apostolic l-a invitat pe Meletie Kovács la Viena, pentru a-l cunoaște și a-i anunța investitura. Inițial fusese designat, spre a fi episcop al românilor uniți din zonă, Vasile Hatăș, care, însă, în 26 iunie 1746 a încetat din viață. Decretul de numire a lui Meletie Kovács a fost dat de papa Benedict al XVI-lea, la 12 iulie 1748. În el se arăta că va fi episcop sufragan sau vicar de ritul grecesc al diecezei romano-catolice orădene, urmând să primească, din veniturile Domeniului acesteia 1500 de florini anual și să dispună, în orașul Oradea, de o catedrală, în care să oficieze sub supravegherea atentă a patronului.

În bulla de întărire în funcție a lui Meletie, emisă la 16 septembrie același an, se preciza că, după o consfătuire cu cardinalii, Sfântul Părinte l-a numit episcop al Teganiei și că el va fi subordonat episcopului romano-catolic de Oradea, sub îndrumarea căruia se va îngriji de păstorirea celor 90.000 de suflete de uniți, „care așteaptă mângâiere și păstorire”. Subordonarea lui Meletie Kovács față de Paul Forgách a fost consfințită printr-o bullă sau diplomă a acestuia din urmă, emisă la 30 noiembrie 1748, prin care i se reduceau competințele până aproape de cele ale unui preot de mir, întrucât nu avea voie să hirotonisească. Din fericire, însă, dispozițiile acestei diplome au rămas doar pe hârtie, deoarece documentele demonstrează că Meletie a sfințit, în decursul arhipăstoririi sale, care a durat de la 1748 până la 1775, o mulțime de preoți. De asemenea a depus eforturi să se emancipeze de sub tutela apăsătoare a episcopului romano-catolic de Oradea, și mai ales s-a îngrijit de întemeierea unor școli pentru conaționalii săi. Instalarea sa, descrisă amănunțit de către istorici, s-a făcut, probabil, în biserica romano-catolică Sfântul Ladislau din centrul orașului Oradea, la 19 decembrie 1748, cu mare pompă. În timpul disputelor dintre românii ortodocși din Velența (Katonaváros) și episcopul romano-catolic, cu privire la dreptul de folosință a bisericii de acolo, Meletie Kovács s-a aflat într-o postură jenantă, obligat să tempereze zelul represiv al autorităților împotriva conaționalilor săi, socotiți răzvrătiți și acaparatori de „bunuri străine”.
Moise Dragoș

S-a născut în anul 1725, în familia unui protopop unit din Turda. Nu există date care să ateste unde și ce studii a făcut, dar activitatea sa și aprecierile de care s-a bucurat din partea contemporanilor, între care și de cea a corifeului Școlii Ardelene Samuil Micu Klein ne îndreptățesc să credem că a avut o pregătire teologică completă și temeinică. A sosit în Oradea în 1751, împreună cu episcopul de la Munkács, Mihail Olsavszki, ca interpret sau tălmaci pentru relațiile cu populația românească din nord-vestul Transilvaniei, pe care acesta o vizitase. Știm, apoi, despre el că a fost apreciat pentru atașamentul față de cauza unirii românilor cu biserica Romei, de către membrii Comisiei pentru probleme religioase, prezente în Bihor în perioada 1754-1756. Cu unii dintre aceștia, între care și Adam Kollar, șeful bibliotecii imperiale din Viena, un iubitor al românilor și vorbitor al limbii lor, a avut relații de prietenie, întreținând cu el, în anii arhipăstoririi, o interesantă corespondență. Primit de multe ori în audiență de către împărăteasa Maria Terezia, Adam Kollar i-a vorbit despre Moise Dragoș, recomandându-l spre a fi designat ca urmaș al lui Meletie Kovács, pe scaunul episcopesc. Apreciat și de episcopul romano-catolic de Oradea, Adam Patachich, Moise Dragoș va obține, la 17 noiembrie 1775, numirea ca episcop pentru românii uniți de pe teritoriul diecezei romano-catolice de Oradea. S-au întreprins, însă, de către oficialități, demersuri intense pentru a se întemeia o Episcopie greco-catolică pentru românii din această parte a țării, cu reședința în Oradea, la care, însă, Adam Patachich a încercat să se opună, printr-un memoriu bine documentat, înaintat Curții. La această acțiune Dragoș a răspuns cu argumente întemeiate, credibile. În cele din urmă, la 26 iulie 1776 s-a emis Diploma de denumire a sa ca episcop, urmată în scurtă vreme de decretul de întemeiere și dotare cu bunuri materiale a unei Episcopii greco-catolice românești la Oradea, cuprinzând mai multe comitate sau județe, după cum urmează: Arad, Banatul timișan, Békés, Bihor, Cianad și Csongrad.
Cu acea ocazie episcopului Moise Dragoș i s-a fixat o remunerație anuală de 6000 de florini și totodată s-a întemeiat un capitlu greco-catolic, compus din 5 canonici, dintre care 4 consistoriali și unul ca profesor teolog de rit. Cel ales s-a deplasat, apoi, la Viena, unde a rămas 30 de zile, între 30 octombrie-30 noiembrie 1776, cerând Curții împărătești să i se achite remunerația, pe perioada de la numirea ca episcop, până în acel moment, să se asigure banii necesari pentru întreținerea învățăceilor români din diferite instituții școlare, să se ordone conducerii comitatelor repararea lăcașurilor de cult, să se acorde preoților uniți aceleași drepturi pe care le aveau cei romano-catolici și în plus, ca noii dieceze ce se întemeia să i se atribuie o proprietate sau un domeniu, cu reședința la Beiuș, Beliu sau Vașcău.
În 17 iunie 1777, prin bulla papală Indefenssum s-a întemeiat Episcopia greco-catolică de Oradea, ca sufragană a arhiepiscopiei de Esztergom (Strigoniu), iar la 23 iunie același an, printr-o nouă bullă, întitulată Apostolatus officium, în fruntea acesteia a fost numit Moise Dragoș. Consacrarea sa a avut loc la Oradea, în 11 noiembrie același an, prin episcopul Grigore Maior de la Blaj. În timpul arhipăstoririi sale Unirea s-a extins foarte mult, așa încât, dacă la începutul ei în comitatul Bihorului, de exemplu, existau 33 de parohii unite, cu 36 de preoți și 6381 enoriași, către sfârșitul acesteia numărul lor era de 54, cu 103 filii și un total de 20.465 de suflete. Moise Dragoș a depus eforturi pentru mărirea remunerației preoțești, care a crescut de la 50-90 de florini anual, până la 300, și pentru edificarea unor biserici noi (în Copăcel, Finiș, Macău, Sântandrei, Șilindru, Tarcea, Vad și Zăbrani) sau repararea altora mai vechi (Aciad, Aușeu, Bănlaca, Beliu, Cărpenești, Cordău, Coruia, Petrani). În 10 august 1780 Papa Pius al VI-lea și Maria Tereza au hotărât ca Episcopiei greco-catolice de Oradea să i se atribuie Domeniul de la Beiuș, respectiv o suprafață de pământ de circa 136.000 de iugăre (un iugăr fiind egal cu aproximativ 5756 m²) constând mai ales din păduri alpine, iar în 16 februarie 1781 împăratul Iosif al II-lea a întărit, printr-o diplomă specială, această hotărâre. Din veniturile obținute din exploatarea acestuia Moise Dragoș trebuia să-și întrețină Curtea episcopească, canonicii și școlile, orice cheltuială urmând a fi aprobată de Consiliul locumtenențial de la Buda. Slujba o ținea într-o biserică destul de mică, construită pe cheltuiala lui Nicolae Csáky, episcopul romano-catolic din Oradea, în 1739, aproximativ pe locul Catedralei Sfântul Nicolae de astăzi, cu un turn din scânduri, în care se afla un clopot mai mic, alte trei (de 100, 70 și 50 de fonți) fiind așezate separat, într-o clopotniță din apropiere. Această biserică era necorespunzătoare pentru rangul de catedrală care i s-a atribuit, și de aceea, la 11 decembrie 1778, episcopul a cerut Consiliului locumtenențial să-i aprobe construirea alteia, mai mari. Lucrurile s-au tărăgănat și edificarea noului locaș de cult îi va reveni urmașului său în scaunul episcopal, Ignatie Darabant, căruia Moise Dragoș i-a lăsat, pentru această întreprindere, 2000 de florini. Reședința sa era așezată pe locul clădirii Palatului episcopal din Piața Unirii, ea fiind modernizată în vara lui 1782, prin adăugarea, către încăperile de la parter, a unui etaj. Episcopia mai dispunea de o reședință de vară, situată nu departe de cea amintită, constând dintr-un fel de vilă frumoasă, în mijlocul unei grădini întinse, unde va locui o vreme și Gheorghe Șincai, care, însă, sub arhipăstorirea lui Ioan Olteanu a fost vândută, ridicându-se, pe locul ei, două străzi noi. Oficialitățile apreciau pregătirea teologică a lui Moise Dragoș, căruia i se trimiteau, spre cenzurare, diferite cărți religioase; așa s-a întâmplat în 27 septembrie 1776, când a fost consultat în privința unui catehism tipărit pentru catolicii de rit oriental din Imperiul habsburgic, și la 13 iunie 1786, când i s-a cerut părerea despre Biblia tradusă de Samuil Klein. De altfel, după părerea unora dintre istorici el ar fi fost și un cărturar erudit, care, invitat de Congregațiunea de Propaganda Fide, ar fi scris un tratat despre originea românilor și a credinței lor. A murit la vârsta de 62 de ani, la 16 aprilie 1787.

Ignatie Darabant

S-a născut în anul 1730, la Vicea, în județul Sălaj. Tatăl său, care se numea Simion Alexandru, era un om evlavios, și de aceea, în 1758, împreună cu soția sa s-a călugărit. Exemplul acesta a fost luat, la scurtă vreme și de fiul lor Dimitrie, devenit, după călugărire, Ignatie. Între 1765-1768 a ocupat funcția de vicar general al episcopului Athanasie Rednic, iar în 1772, după moartea acestuia, a candidat pentru ocuparea Scaunului episcopal de la Blaj. Între anii 1773-1776 a fost prepozit al mănăstirii Sfânta Treime din orașul amintit, iar din 1777 profesor la „școala preoțească” de acolo. În 1782, după retragerea din scaunul episcopal a lui Grigorie Maior, a candidat din nou, de astă dată alături de Ioan Bob, pentru funcția de episcop al Blajului; a obținut atunci 63 de voturi, dar scaunul episcopal a fost ocupat de Ioan Bob, care avusese numai 37. Între 1782 și 1787 a îndeplinit iarăși funcția de vicar general, de astă dată al lui Ioan Bob. În acea perioadă i-a cunoscut și sprijinit pe corifeii Școlii Ardelene, Samuil Micu Klein și Gheorghe Șincai, bucurându-se de stima și dragostea acestora. De altfel pe cel din urmă, în timpul păstoririi lui Rednic, îl trimisese la studii în Roma, tratându-l mai târziu, cu multă bunăvoință. Pe o lucrare sa, întitulată Teologia morală, Samuil Micu Klein i-a făcut o dedicație, care ca stârnit mânia lui Ioan Bob („Stăpânului și făcătorului de bine, ocrotitorului oamenilor învățați, iubitorului de oameni și iubitorului de înțelepciune și știință, milostivului patron al celor ce se nevoiesc întru învățătură”) În 1788 a fost numit episcop greco-catolic de Oradea, însă preconizarea sa din partea Sfântului Părinte de la Roma a avut loc abia la 3 februarie 1789, iar consacrarea, sau sfințirea, în 13 martie 1790, la Blaj, prin episcopul Ioan Bob. De la începutul arhipăstoririi sale a depus eforturi să se întărească donația, cu Domeniul Beiuș, făcută Episcopiei de Oradea și să se mărească la 6 numărul canonicilor de pe lângă Scaunul său episcopal, asigurându-se sporirea salariului acestora și al preoților din eparhie, precum și constituirea așa-numitului Fond viduo-orfanal, din care să fie ajutate văduvele și orfanii de preoți.
În toamna anului 1791 a solicitat împăratului Leopold al II-lea întemeierea unui seminar în orașul de reședință al diecezei sale. La 30 ianuarie 1792 cererea sa a fost aprobată, emițându-se, în acest sens, o diplomă de întemeiere, prin care s-a hotărât ca, în fața mănăstirii iezuiților, care astăzi, modificată și extinsă, găzduiește Institutul teologic greco-catolic din Oradea, să se înființeze un seminar de pregătire a preoților și învățătorilor (cantor-docenților), dar și de selectare a celor mai buni tineri pentru a urma studii înalte la Viena și Roma. În perioada 1799-1801 a încercat, fără succes, să deschidă „o școală națională preoțească” la Beiuș, și o mănăstire de călugări bazilitani la Oradea, care să asigure suplinirea preoților în parohiile vacante, precum și profesori bine pregătiți pentru seminar. A întreprins mai multe vizitații canonice în satele de pe Valea Erului, în zona Aradului, Timișoarei și Lipovei, unde a ținut predici pe diferite teme religioase și morale, reușind să atragă la Unire localitățile Abram, Dijir, Gepiș, Fiziș, Mociar, Negru, Poceiu, Rogoz, Vintere și Vad. Răspunzând unor chemări oficiale, în primăvara lui 1796 Ignatie Darabant a echipat, pe cheltuiala sa, 12 călăreți și 3 infanteriști, care să lupte împotriva armatelor franceze ale lui Napoleon, obligându-se să le asigure întreținerea completă pe un an, pentru ca în 1797 și 1801 să repete acest gest, echipând, tot pe cheltuiala sa, încă 52, respectiv 238 de ostași, dintre care câțiva se vor distinge în luptele din Italia și de pe alte fronturi. În numele lor, un ofițer pe nume Meheși, secondat de preotul militar Ioan Nemeș, i-au cerut lui Ignatie Darabant să intervină la Curte „ca pentru răsuflarea neamului nostru să se miște ceva”, ținând cont de „purtarea românilor în harțuri (lupte n.n.) și credința către împăratul”, dovedită „cu atestaturi de la generali culese”, și de faptul că „toată Europa îi plecată spre răsuflare”. Episcopul n-a dat curs acestei solicitări, amânând-o pentru vremuri mai bune. El s-a grăbit, însă, să ofere, pentru nevoile războiului, în mai multe rânduri, importante sume de bani; în 1799, o dată 2000 de florini, iar altă dată 3223 (pentru întregirea sumei impuse întregului comitat), în 1800 tot 2000 și, în fine, în 1801 alte 5802. La toate acestea s-au mai adăugat cheltuielile pentru a păstra în dieceză odoarele bisericești de argint, solicitate la rechiziție, dar răscumpărate de episcop, în 1799, cu suma de 300 de florini, precum și dările în produse pe seama armatei (561 măji de ovăz în 1799, 100 de măji în 1800, precum și 100 măji de grâu).
Una dintre cele mai de seamă fapte ale sale a fost cea de sprijinire a celebrei petiții „Supplex Libellus Valachorum”, din 1791, un adevărat monument de demonstrație a conștiinței naționale a poporului român din Transilvania, resuscitate de ideile iluminismului, promovate în epocă de marii scriitori și chiar de anumite capete încoronate. El a mijlocit expedierea Supplexului la Curtea împărătească de la Viena, multe dintre documentele privind această mișcare petiționară rămânând în arhivele Episcopiei greco-catolice de Oradea, de unde o parte au ajuns, în perioada 1948-1952, la Cluj, iar alta s-a risipit sau a fost distrusă. Ignatie Darabant s-a confruntat și cu diferite anchete, efectuate în dieceză de către primatul de Strigoniu (Esztergom), ca urmare a unor reclamații împotriva sa, făcute pe de o parte de către prepozitul greco-catolic Gheorghe Fărcaș, iar pe de alta de episcopul sârb ortodox Pavel (Pavle) Avacumovici de la Arad, care l-au acuzat de diferite abuzuri. Bolnav și în vârstă, în 1804 a călătorit la Viena și s-a prezentat în audiență la împărat, după care s-a întors la Oradea, și la 31 octombrie 1805 a încetat din viață. Prin testament a lăsat o avere totală de 108.654 florini 33 creițari, din care 54.300 i-a destinat pentru scopuri bisericești și de binefacere. De aceea, în anunțul său funebral s-a putut scrie că, „prin moartea sa, dieceza a pierdut un mare prelat, patria un foarte darnic cetățean și cei săraci pe cel mai mare binefăcător al lor”.
Samuil Vulcan

S-a născut la 1 august 1758, în localitatea Veza, de lângă Blaj, dintr-o familie de oameni liberi, cu o situație materială grea, cunoscând de timpuriu asprimile și privațiunile vieții țăranilor români. Din 1784 până în 1788, după efectuarea studiilor la Blaj, Oradea și Viena, a funcționat ca prefect de studii și vicerector la Seminarul Sfânta Barbara în orașele Agria (Eger) și Lemberg (Lvov), unde și-a aprofundat studiile, învățând mai multe limbi vechi (ebraică, greacă, latină) și moderne (germană, franceză și italiană). La 30 aprilie 1788 este numit canonic la Oradea, dar rămâne la Lemberg până în 1792. Din 1795 până la 1805 a îndeplinit, pe lângă Ignatie Darabant, funcția de vicar general al Episcopiei greco-catolice de Oradea.
La 25 octombrie 1806 a fost numit episcop al diecezei amintite, consacrarea sa făcându-se abia la 7 iulie 1807, în Catedrala de la Blaj, prin episcopul Ioan Bob. În timpul îndelungatei sale arhipăstoriri numărul enoriașilor greco-catolici din dieceza sa a sporit foarte mult, prin trecerea la Unire a 15 comune bihorene (Borod, Borozel, Chioag, Cristur, Derna, Drăgoteni, Dumbrăvița, Fegernic, Feneriș, Pocola, Sărsig, Sarcău, Sânlazăr, Suplac și Tria), a 16 bănățene (între care Chizdia, Izvin, Lugoj și Reșița), a 19 arădene, dar și prin încorporarea, în perioada 1811-1823, a unui număr de 72 de parohii, desprinse din Episcopia Munkács-ului. Astfel, dacă la începutul arhipăstoririi sale, în Episcopia de Oradea intrau un număr de 63 parohii și 85 filii, cu 26.232 enoriași, la sfârșitul ei, numărul lor era de 169, cu 395 filii și 106.153 de suflete.
Pentru buna funcționare a instituției ecclesiale s-a preocupat de asigurarea unei remunerații regulate pentru preoții și cantorii, respectiv dascălii care o deserveau. A finanțat terminarea construirii Catedralei Sfântul Nicolae, care, către sfârșitul arhipăstoririi sale, adică în 1836, a fost distrusă de un mare incendiu. El era conștient că pe atunci cel mai folositor lucru pentru conaționalii săi era acela de a se instrui, de a avea acces la învățătură, și de aceea a întemeiat numeroase școli, cea mai însemnată fiind renumitul Gimnaziu de la Beiuș, deschis în toamna anului 1828. A sprijinit pe intelectualii români ortodocși din Timișoara și Arad, între care pot fi amintiți Moise Nicoară și Dimitrie Țichindeal, în lupta pentru emanciparea bisericii lor de sub tutela Mitropoliei sârbești de la Carlovitz, și alegerea în fruntea ei a unor episcopi români. Cu ajutorul lui Samuil Vulcan, la Sibiu a fost numit un episcop ortodox de etnie română, în persoana lui Vasile Moga, care l-a respectat foarte mult, întreținând cu el o corespondență regulată. Stăpânirea îi cerea sfatul în toate problemele de administrație și organizare bisericească și de învățământ, care îi priveau pe toți românii, indiferent de religia acestora. Din numeroasele sale circulare rezultă că s-a preocupat de îmbunătățirea stării materiale a enoriașilor, recomandându-le, în mai multe rânduri, să practice meșteșugurile, comerțul și creșterea viermilor de mătase, spre a obține câștiguri suplimentare, de starea sănătății lor, dispunând să se prezinte la vaccinarea antivariolică inițiată de autorități, și câteodată recomandându-le cum să se trateze de diferite boli.
Despre viața și activitatea sa marele gazetar Iosif Vulcan, întemeietorul revistei Familia, spunea următoarele: „Toată viața lui a fost un șir lung de acte filantropice și național-culturale. Reședința lui a devenit un azil al tuturor celor ce aveau trebuință de ajutor. Nici o mișcare culturală națională nu s-a inițiat fără știrea și conlucrarea lui. Nici o carte românească nu s-a tipărit fără conlucrarea lui. Nici un scriitor român n-a rămas, pe care să nu-l fi încurajat și sprijinit”. Între cei ajutați de el se numără și corifeii Școlii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior.
În ultimii ani de arhipăstorire s-a confruntat cu o mulțime de denunțuri, din partea unor fețe bisericești bihorene, care l-au mâhnit foarte tare. A murit în 25 decembrie 1839, la vârsta de 82 de ani.
Despre viața și activitatea sa s-au scris mai multe cărți și articole, cele mai de seamă fiind ale lui Vasile Bolca, Iacob Radu, Constantin Mălinaș, Iudita Călușer, Vasile Dudaș, Blaga Mihoc etc.
Vasile Erdelyi

Episcopul Vasile Erdelyi (Ardeleanu) s-a născut în localitatea Macău (Ungaria), la 1 august 1794, în familia unor oameni obișnuiți, cu o stare materială satisfăcătoare. Tatăl său Gheorghe a insistat să fie trimis la învățătură, dându-l să studieze, la început în Timișoara, apoi la Oradea, unde în 1815 a absolvit cursurile Seminarului teologic greco-catolic. A frecventat, după aceea, vreme de un an, cursurile Academiei de drept din Oradea, iar din 1816 a început să studieze teologia. Primul an, 1816-1817, l-a făcut în Seminarul teologic romano-catolic din Oradea, iar al doilea la cel din Buda, în Ungaria. În 1818 s-a mutat la Viena, unde a urmat teologia încă doi ani, absolvind-o la 1828, cu calificare eminentă. Reîntors la Oradea, la 20 noiembrie 1820 s-a hirotonit ca preot celib, după care a fost numit paroh la Beiuș, unde a rămas până în 1829. Aici s-a dovedit plin de vrednicie, făcând să sporească foarte mult numărul enoriașilor din parohia pe care o păstorea. Din 1829 până în 1835 a funcționat ca preot în Olosig (Oradea), contribuind, totodată, la atragerea românilor din Arad și Banat la Unire, ca delegat misionar al episcopului Samuil Vulcan.
În 1835 a fost numit canonic la Capitlul greco-catolic din Oradea, însărcinat cu administrarea fondurilor diecezane și conducerea seminarului, dar și cu inspectarea, în 1838 alături de Ioan Alexi, viitorul episcop greco-catolic de Gherla, și de un comisar guvernamental, a stării instituției ecclesiale din Comitatul Torontal. La 2 august 1842 a fost numit episcop de Oradea, după o sedis vacanță de aproape trei ani, consacrarea sa făcându-se la Blaj, în 11 iunie 1843, prin episcopul Ioan Lemenyi (1780-1861), iar instalarea în 18 iunie același an. S-a arătat, de la început, a fi un teolog profund și un ierarh sever, dar nepărtinitor, pretinzând ca preoții din dieceza sa să fie adevărate modele de profil intelectual și moral pentru enoriașii din parohiile lor, ducând o viață de familie exemplară și îmbrăcându-se adecvat profesiunii lor. A dat o mare atenție învățământului, așa cum rezultă dintr-o mulțime de circulare ale sale, preocupându-se în special de gimnaziul de la Beiuș, pe care l-a extins la 8 clase și unde, în martie 1849, a dispus să se introducă româna, ca limbă de predare în locul latinei, precum și de administrarea bunurilor materiale ale instituției ecclesiale. Numeroasele vizitațiuni canonice pe care le-a întreprins au făcut ca numărul enoriașilor greco-catolici să crească foarte mult, exemplul cel mai la îndemână fiind în Banat, unde între 1832-1848 numărul parohiilor greco-catolice a sporit de la 2 la 22. Pe ansamblu, sub arhipăstorirea sa au trecut la unire enoriașii din următoarele localități, răspândite în diferite comitate: Bănlaca, Belinț, Beznea, Budinț, Cârnecea, Cianadul Sârbesc, Cihei, Ciuchici, Ciocaia, Clopotiva, Coșteiu Mare, Dicănești, Gruilung, Igriș, Jebel, Lățunaș, Nădlac, Sânicolaul Mare, Secaș, Slatina, Surducul Mare, Șeitin, Șemlac, Șimand, Șintea, Ticvaniul Mare și Vermeș. Prin stăruința și cu ajutorul său, s-au construit 21 de biserici și s-au reparat alte 29, s-au zidit sau achiziționat 29 de case parohiale și s-au reparat alte 16, precum și un număr apreciabil de școli și locuințe pentru dascăli și cantori bisericești.
A stabilit ca fiecare preot din episcopia sa să fie remunerat cu un salariu, plătit regulat, de 300 de florini pe an, pretinzând, în schimb, ca ocuparea parohiilor să se facă prin concurs, pe baza unui examen riguros. A sprijinit încercările intelectualilor români din 1852, de a întemeia, la Universitatea din Budapesta, o facultate de drept, cu limba de predare română, și pe cele din 1855, de a înființa, tot acolo, o catedră de limba română, fapt realizat, însă, abia în anul academic 1862/1863. În timpul revoluției de la 1848-1849, sedus de mirajul unor lozinci frumoase, a salutat cu bucurie, prin circulara din 11 mai 1848, reformele promovate de guvernul maghiar, cum ar fi „ștergerea iobăgiei” și egalitatea cetățenilor în fața legii, declarând că între maghiari și români trebuie să existe relații frățești, bazate pe destinul lor comun, legat de poziția geografică a teritoriilor în care trăiesc, situate între țări locuite de popoare slave, care vor să-și impună dominația, ajutate de imperiul rus. De altfel, se spune că în august 1849 episcopul Vasile Erdelyi l-ar fi primit pe guvernatorul Lajos Kossuth în palatul episcopal de la Oradea, găzduindu-l și la reședința din Beiuș, în drumul său spre Turcia, după capitularea revoluționarilor maghiari de la Șiria, din 13 august 1849, gest care era cât pe ce să-i aducă, din partea austriecilor, condamnarea la pedeapsa capitală, de care a reușit să scape datorită referințelor bune, obținute de la subalternii săi, protecției unor demnitari suspuși (Ioan Scitovsky, primatul Ungariei, Erivan Pașkievici, general rus) și în fond iscusinței și diplomației sale. Încrederea lui Vasile Erdelyi în principiile revoluției maghiare, nutrită și de unii dintre revoluționarii de peste munți, izvora, desigur, din dorința sa intimă de a contribui la binele poporului român, chiar dacă mulți intelectuali ai românilor transilvăneni, cum au fost George Barițiu sau Alexandru Papiu-Ilarian, s-au grăbit s-o condamne.
După revoluție a încercat și reușit să șteargă impresia dezavuabilă, făcută stăpânirii habsburgice, prin promovarea unei atitudini pro imperiale printre enoriașii din dieceza sa, rămânând, până la sfârșitul vieții, fidel împăratului Francisc Iosif. Către acesta a înaintat diferite memorii, cu solicitări îndrăznețe, de drepturi politice și naționale pentru români, fiind apreciat, pentru aceasta, de mulți dintre conaționalii săi. În anul 1857 a întemeiat 12 fundațiuni, cu un capital de 33.000 de florini, pentru necesitățile bisericilor și ale școlilor, precum și spre a fi ajutorați orfanii de preoți și elevii săraci, cu bani, cărți și rechizite școlare.
Episcopul Vasile Erdeyi a murit la 27 martie 1862, lăsând, prin testament, Episcopiei, suma de 522.182 florini, din care s-a constituit așa-numitul Fond al Casei Diecezane, întrebuințat pentru întreținerea instituțiilor culturale și școlare ale Episcopiei greco-catolice de Oradea. Despre el mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa spunea că a avut „o memorie vie și fidelă, minte ageră, clară și prevăzătoare, caracter ferm, hotărât și statornic. Era iubitor de dreptate, până la asprime și severitate, dar bun la inimă, milostiv și îndurător față de cei lipsiți și nevoiași. Bun cunoscător de oameni, abil și iscusit diplomat, își știa alege prietenii și colaboratorii, și iscodea ușor gândurile rele ale dușmanilor, pătrundea cu ușurință în miezul lucrurilor și al împrejurărilor, folosind cu abilitate momentele prielnice. Orator distins și stilist elegant”. Aceste însușiri fac din episcopul Vasile Erdelyi unul dintre cei mai mari ierarhi ai instituției ecclesiale greco-catolice românești și, la rigoare, o personalitate de marcă a istoriei poporului din care provenea.

Iosif Papp-Szilágyi (Sălăjeanul)

S-a născut la 13 aprilie 1813, în comuna Tarcea, din județul Bihor, într-o familie de preoți, originari din Băsești, înrudită cu cea a renumitului memorandist George Pop, prezidentul Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, și înnobilată de principele Transilvaniei Emeric Tököli, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. A studiat la Seminarul greco-catolic din Oradea și Viena, unde și-a luat doctoratul, hirotonindu-se ca preot celib încă din 1836. Revenit la Oradea, a lucrat la cancelaria diecezană, ca secretar și apoi ca director, până în 1845, când episcopul Vasile Erdelyi l-a numit canonic. În anul 1848, ca deputat în parlamentul maghiar kossuthist de la Debrețin, a cerut ca locuitorii din Transilvania, loviți de secetă și înfometați, să fie ajutați materialicește. În perioada 1852-1856 a îndeplinit funcția de rector al Seminarului greco-catolic de la Oradea, asigurând buna funcționare a acestuia, prin întemeierea unei fundațiuni pentru ajutorarea învățăceilor săraci. Din 1848 până în 1861 a ocupat funcția de inspector școlar pentru școlile confesionale greco-catolice din dieceza de Oradea, implicându-se în demersurile pentru transformarea, din 1851, a gimnaziului de la Beiuș, în liceu, cu drept de bacalaureat. Numeroasele circulare și ordine date de el, în această perioadă, urmăreau dezvoltarea învățământului românesc din mediul rural, respectiv ridicarea nivelului cultural al enoriașilor, în spiritul acelorași mai vechi idealuri iluministe, promovate de corifeii Școlii Ardelene. Pe plan politic a militat pentru o atitudine moderată, de înfrățire româno-maghiară, asemenea cunoscutului patriot român Emanoil Gojdu, atras de generoasele promisiuni demofile ale politicienilor maghiari Francisc Deák și Iosif Eötvös. Apreciat de oficialități pentru meritele sale culturale, în 1861 a fost numit consilier regesc, atribuindu-i-se înaltul ordin Francisc Iosif în grad de cavaler și titulatura de abate, iar în 1863 a fost înscăunat ca episcop greco-catolic de Oradea. A participat activ la Sinodul ecumenic, ținut la Vatican în decembrie 1869, ca membru în Comisia pentru misiuni și rituri orientale, unde s-a afirmat prin erudiția și talentul său oratoric. De la el ne-au rămas mai multe scrieri (inclusiv poezii), cele mai cunoscute fiind: Scurtă istorie a credinței Românilor, Catehismul unirii tuturor Românilor, Codex Canonum Ecclesiae Orientalis și celebra lucrare de drept canonic, intitulată Enchiridion juris Ecclesiae orientalis catolicae.
A încetat din viață la 5 august 1873, lăsând prin testament, pentru nevoile diecezei, suma de 39.494 de florini. Pe ferparul tipărit cu această ocazie, Gavril Rednic, preotul de atunci al Catedralei Sfântul Nicolae din Oradea, a scris că episcopul Iosif Papp-Szilágyi „a fost un Părinte adevărat clerului, văduvelor, săracilor, fără deosebire de Religie și Națiune”.

Ioan Olteanu

S-a născut la 25 decembrie 1839, în localitatea Sântești, din județul Caraș, efectuându-și studiile liceale la Lugoj și Blaj, iar teologia la Viena. Cariera sa a fost scurtă, dar fulminantă, deoarece a fost numit, după unii dintre istorici datorită unei colaborări prea strânse cu oficialitățile, secretar episcopesc, notar consistorial, protopop onorariu și cameral papal și, în fine, la 25 iulie 1870, pe când nu împlinise nici 31 de ani, episcop al Eparhiei greco-catolice a Lugojului. La 16 septembrie 1873 a fost mutat la Oradea, unde va fi instalat cu mare pompă abia la 24 ianuarie 1874. Scurta sa arhipăstorire nu i-a dat răgaz să realizeze tot ceea ce intenționa să facă. De la începutul arhipăstoririi s-a preocupat de acordarea unor fonduri pentru mărirea remunerației profesorilor de la liceul din Beiuș și pentru dotarea sa cu material didactic. În anul 1875 a reușit să rezidească Reședința episcopală din Beiuș, care data încă din vremea lui Ignatie Darabant, aflată într-o stare accentuată de ruină datorită unui incendiu devastator, din vara lui 1862. Tot atunci s-a îngrijit de restaurarea Palatului episcopal de la Oradea, căruia i-a adăugat o aripă nouă, impozantă. Din nefericire, la 20 septembrie 1877, cu ocazia unei demonstrații pro otomane a tinerilor studenți maghiari din Oradea, în frunte cu cei de la Academia de drept, fațada și ferestrele reședinței au fost distruse, cu pietre azvârlite de aceștia, pe motiv că nu s-a dispus iluminarea lor în cinstea „victoriei turcești de la Plevna”. Episcopul Ioan Olteanu a fost un om „foarte mărinimos și darnic către cei săraci și lipsiți, cheltuindu-și tot ce avea în opere de milă și binefacere”. El a patronat festivitățile de aniversare a 100 de ani de la întemeierea Episcopiei greco-catolice de Oradea, la care au participat 80 de preoți și o mulțime de enoriași, precum și pe cele jubiliare, legate de împlinirea a 50 de ani de preoție a Sfântului Părinte Papa Pius al IX-lea. Multe dintre circularele date de el au ca obiect chestiunea înrolării în armată a dascălilor confesionali, răspunzând dispozițiilor guvernamentale din acei ani, precum și prevenirea îmbolnăvirii, prin molipsire de la cei decedați, privegheați vreme de mai multe zile de către rudenii și prieteni, înainte de a fi înmormântați.
Datorită meritelor sale a fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului Francisc Iosif, fiind numit Comandor al strălucitului Ordin leopoldin, prelat, conte roman și asistent la Tronul Pontificiu.
A murit la reședința sa din Beiuș, la 29 noiembrie 1877, în urma unei ciroze galopante.

Mihail Pavel

S-a născut la 6 septembrie 1827, în localitatea Recea, județul Satu Mare (azi Maramureș), într-o familie de origine nobiliară scăpătată, ajunsă într-o situație materială grea. A crescut pe lângă strana bisericii din sat, la care tatăl său îndeplinea funcția de cantor. Îndemnați, probabil, de preotul comunei, părinții l-au dat să studieze la gimnaziul franciscan din Baia Mare, unde a rămas vreme de 5 ani, după care, confruntându-se cu mari lipsuri materiale, a urmat încă doi ani cursurile liceale sau filosofice, cum se numeau pe atunci, la Satu Mare și Cașovia (Košice).
După absolvire, prin bunăvoința episcopului de Munkácsi (Ungvár), a fost trimis să studieze teologia la celebrul institut Sfânta Barbara din Viena, unde l-a surprins revoluția de la 1848-1849. Din cauza acesteia a trebuit să se mute la Ungvár, pentru a-și continuat studiile, absolvindu-le cu rezultate eminente în anul 1851. La 212 martie 1852 a fost hirotonit ca preot celib, după care, până în 1854, a lucrat în cancelaria episcopească din Munkács. De acolo s-a mutat ca preot în comuna Apșa de Jos, din Maramureșul istoric, astăzi situată în Ucraina. După întemeierea Episcopiei de Gherla, episcopul Ioan Alexi l-a chemat la reședința sa, numindu-l notar consistorial. În anul 1860 a fost numit preot și protopop în Slatina, iar peste doi ani, adică în 1862, vicar greco-catolic de Maramureș. Îndată după ocuparea funcției de vicar a încercat să obțină, din partea forurilor superioare bisericești, trecerea parohiei greco-catolice a Sighetului de sub administrația Episcopiei de Munkács, sub cea a celei de Gherla. Acest lucru s-a realizat, însă, abia la 1870, după ce a întreprins o călătorie la Roma, unde l-a întâlnit pe mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa, care l-a ajutat în realizarea obiectivului amintit. Odată trecută sub administrația episcopului de Gherla, parohia Sighetului trebuia consolidată, și pentru acest lucru Mihail Pavel a reușit să asigure dublarea remunerației parohiale, de la 400 la 800 de florini și să fixeze, pentru cantorii acesteia, o plată lunară de 25 de florini. A sprijinit pe intelectualii maramureșeni să întemeieze, încă din 1860, Asociația pentru literatură și cultura poporului român din Maramureș, precum și o preparandie sau școală normală de învățători, care să pregătească dascăli pentru școlile românești confesionale. Ca vicar al Maramureșului, s-a făcut cunoscut până și în cele mai înalte cercuri politice, remarcându-se prin stăruința de a contribui la ridicarea nivelului cultural și moral al conaționalilor săi, agreată, pe atunci, de Curtea imperială. Din acest motiv, la 14 martie 1870, împăratul i-a atribuit distincția de Cavaler al ordinului Francisc I, iar în anul următor, 1871, a fost ales deputat în parlamentul maghiar de la Budapesta.
La 1 septembrie 1872 a fost numit episcop de Gherla, sfințirea sa făcându-se la Blaj, în 29 ianuarie 1873. A rămas în fruntea acestei dieceze până în 1879, ocupându-se de buna îngrijire a edificiilor de cult și școlare. În 1873 a ținut un sinod, la care au participat cei mai de frunte preoți și laici din dieceză, pentru a discuta asupra îmbunătățirii învățământului confesional. În același an a dispus organizarea, la Dej, a unui curs de perfecționare pentru dascălii suplinitori. A întemeiat, apoi, o fundație bănească pentru biserica și școala din Recea, satul său natal, și una pentru Slatina, unde mai târziu va construi și o frumoasă biserică. În 29 ianuarie 1879 a fost numit episcop la Oradea, instalarea sa având loc abia la 8 iunie același an. Arhipăstorirea lui a durat aici vreme de 23 de ani, adică până în 1902. Ea s-a bazat pe câteva principii, după cum urmează: transformarea preoților în modele de conduită morală și profil intelectual pentru enoriașii lor, buna administrare a edificiilor de cult și a instituțiilor școlare din subordinea bisericii, concretizată prin întemeierea, la 1899, a Oficiului administrativ al fondurilor și fundațiunilor diecezane, colaborarea strânsă cu mitropolitul de la Blaj, prin participarea la două concilii provinciale, din anii 1882 și 1900, devotamentul necondiționat către Sfântul Scaun Apostolic de la Roma dovedit de publicarea regulată a decretelor și enciclicilor papale și prin cele două deplasări la Roma, în 1886 și 1887 cu prilejul aniversării a 50 de ani de preoție a Sfântului Părinte, răsplătite cu atribuirea distincției de Conte roman, asistent la tronul pontificiu și prelat papal. A depus eforturi mari pentru apărarea învățământului românesc confesional greco-catolic, lovit de îngrădirea unor legi defavorabile, cum au fost cele din 1879, 1883, și în general, pentru păstrarea autonomiei bisericii greco-catolice românești din Ungaria. În anul 1887, sub arhipăstorirea sa s-a deschis internatul de băieți din Beiuș, pentru care a construit o clădire trainică, pe un intravilan situat pe malul Văii Nimăeștilor, iar în anul 1896, în același oraș, s-a inaugurat o Școală civilă de fete, cu internat și dotări moderne. A sprijinit, prin acordarea unor mari sume de bani, Școala normală din orașul de reședință și a finanțat repararea bisericilor catedrale Sfântul Nicolae din Oradea și Sfântul Dumitru din Beiuș. Un bilanț al activității sale în acest domeniu ne arată că în cei 23 de ani cât s-a aflat în fruntea diecezei, s-au restaurat și reparat 34 de biserici, 32 de case parohiale și 41 de școli. El este întemeietorul Stațiunii balneo-climaterice Stâna de Vale, devenită locul de recreere al episcopilor greco-catolici de Oradea și al tuturor celor care doreau să poposească acolo. A donat o mare sumă de bani pentru construirea Uzinei de apă din Oradea, și acest gest a fost răsplătit de oficialități prin atribuirea numelui său uneia dintre străzile din oraș, cea care și astăzi se numește Mihail Pavel. Presat de împrejurări, în a doua jumătate a perioadei de arhipăstorire a făcut unele concesii politicii de deznaționalizare a guvernanților maghiari, care l-au obligat să accepte introducerea, din 1888, a limbii maghiare ca limbă de predare în liceul de la Beiuș, expunându-l unor critici nedrepte din partea publicațiilor Gazeta Transilvaniei din Brașov și Tribuna din Sibiu. A fost iubit și apreciat aproape de toată lumea, de români și maghiari deopotrivă, în ciuda faptului că la Oradea, în 9-10 august 1893, anumiți indivizi, cu porniri șovine huliganice, i-au devastat reședința. A murit pe neașteptate, la 1 iunie 1902, pe când se afla la băile de la Slatina în Maramureș, fiind înmormântat în biserica zidită de el acolo, cu asistența religioasă a mitropolitului Victor Mihali și a episcopilor Ioan Sabo și Demetrie Radu. Despre Mihail Pavel devotatul său vicar, Dr. Augustin Lauran, spunea, în circulara de vestire a încetării sale din viață, că a fost „părintele orfanilor și al săracilor, regeneratorul și al doilea fondator al tuturor instituțiilor diecezane, binefăcătorul cel mai mare al diecezei, și promotorul neobosit al (…) intereselor diecezane mai înalte”.
Demetrie Radu

Dintr-o copie după certificatul de naștere al lui Demetrie Radu, aflată la Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale din Oradea, rezultă că s-ar fi născut la 26 octombrie 1862 stil vechi. Fratele său, ilustrul canonic și istoric Iacob Radu, menționează, însă, și credem că are dreptate, că acesta s-a născut la 7 noiembrie 1861, în comuna Uifalăul Săsesc (Rădești), județul Alba, ca fiu al unor țărani înstăriți, pe nume Ioan și Paraschiva. A urmat școala primară la călugării franciscani din Aiud și liceul la Blaj, distingându-se, în fiecare clasă, ca cel mai bun dintre elevi. Din 1879 până în 1885 a studiat la Roma, cu rezultate strălucite, și și-a luat doctoratul în teologie, primind de la papa Leon al XIII-lea o medalie de aur. S-a hirotonit ca preot celib în Roma, la 26 iulie 1885, după care a revenit la Blaj, de unde în mai 1886 a fost trimis la București, ca paroh pentru românii greco-catolici de acolo, și în același timp ca profesor la Seminarul catolic de rit latin din Cioplea, pe atunci o comună la marginea Bucureștilor, locuită de bulgari de religie romano-catolică. A oficiat la catedrala Sfântul Iosif, unde obișnuia să predice pe rând în limbile română, franceză, germană și italiană, câștigându-și faima unui mare orator, ascultat cu mare bucurie de mulți bucureșteni. Împreună cu un preot italian misionar, pe nume Basilio Laureri, a publicat un Catehism pentru școlile primare în limba română, foarte apreciat pe atunci pentru felul atractiv al prezentării conținutului. A colaborat, de la început, la publicațiile Unirea din Blaj și Revista catolică din Baia Mare a părintelui Dr. Vasile Lucaciu, cu articole erudite și polemice, vizând combaterea unor publiciști, colaboratori la revista Biserica Ortodoxă Română.
S-a ocupat, ca director, de Seminarul romano-catolic de pe lângă amintita catedrală Sfântul Iosif, căutând să aducă, în acesta cât mai mulți români, pentru a contrabalansa „spiritul străin”, germanizant, prezent pe atunci acolo. Poate din acest motiv regele Carol I, de comun acord cu Ion. C. Brătianu (vizirul) l-au trimis la Vatican în două rânduri, cu misiuni diplomatice, care urmăreau să stingă un diferend între cele două părți, Scaunul Papal și Curtea Regală de la București. În 22 noiembrie 1896 a fost numit episcop de Lugoj, la stăruința împăratului Francisc Iosif, care-l cunoscuse, inițial din spusele unui apropiat al său, apoi direct în timpul unei vizite făcute de el la București. Consacrarea sa a avut loc la Blaj, în 9 mai 1897, iar instalarea la Lugoj, peste o săptămână, adică la 16 mai același an. A funcționat ca episcop la Lugoj vreme de 6 ani, ocupându-se cu pricepere de treburile diecezei, după care în 1903 a fost numit episcop de Oradea. Înainte de a pleca din Lugoj a întemeiat o fundație, din care să se acorde burse pentru elevii și studenții români săraci. Instalat la Oradea, în 16 august 1903, s-a îngrijit de construirea unui palat episcopal nou, încredințând această lucrare renumitului arhitect Rimanoczi Kálmán junior. Sfințirea acestui edificiu s-a făcut la 11 iunie 1905 și la ea a participat mitropolitul Victor Mihali de Apșa, episcopul Vasile Hossu și Dr. Augustin Bunea. Tot el a refăcut, în perioada 1910-1912, palatul episcopal de la Beiuș, distrus în 1910, în urma unui incendiu; a construit o casă domenială nouă la Holod, extinzând vechea vie și livada episcopească de aici, cu mai multe hectare, a ridicat, la Stâna de Vale, unde poposea în fiecare vară câte 5-6 săptămâni, o nouă reședință, mai arătoasă și câteva vile, dispunând dotarea lor cu mobilier și servicii moderne, a adăugat noi aripi clădirilor Seminarului de băieți și școlii de fete din Beiuș, a cumpărat o casă mai veche lângă edificiul liceului din orașul amintit, zidind, în locul ei, o alta impunătoare, cu etaj, existentă în această formă și astăzi, a început să construiască, în 1914, o nouă clădire în curtea Seminarului teologic din Oradea, pentru a găzdui, pe lângă teologi, și câțiva studenți români săraci de la Academia de drept, a sprijinit construirea sau repararea mai multor biserici, între care mai impresionantă este cea din Tâmpăhaza-Ujfalău, satul său natal, pe care a pictat-o renumitul Octavian Smigelschi și în care a fost înmormântat, precum și alte edificii școlare, și în fine a mai achiziționat o casă în Oradea, lângă edificiul școlii normale, și alte două, cu intravilane întinse, în orașul Beiuș. Dărnicia sa s-a concretizat prin numeroasele ajutoare bănești, date, nu doar instituțiilor școlare sau caritabile, ci și unor tineri studioși sau oameni săraci, orfani sau văduve. În perioada 1913-1914 s-a remarcat prin conducerea activităților de protest față de includerea a 46 de parohii greco-catolice românești în Episcopia de Hajdudorog, deplasându-se, în prima parte a lui 1912, la Roma, unde a prezentat, pe această temă, Sfântului Scaun un memoriu de 32 de pagini.
În anul 1916, după ce România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei, a primit, în palatele episcopale de la Oradea și Beiuș, pe mitropolitul Victor Mihali de la Blaj și pe cei apropiați acestuia, obligați să se refugieze mai spre „interiorul țării”.
După formarea României Mari a activat ca membru „de iure” în parlament, unde a depus eforturi pentru începerea tratativelor dintre guvernul român și Vatican, în vederea încheierii unui concordat, și a propus un proiect de înfăptuire a reformei agrare, rămas până acum inedit. La 23 mai 1919 a primit, în palatul său de reședință din Oradea, pe regele Ferdinand și regina Maria, împreună cu suita lor, salutând, la banchetul dat cu acea ocazie, eliberarea Transilvaniei de către armata română, iar în 17-18 octombrie, anul următor, a patronat Adunarea generală a Astrei, ținută tot în aceeași locație.
A fost distins de papa Pius al X-lea cu titlul de Conte roman și asistent la Tronul pontificiu și cu Marea distincție a paliului arhiepiscopal. A murit în 8 decembrie 1920, în urma unui atentat cu o bombă, care a explodat în clădirea senatului de la București, tocmai când ținea o cuvântare.
Dr. Valeriu Traian Frențiu

S-a născut în Reșița, la 25 aprilie 1875, ca fiu al preotului Ioachim și al Rozaliei. A urmat liceul la Blaj, iar teologia la Budapesta, hirotonindu-se ca preot celib la 20 septembrie 1898. Îndată după hirotonire a obținut o bursă pentru a studia la Viena, la Institutul Sfântul Augustin, unde a rămas până în 1902, când și-a susținut doctoratul în teologie. Între 1902-1904 a ocupat funcția de vice notar consistorial și arhivar diecezan în Lugoj, iar între 1904-1912 pe cea de paroh și protopop în Orăștie. La începutul anului 1912 a fost numit vicar foraneu al Hațegului, iar în 4 noiembrie același an episcop al Lugojului. Sfințirea sa a avut loc la Blaj, în 14 ianuarie 1913, prin participarea mitropolitului Victor Mihali de Apșa și a episcopilor Demetrie Radu de Oradea și Vasile Hossu de Gherla.
Ca paroh și protopop a depus eforturi pentru a dezvolta sentimentul religios în inimile enoriașilor din mediul rural, organizând, împreună cu canonicul Iacob Radu, și cu protopopul clujean Dr. Elie Dăianu, începând cu 14-16 decembrie 1904, așa-numitele „misiuni sacre poporale”, prima dintre ele fiind cea din localitatea Cugir, județul Hunedoara. A întreprins un șir de vizitații canonice, precum și, începând cu 1912, pelerinaje periodice la mănăstirea Prislop din apropierea Hațegului, unde se aducea de la Blaj, în procesiune, o veche icoană Maicii Domnului făcătoare de minuni. În toamna lui 1913, adică la un an de la numirea sa ca episcop, a deschis Seminarul teologic de la Lugoj, într-o clădire impunătoare, construită pe vremea antecesorului său Vasile Hossu, iar în 1914 Școala normală de învățătoare, așezată într-un edificiu donat tot de către cel amintit. La 25 februarie 1922 a fost numit episcop de Oradea,, instalarea sa făcându-se la 3 mai același an, cu participarea unui mare număr de preoți și laici. Programul său, anunțat cu acea ocazie, urmărea să restaureze profilul moral religios al enoriașilor din dieceză, zdruncinat de avatariile războiului și ale urmărilor sale. El era convins că acest lucru se putea face cu ajutorul Reuniunilor religioase, dintre care mai însemnate erau cele Mariane, alcătuite din femei, și Pauliene, compuse din bărbați. Prin grija sa s-a reorganizat așa-numita Reuniune de misiuni, precum și Asociația de adoratori, menite a ajuta opera de reformare a clerului, obligat periodic să participe la exerciții spirituale. Sub păstorirea sa, marcată de împuținarea, până aproape de desființare, a proprietății funciare a diecezei, s-au construit sau reparat o mulțime de biserici și case parohiale, s-a modernizat stațiunea climaterică Stâna de Vale (prin construirea, în 1925, a hotelului Excelsior, astăzi dispărut, dotat cu încălzire centrală, sală de proiecție cinematografică și popicărie, a unor cabane pentru armată, a unei grădini botanice in nuce, amenajată de către profesorul Alexandru Borza, a căii ferate înguste pe Valea Iadului, dată în exploatare în 1936, și în fine, în 1939, a unei frumoase biserici din piatră, demolată în anii 1961-1962 de regimul comunist ateu și criminal). În 1923 a efectuat o călătorie sau vizită ad-limina la Roma, unde i s-a acordat titlul de Asistent la Tronul Papal, pe care o va repeta în luna mai 1925, împreună cu episcopii Iuliu Hossu și Alexandru Niculescu, de astădată în fruntea unui numeros grup de enoriași pelerini.
Sub arhipăstorirea sa, în zilele de 15-16 iunie 1927 s-a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei greco-catolice de Oradea, când Sfântul Părinte Pius al XI-lea i-a acordat distincția Paliul arhiepiscopal. Această memorabilă festivitate a fost eternizată prin încastrarea unei inscripții în peretele de nord al Catedralei Sfântul Nicolae, cuprinzând data întemeierii și a aniversării, numele lui Valeriu Traian Frențiu și al „gloriosului rege al României Ferdinand I”, împreună cu promisiunea solemnă de mărturisire a „credinței catolice” și a devotamentului către Scaunul Papal, personificat atunci de Papa Pius a XI-lea. A fost apreciat și de guvernul român, care în 1926 i-a acordat distincțiile de Mare ofițer al Ordinului Coroanei României și Răsplata muncii pentru biserică. În 1928 a organizat și patronat aniversarea centenară a întemeierii Liceului Samuil Vulcan din Beiuș, un adevărat eveniment cultural prin amploarea sa și prin notorietatea participanților, între care s-a numărat și generalul Berthelot. Cu sprijinul material al lui Valeriu Traian Frențiu s-au tipărit mai multe periodice (Vestitorul care a apărut la Oradea, din 1925 cu nicio întrerupere până în 1948 și Observatorul la Beiuș, între 1928 și 1934). În vederea unei mai temeinice pregătiri a preoțimii, a mijlocit ridicarea, din 1922 a Seminarului greco-catolic din Oradea la rangul de Academie teologică, dotată cu profesori foarte instruiți, de pe băncile căreia au ieșit, până la desființarea sa în 1948, absolvenți cu solide cunoștințe de specialitate. În fruntea corului de la Catedrala Sfântul Nicolae l-a adus pe distinsul profesor și compozitor Francisc Hubic, care a introdus acolo muzica bisericească cu acompaniament de orchestră, obișnuind să organizeze concerte în diferite localități din afara diecezei. Ca membru în senatul României și-a adus contribuția, alături de ceilalți ierarhi greco-catolici la diferite legi privind viața religioasă, inclusiv la încheierea Concordatului cu Sfântul Scaun. El a înființat Pavilionul de vară (un fel de vilă) de la Huta Finișului, precum și pescăria și crescătoria de porci mangaliță, hrăniți cu resturile de mâncare de la internatele școlilor din Beiuș. A construit o frumoasă casă în Beiuș, vis-a-vis de internatul liceului Samuil Vulcan, destinată ca locuință pentru Șeful Domeniului de aici, precum și o sală de gimnastică, dotată cu aparate moderne, la liceul greco-catolic de fete; a ridicat apoi, la Holod o reședință domenială solidă, din cărămidă, un depozit pentru păstrarea recoltelor de pe proprietățile de acolo, și o moară cu aburi, care lucra în regim antreprenorial pentru nevoile populației. A dispus introducerea iluminatului electric în câteva biserici, precum și în clădirile domeniului; a comandat și finanțat lucrarea unui iconostas artistic, pentru capela din incinta Palatului episcopal din Oradea, pe care a dispus s-o picteze reputatul artist Pall, a lărgit și modernizat corul bisericii catedrale Sfântul Nicolae, a terminat construcția aripii noi, începute sub arhipăstorirea episcopului martir Demetrie Radu, a complexului de clădiri ale Seminarului teologic, devenit Academie, și a dispus ca edificiului de la stradă al acesteia să i se adauge încă un etaj, în stil neobrâncovenesc. În ciuda faptului că, după reforma agrară din 1921, dieceza sărăcise considerabil, a acordat elevilor merituoși și săraci, numeroase burse de studii, fiind, din această cauză, foarte apreciat și iubit de enoriașii tineri.
În timpul războiului a dispus, în mai multe rânduri, ca preoții din subordinea sa să facă colecte pentru ajutorarea soldaților de pe front și a văduvelor și orfanilor celor căzuți în lupte. A murit la închisoare, în 11 iulie 1952.
Prof.Univ.Dr. Blaga Mihoc