Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Împreună, de demult


Preiau porumbelul la gară – cobor scurt din Expresul 1, îl smulg din mâinile Tinei, urc repede înapoi. Busul a făcut enorm până aici, și mai are cam tot pe-atâta până unde trebuie s-ajung. E Ziua Morților, viii se calcă-n picioare și-n roți, în Timișoara e o regulă să te duci cu lumină la cei plecați, ai tăi, în ziua asta, de-i ai aici. De ești de-aici.

Nașterea nimănui, într-un anume loc, nu e un merit. Uneori, însă, poate fi un noroc. Eu m-am născut aici, tatăl meu s-a născut aici, străbunica mea, la care o să ajung îndată, e îngropată aici, și era din ceea ce aveam, pe atunci, ca Banat. Sigur, s-a mai amestecat sângele, din numele nemțești și maghiare s-a ajuns ca eu să am un -escu  la finele celui pe care îl port. Dar am învățat să dau ”bună ziua” în limbile tuturor, din Banat. Și le mai și rup la vorbit, întrucâtva. Așa e aici. Cum spuneam, un noroc.

Adică era. Lucrurile s-au schimbat. Oamenii s-au schimbat. Și nu toți nou-veniții au înțeles să se poarte ca… la Roma… Și vin momente când îți e foarte-foarte dor de ce știai din trecut, din ce ai văzut, sau chiar din ce ți-au povestit ai tăi, cei vechi, și la care visai. Unul dintre acele momente e acum. 1 noiembrie. De data asta, din 2018.

Reocup un colțișor din busul ce merge la cimitir, îmi pregătesc o privire extrem de scârboasă pentru oricine ar avea ceva de comentat la faptul că am o pasăre necăjită-n mână, shit, am lentilele de contact de un albastru intens – ok, să vedem de merge cu privirea suavă… Merge. O doamnă chiar se oferă să mă ajute. Coborâm.

De aici începe totul. Pașii pe treptele busului, în jos, sunt ca și un ciocănit la o ușă care mă duce înspre copilărie – înspre ceva cu rădăcini atâta de adânci în copilărie, încât parcă ne-am lignificat împreună, parcă e parte sine qua non din cine sunt  eu. De aici încep eu.

În fine, nu chiar eu – eu, din amintirile mele. Pentru că… ați ghicit… lucrurile s-au schimbat. Nu mai sunt magazinele de pe giratoriul de lângă Cimitirul Calea Șagului, e bine că a apărut numele lui Iuliu Maniu pentru una din străzi, dar a dispărut cofetăria din colț, unde mereu primeam ceva bun dacă eram cuminte pe parcursul trebii cu cimitirul. Nu prea eram cuminte, dar tot primeam. Acum, cofetăria nu mai este. Acum nu mai trebuie să-mi spună altcineva să fiu cuminte – sunt mai mereu singură. Nici nu are sens să nu stai cuminte, dacă nu e și altcineva…

Totuși, poate după unii nu sunt chiar cuminte. Pentru că îmi scot și montez trepiedul, îmi înșurubez camera. Îmi fac amintirile să tacă – e ca atunci când nu ai trepied, și îți impui să iei o gură mare de aer, și să nu respiri câteva secunde, să nu iasă poza mișcată. Așa și acum – îmi amân amintirile, care precis ar mișca poza, și asta pentru că văd cum, iar, ceva a coborât înspre prostul gust, înspre fușereală, înspre facil.

Coroanele nu mai sunt cele care erau cândva, împletite, migălite, conuri și ghinde, și ornamente ceva mai cu gust. Lumânările au devenit candele, candele-bomboniere, candele-hârdaie pentru spălat mizerie, pentru aspirat repede și oricum bani. Nu-mi plac lucrurile pe care le văd în maldărul de chestii care se vând de la fosta cofetărie și până la intrarea în cimitir… Încerc să nu privesc. Doar să pozez. O să privesc după.

Însemne pe clădiri, o Toyotă, briz-briz-uri la coroanele cel mai degrabă de plastic, lumini venite din recipiente ciudate, oameni care se uită lung, și cu o înjurătiră neaoșă în gură, că de ce pozez. Neaoș fiind, acum, în românește, pentru Timișoara. Timișoara în care, pentru acest colț de cimitir, se vorbea maghiară sau germană. Și nu se înjura. Pentru că noaptea de 1 noiembrie era sfântă. Pentru că, atunci când se îngânau ziua cu noaptea, chiar și mie, care n-am crezut niciodată în ceva supranatural, mi se părea mai ușor să-mi imaginez dialogul cu cei duși. Sau măcar un salut.

Mai întâi, aici a fost străbunica. Mă voi fi uitat pe crucea ei, puțin mai încolo, după ce am intrat în cimitir – a murit în 1976, cînd eu aveam 3 ani. Mi-o mai aduc aminte. La casa din Ronaț, o margine a Timișoarei, spunându-mi (cred că în maghiară – se pare că înțelegeam, când eram foarte mică, apoi n-am mai știut limba, apoi am învățat-o iar, mai bine, la maturitate) că trebuie să am grijă să mă spăl în urechi, că altfel vine pisica și face caca acolo. Da, sigur era în maghiară, că acum îmi amintesc cum suna verbul. Și-mi amintesc și cum am luat o bucată de cărămidă, să-i arăt eu pisicii, tradiționala Ziza (la noi, toate pisicile erau Ziza, până mai erau pisici, până mai era casa), pentru măgăria pe care o făcea… Germană nu a vorbit nimeni cu mine, vorbeau doar străbunica și bunica, între ele. Doar maghiara a ajuns până la tata și la mătușa, și asta cu opreliști – dar am recuperat-o eu, mai târziu. Sârba a venit exclusiv de pe drumuri.

Străbunica s-a dus acum 42 de ani, și a ajuns în cimitirul catolic, bineînțeles. Eu eram deja dată, spre creștere, la Arad, la bunicii din partea tatălui. Veneam, cel mai degrabă cu mătușa, de 1 noiembrie, să aprindem lumânări. Era frig. Apoi s-a dus tata, când aveam 14 ani. El vorbise maghiară cu bunica dar cred că fusese botezat la ortodocși. Trebuie să verific. Poarta cu trandafir roz a străbunicii, ca veghe, s-a deschis și l-a primit și pe el în cimitirul catolic. Era, deja, un –escu, după nume. După formare, n-a fost niciodată. Iubea Banatul vechi, și-l respecta.

Prima mea haină-mblănită, de care am fost teribil de mândră, mi-a luat-o mătușa cam tot pe atunci, acum vreo 30 de ani, cu o zi înainte de ”drumul luminii”, de mersul la Timișoara pentru a pune lumânări la mormintele noastre. Pentru că era teribil de frig. Înghețase. Azi, pe băncuța de lângă mormântul lui tata, trebuie să-mi dau hăinuța jos, și să rămân în tricou – e mult prea cald. Și de mulți ani nu mai port haine de blană. Niciodată.

Uneori, cât am mai stat și la mama, în timpul facultății, deci, în Timișoara, mai vedeam cum apar pe masa din bucătărie trandafiri roz. Îi recunoșteam. O certam. Erau de la mormântul lui tata. Nu eram de acord, îi spuneam că ăia nu sunt de rupt. Ea era de la țară, dintr-un sat greco-catolic din Mureș. Nu mi-a spus niciodată că a fost botezată greco-catolică – am aflat mai târziu, mult după ce a murit, din șematismele locului respectiv. Avea o altă legătură cu pământul, cu plantele, cu practicul. Azi n-aș mai boscorodi-o pentru trandafirii roz.  Nu mai e pe cine. S-a dus și ea.

Trandafirul roz a rămas. L-au tuns drastic, în ani, acum vreo 15 credeam că o să-l pierdem. A renăscut, din lăstarii de sub pământ, are în tot anul, chiar și peste iarnă, marile flori roz cu care ne așteaptă, atunci când mai ajungem acolo, din an în paște, ce e drept. Acum nu-l mai rupe nimeni. Când s-a dus tata, în 1987, au furat florile de pe una dintre coroane. Lumea începuse deja să se schimbe.

E de mai puțin de o oră întuneric. E acel timp când noaptea încă n-a uitat că de curând a încă mai fost lumină. Și nici oamenii. Iar obiceiul, sau, mai bine zis, respirația din jurul obiceiului, la acest cimitir, e că nimănui nu-i e teamă să îl străbată, în 1 noiembrie, chiar și până târziu. Poate s-a schimbat și asta, acum, cu oamenii. Mie oricum nu mi-e frică de ticăloși. Dar celorlalți?…

Trec printre coroanele dubioase și crizantemele la ghiveci pe care le oferă o individă care și-a întins parcela cât să încurce pe toată lumea – și bicicliști, și trecători. Cei care veneau mai demult cu ferigă și coroane nu erau nesimțiți. În general, timișorenii nu erau nesimțiți – învățaseră să trăiască ÎMPREUNĂ în această nucă, toți, și să se respecte. Și să-i ajute pe cei mai puțin orășenizați să înțeleagă. Acum cred că e invers…

Chiar în poarta cimitirului stă un individ cu candele și ferigă. Mă opresc să iau ferigă – sper că flori a adus deja sora mea, spunea că trece când iese de la lucru, deci mai repede. Am niște lumânări pe undeva prin rucsac, luate pe fugă de acasă, o brichetă găsită într-o stație de tramvai, acum două nopți, un aparat foto greu, obiectivele, un trepied greu și incomod, un porumbel bolnav. O să iau doar ferigă. Feriga a fost, mereu, aici, ca o acoperitoare de iarnă pentru morții noștri. An de an, feriga era ultima care ajungea pe mormânt, ca palme ocrotitoare, pentru încă un an, și se păstra mult, chiar sub zăpadă.

Așez trepiedul cu camera pe el, în stânga mea, să scotocesc după bani. Vânzătorul, genul șmecheresc, rom de oraș, trece de la ”doriți ferigă” la ”a, îmi faci poză și după aia o vinzi cu 20 de euro, păi atunci și mie să-mi dai…” Îl întrerup. Calculasem repede dacă e seară de explicat ceva cu mămica lui, sau nu. Pariez pe explicația liniștită. Îi spun că nu văd de ce ne-am tutui, că îmi fac, ca și el, lucrul, că nu îl pozez doar nu am unde să pun trepiedul ăla, dacă vrea TOTUȘI să-și vândă feriga, pentru că e greu. Folosesc privirea mea de dezintegrat stații orbitale de la distanță, în ciuda lentilelor de contact albastre. Înțelege, se redresează, îți cere scuze cu jumate de gură. Chestia asta nu s-ar fi întâmplat acum 40 de ani, acum 30 de ani. Mi-e dor de ce s-ar fi întâmplat acum niște zeci de ani. Mi-e dor de noi.

Aleea, vechea aleea spre capelă, cerșetorul în scaun cu rotile, gunoaie, copaci lipsă după furtuna de acum un an, apoi aleea spre stânga, spre tata. Mormintele care au crescut pe alee, rupând din ea, că doar… e loc pentru fraieri, să treacă… Mă gândesc la șpaga dată administrației cimitirului, pentru a-și înfige unii mortul recent în vechea zonă catolică a cimitirului… E nume al cuiva care sigur nu e catolic. Nume sârbesc.

Ajung la noi. Trandafirul, porumbelul deja stă iar înpicioare, îl pun pe un colț de mormânt – tata nu s-ar fi supărat. Pun feriga, cu un ornament nou, ca în fiecare an. Adică felul de a acoperi. Adică mantaua. Pun și lumânările, între candelele aduse de – cred – sora mea. Sau de mătușa. Decente. Și, mereu, grija aceea învățată în atâția ani – să nu fie nimic ce se poate aprinde pe-aproape, să nu facem rău, nouă sau vecinilor, să nu deranjăm. Învățătura locului – să ne grijim mereu și de ce este lângă noi.

Rămân în tricou, e prima dată în viață, de 1 noiembrie. Probabil va fi și ultima. Nimeni nu-și știe firul vieții, cum se va toarce el, și cât. Știm doar cum să ni-l curățim, cât e. Cum să fie frumos. Mă uit la blocurile de dincolo de noi, din Calea Șagului. Luminile lor, luminile noastre. La ora asta și cimitirul e luminat, tot. Pozez. Apoi plec.

Mi se duce bateria. Se întâmplă. Grijile, graba, nu o încărcasem destul. O iau, o pun în sân. O să mai pot stoarce încă vreo câteva cadre, așa. Merg la intrarea cealaltă, o Marie îndurerată, statuie, mereu mă opresc aici, când pozez în acest cimitir. Scot, cu gesturi de prestidigitator, bateria, încă nu vrea, pozez cu mobilul, pe ea o pun la loc, merg spre capela de la intrarea primă.

Număr pe degete, în gând, atâtea lucruri cunocute, apropiate, dragi, importante, din ani. Aici sunt unii dintre ei mei. Aici sunt atâția dintre arhitecții și doctorii și inginerii care au făcut ca Timișoara să fie ce este. Aici sunt unii prieteni, Țache, Fostul meu redactor șef Berger, soția medicului de la care am învățat cam tot ce am prins când am început să scriu despre medicină. La înmormântarea ei, unul dintre mobile suna cu o arie din Rigoletto – da, se schimbă tot… Și înmormântarea tatălui unei bune prietene, Szilvia, tot aici, unde preotul Hajdu József, romano-catolic, fost coleg cu cel dus, a cântat și în română: ”Prieten drag, ne cunoaștem de-o viață”, cu glasul spart de lacrimi, impresionându-mă într-un fel ce ține și acum.

Legături. Lucruri duse. Timișoara veche. Banat. Ajung la capelă. Mă întind pe jos, pentru o anume poză, de foarte de jos. Scot iar bateria de la piept. Merge. Reușesc. E ca un salut final, celor ai mei, ai noștri, de aici.

Trăim prin cimitire. Ne dau rădăcini, continuitate. Contează enorm. Înapoi, în stația lui E1, urmăresc cu ochii, ca și cu degetele, parcă, luminile noi ale străzii, în geamul de vizavi. Aici au crescut bănci, au crescut ciudețenii cu care nu o să mă obișnuiesc. În fond, nu făceam decât să-mi utilez așteptarea cu flori. Ca pe o vază, cu un buchet. De imortele. Mi-e dor de ce-a fost. În timp ce urc în bus, peste drum de noi niște indivizi urla unii la alții, nici măcar a ceartă, ci pentru că așa au învățat ei că se vorbește.

Ramona Băluțescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *