E jale  mare pe la partidele politice. Se întocmesc listele cu  propuneri de candidați pentru noul parlament. Unii dintre cei care au la activ mai multe mandate, nu se vor mai găsi pe listele eligibile. Aceasta crează o adevărată isterie.
Suntem din nou în atmosfera piesei lui I.L.Caragiale. Cum adică, „eu care de la ’48 încoace…si dă-i si dă-i si luptă si luptă… neicusorule și tocmai eu să nu mă aleg ?” Victimizarea a atins, deja, cote alarmante.
Spectacolul jalnic, intens mediatizat, ne face, cu sau fără voie, martori ai „tragediei„. Deputatul liberal de Bihor, doamna Lucia Varga, care a acces până la funcția de ministru al Ministerului Pădurilor și Apelor, plus la alte poziții importante din alte „comitete și comiții”, se numără printre primele „victime”. Situația a șocat-o, de-a dreptul.
Acuzațiile ei țintesc, în primul rând, spre  primarul liberal al Oradiei, domnul Ilie Bolojan.Care, la rândul său, se apără invocând procedurile democratice. Doamna Varga nu ar fi întrunit numărul de voturi necesare. Se pare însă că nici „centrul” nu este suficient de impresionat de fidelitatea și loialitatea „soldatului” credincios, care n-a mișcat în front şi care, în virtutea acestei logici, își așteapta răsplata.
Lecția supunerii e bine învățată. Nesupunerea duce direct la excludere. A simțit-o pe propria piele, un alt bihorean liberal, care promitea a fi, altfel, care și-a permis obrăznicia de a fi altfel:
O Voce Incomodă. E vorba de senatorul Cristian Bodea, care s-a trezit, astfel, exclus din partid. Doamna Lucia Varga, pe bună dreptate, evocă meritele sale în acest partid şi invocă, în apărarea sa, meritocrația. Adică, acea formă de organizare în care nominalizarea este făcută pe baza abilităților, a talentelor și a meritelor, nu pe baza legăturilor de familie, de rudenie, sau  a dreptului primului ocupant. Un argument adus în favoarea includerii ei pe liste este acela că trebuie să-și continuie proiectele. Întrebare firescă. De ce nu le-a finalizat? Timp de câteva mandate, de când face politică la vârf, ar fi reușit. Dacă voia.
Adevărul este mult prea evident. S-au dedulcit cu toții la putere și nici unul dintre cei vizați, indiferent de partid, nu se dă dus.
În ceea ce o privește pe doamna Lucia Varga, ascensiunea sa la politica de vârf s-a datorat, nu neaparat meritocrației, cum îi place să ne amețească. Ci unui puternic sprijin politic, venit de la potentații zilei, din acea vreme, despre care se discuta destul de mult, în subsidiar. Doar că, pe parcurs, s-a dovedit suficient de abilă, ca să-și pună în valoare calitățile și să-și întărească poziția. Altfel spus, să fie o „elevă” conștiicioasă și foarte disciplinată. Și iată, când se aștepta, cel mai puțin, i se refuză coronița de premiantă.
Dar să nu privim doar în ograda noastră, a Bihorului. Vorbind de meritocrație și de aplicarea ei, în interiorul partidului, Alina Ghorghiu, devenită, recent, Președinte al Partidului Național Liberal, este ea însăși un antimodel.
Argumenele sunt la îndemâna fiecăruia. O investitură cu responsbilități și prestigiu trebuie dobândită prin merite, nu obținută prin criterii arbitrare. PNL este un partid de care se leagă marile evenimente din istoria țării, iar calitatea membrilor săi ar trebui să fie una fără cusur. Ipotetic vorbind, pentru că, în realitate, lucrurile stau cu totul altfel, iar prestația doamnei Ghorghiu, oricât de mult ar clama dânsa criteriile valorice, nu  aduce, nici pe departe cu prestația unui lider demn de trecutul unui asemenea partid. Înseși faptele proprii o contrazic. Pețitoria pentru partid, gest șocant la care se dedă în văzul lumii, spune mult despre calitățile, cultura și personalitatea sa. Despre consecvența cu care își exersează dorința de parvenire.
Ca să schimbi fața, sau componența unui partid, nu o aduci în locul doamnei Varga, sau a altui membru vechi, pe Denise Rifai, o tânără cu care doamna Ghorghiu își găsesște afinități. Care, la rându-i își promovează, pe micul ecran, propria imagine, fără nici o tangență cu jurnalismul autentic.
De fapt, cu foarte puține excepții, jurnaliștii profesioniști, jurnaliștii autentici au fost eliminați de politicieni, afaceriști, securiști. Cei care au rămas, au fost transformați în mercenari. Așa, că nu e de mirare că pretinșii jurnaliști au devenit vedete şi în același timp, momeală pentru partidele politice.
Chestiunea e valabilă și pentru Simona Gherghe, alt model pentru șefa PNL, realizatoarea unei emisiuni comerciale, ca și pentru alte cititoare de prompter care-și exersează cu tupeu, ignoranța.
Într-o societate în care maneliștii sunt considerați – valori naționale – pețitul în ape tulburi, în diverse medii profesionale, poate fi un exercițiu politic de succes, pentru cei pețiți, în primul rând.
Imaginea partidului respectiv va fi, în mod cert, mult mai șifonată. Iar proiecția viitorului parlament, într-o asemenea viziune, îți dă fiori.
Nici în PSD lucrurile nu sunt roz. Doar că ei au ajuns să priceapă că este mai bine, măcar pentru imagine, să-ți speli rufele în baia proprie.
Cât privește noua formațiune USR, nu convinge cu nimic. Ce prestigiu și ce încredere poate câștiga un partid care clamează, pe bună dreptate, nevoia înnoirii clasei politice, dar stă la colț de stradă ca să vâneze semnături? În plus, afișează o aroganță nedisimulată și dispreț total pentru alte ideologii, adică intoleranță.
La rândul său, PRU marşează pe noțiunea de patriotism, dar se transformă, treptat, într-un „cimitir” al elefanților, al traseiștilor politici. Al acelora care au numeroase mandate la activ și sunt fără șanse de continuitate, ca parlamentari în propriile partide. Așa că găsesc, aici, altă trambulină de relansare.
După tragedia din „Colectiv” și revolta tinerilor pe străzile Bucureștiului, care cereau schimbarea clasei politice în totalitate, se simțea o adiere de prospețime, care a dispărut repede.
Imediat ce a căzut un guvern și s-a găsit țapul ispățitor, în persoana primului ministru Victor Ponta. 
Cum au realizat că pericolul a trecut, perenele forțe politice s-au repliat şi împreună cu liderii și-au urmat nestingherite (doar de DNA din când, în când), aceleași metehne, aceeași bătălie pentru putere și privilegii. 
Dovada unei lăcomii devoratoare o fac însă cei doi deținători ai unei puteri absolute, până mai ieri, în România:  fostul președinte Traian Băsescu și pupila sa Elena Udrea. Tertipurile la care recurg acum, pentru a ajunge, din nou la vârf, în parlament, dacă nu chiar în funcții importante, sunt, pe cât de cinice, pe atât de revoltătoare. Ce bine ar putea aduce poporului, tocmai cei care au semănat răul? Surprinzător este că după zece ani de umilințe la care au fost supuse poporul și țara, mai au încă destui adepți.
Un spectru politic jalnic, în care nu programele, nu angajamente quantificabile și responsabilități individuale, nu interesul pentru binele poporului primează, ci bătăliile pentru a accede, sau a rămâne la putere. Chiar dacă mulți dintre ei sunt compromiși sau penali.
Cu alte cuvinte, impostura și megalomania domină, pe mai departe, în politica românescă. Chiar și acum, în prag de noi alegeri.
În aceste condiții ne mai putem pune speranțe în viitorul parlament?  Mai avem argumente să mergem la vot ?
  
Maria Vesa Aursulesei