Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Episcopul Valeriu Traian Frențiu – monografie


Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2015, de Silviu Sana şi Tiberiu Ciorba
(prezentare şi completări făcute în 26 octombrie 2015, în Sala festivă a Primăriei din Oradea)
Un istoric contemporan spunea, nu demult, că Instituţia eclesială română unită cu Roma este cheotoarea de racordare a poporului nostru la valorile culturale ale Europei occidentale. Şi nu e greu, pentru cine ia cunoştinţă de această aserţiune, să-şi dea seama că ea este adevărată. Argumente care demonstreză acest lucru există cu duiumul, şi ele au fost puse în circulaţie cu o ritmicitate apreciabilă. Din corpul ei, al instituţiei amintite, adică, a făcut şi face parte, dacă operăm cu noţiuni administrative, şi Eparhia greco-catolică de Oradea. Bogată, cum se ştie, de la început, căci Domeniul de la Beiuş atribuit ei avea, în ajunul expropierii efectuate prin reforma agrară din 1921, o proprietate funciară de circa 136.000 de iugăre, din care majoritatea absolută, adică 133.960 erau păduri şi păşuni alpine, – ea s-a bucurat, prin bunăvoinţa Providenţei şi de ierarhi, aşazicând, de cea mai înaltă capacitate profesională. Şi înţelegem prin această însuşire profilul intelectual şi moral desăvârşit şi priceperea în conducerea treburilor bisericeşti, cu toate câte le implica aceasta, în domeniul chestiunilor legate de pastoraţie şi a celor ce ţineau de îndeplinirea aşa-numitelor sarcini de patronat, pe care instituţia ecclesială trebuia să le efectueze. Şi intră aici, precum se ştie, intreţinerea unor instituţii de învăţământ confesional şi a unor aşezămintre cu caracter caritabil.
Unul dintre ierarhii cei mai de seamă ai bisericii greco-catolice româneşti a fost Valeriu Traian Frenţiu (1875-1952), aşa cum, iată, ne-o demonstrează cu prisosinţă şi această elegantă carte a celor doi autori, încă tânărul istoric dr. Silviu Sana şi foarte tânărul Tiberiu Ciorba, despre care a vorbit, cu atâta pătrundere şi precizie, Preasfinţitul dr. Virgil Bercea. A fost o întâmplare fericită pentru autori, dar şi pentru cititorii care au acum acces la rezultatul muncii lor, faptul că s-a hotărât canonizarea acestui mare episcop, mort în puşcăriile comuniste, pentru credinţa şi biserica sa, alături de alţi episcopi, şi că în acest scop s-au adus din arhivele străine o mulţime de documente referitoare la el, astfel încât cei doi s-au putut folosi de acestea în întreprinderea lor ştiinţifică, de pe urma căreia a rezultat această splendidă monografie, cu evidente valenţe de excelsioritate. A trebuit ca autorii să selecteze, din noianul materialului informativ, esenţialul, şi au făcut-o cu multă acribie şi profesionalism. Au relevat, cu argumente solide, irefutabile, generozitatea eroului cărţii lor în privinţa susţinerii la şcoli a tineretului, – elevi şi studenţi, prin acordarea de burse şi stipendii, căci cele două noţiuni erau, în gândirea acordatorilor, uşor deosebite, ultimele fiind oferite, nu cu regularitate, ci ocazional. Şi e de precizat că între bursierii acestuia, în multe rânduri s-au aflat şi studenţi de religie ortodoxă, în special din zona Vaşcăului şi Beiuşului. Le descoperim numele prin documente, şi între ei figurează şi o fostă profesoară a celui care vă vorbeşte acum şi aici, pe nume Viorica Deleanu, căsătorită Vidican, fiică de preot ortodox, gratulată, în anul universitar 1932-1933, prin întrupunerea protopopului dr. Valeriu Hetco, de către generosul episcop uniet, cum ziceau beiuşenii, cu o bursă anuală de 15.000 de lei, valoarea pe atunci aproximativ a două perechi de boi. În treacăt fie zis, i-am spus acest lucru unuia dintre cei trei fii ai ei, trăitor astăzi în Beiuş şi, din păcate până atunci un fundamentalist ortodox, cu exprimări insultătoare la adresa papistaşilor, cum îi numeşte el şi alţii pe uniţi. Din acel moment, adică de când a aflat despre bursa acordată mamei sale, prin munificienţa episcopului dr. Valeriu Traian Frenţiu, n-a mai îndrăznit niciodată să exprime vreo insultă la adresa bisericii acestuia. Şi tot în treacăt fie spus, vreau să afirm aici, cu hotărâre, că nominarea de uniet atribuită enoriaşilor greco-catolici nu are în ea nicio intenţie peiorativă din partea celor care o expiază, aşa cum greşit cred azi mulţi preoţi ai acestora, ci este doar o formă de numire în limbaj popular transilvănean a uniţilor. Am înţeles acest lucru în urmă cu mai mulţi ani, când în comuna Delani de lângă Beiuş a avut loc un conflict între localnicii foşti, înainte de 1948, uniţi, dornici de a redeveni uniţi, şi cei care, cândva uniţi, dar deveniţi ortodocşi, voiau să rămână în continuare aşa. Atunci cele două tabere, a uniţilor şi ortodocşilor s-au certat pentru cheile bisericii, solicitate cu tărie de uniţi, şi ţin minte că o femeie, soţia sfătului care le deţinea, i-a spus acestuia: „Ia! Petrea meu, să nu te pună păcatele să-i batjocoreşti pe cei care cer cheile, că ştii tu bine că şi tăicuţa şi tată-to or fost unieţi şi unieţi ne-am născut şi noi”. Este cazul să mai precizăm sau să reprecizăm, aşa cum o fac foarte bine în acest operat şi autorii, că episcopul Frenţiu şi-a extins gesturile de generozitate, nu doar asupra românilor, ci uneori şi asupra străinilor. A ajutorat cu bani, la Beiuş, la Ceica şi la Tinca o mulţime de refugiaţi din teritoriile cedate Ungariei horthyste, aflaţi la strâmtoare materială, adică săraci, ba uneori chiar pe cei de alte naţionalităţi, convins, vorba unui distins poet ardelean că:
„Nimic nu preţuieşte cât un fior de milă,
Cât clipa sfântă-n care o mână de argilă
Am mângâiat o rană şi o lacrimă a şters.”
La închisoarea din Oradea erau, prin 1924-1925, mulţi arestaţi maghiari, originari din Ungaria, închişi pentru delicte politice săvârşite împotriva statului român. La solicitarea preotului Iosif Siegescu, aflat prin anii ’30 ai secolului trecut în fruntea Vicariatului greco-catolic pentru românii rămaşi după primul război mondial în Ungaria, episcopul Frenţiu le trimitea acestora la închisoare mai multe daruri, constând în bani, lenjerie şi alimente, deoarece socotea că mila creştină trebuie să se răsfrângă asupra tuturor oamenilor, inclusiv a duşmanilor. A putut face acest lucru având, nu doar generozitate, ci şi de unde şi respectiv cu ce. De fapt, ca să aibă cu ce, el a trebuit să se ocupe stăruitor de modernizarea exploatării a ceea ce i-a mai rămas Episcopiei, ca avere, după reforma agrară din 1921. Episcopia putuse păstra din vechiul domeniu, un fond forestier limitat la Stâna de Vale şi Huta Finiş, precum şi unele suprafeţe de teren cultivabil în Beiuş, Holod şi în alte localităţi. Existau la Stâna de Vale mai multe cabane, puse contra cost la dispoziţia turiştilor, pentru care în 1925 s-a început edificarea unui hotel modern, numit Excelsior, cu parter, etaj şi mansardă, dotat cu încălzire centrală, cu o mulţime de camere, cu sală pentru proiecţii cinematografice, cu popicărie şi, începând din 1932, cu o grădină botanică în apropiere, organizată de profesorul Alexandru Borza. De la Finiş spre Hută, un punct de exploatare forestieră şi turistică, cu cabană pentru uz intern şi biserică, exista, aşa cum cititorii pot afla din lucrarea de faţă, încă din primii ani ai secolului al XX-lea, o cale ferată îngustă, iar din anii ’30 o păstrăvărie profitabilă, de la care se aprovizionau o mulţime de consumatori, dar mai ales Casa Regală din Bucureşti.
Şi aş remarca aici că la ea, la păstrăvărie a lucrat, până la desfiinţarea sa, o rudenie de a mea, pe nume Vasile Mihoc, un individ cu foarte multă ştiinţă de viaţă, cunoscut de către toate feţele bisericeşti care poposeau pe acolo. El relata că atunci când peştii se recoltau pentru comercializare erau ambalaţi în coşuri de nuiele, confecţionate ad-hoc, şi după ce erau acoperiţi cu urzici, se expediau cu trenul spre Bucureşti. Comanditarii plăteau de regulă totul în avans, şi Episcopia obţinea venituri considerabile. Existau câteodată şi reclamaţii, căci se întâmpla ca pe tren sau în gări marfa să fie vămuită de hoţi. Această habitudine avea, la noi, o tradiţie îndelungată, şi precum ştim, în zilele noastre ea a luat o amploare considerabilă. Pe calea ferată îngustă dintre Finiş şi Hută circulau trei locomotive, cu vagoanele după ele, transportând mai ales lemn, pentru fabrica de cherestea de la Ioaniş, dar şi pentru alţi interesaţi. Trenuleţul trecea prin dosul caselor din Finiş, sau „pă după teleatiuri”, cum ziceau localnicii, şi trebuie să vă spun că locuitorii botezaseră locomotivele cu trei nume: Muki, Fritzi şi Malvi, aceasta din urmă fiind mai mare şi mai puternică, cu două „osâi”, cum spuneau finişenii, care le recunoşteau după pufăit. Aşa se face că, auzindu-le trecând pe când ei se aflau în casă, obişnuiau să spună: „amu vine Muki!”, „amu vine Fritzi!” sau „amu vine Malvi!” Calea ferată, pe care cel care vă vorbeşte a circulat în tinereţe de foarte multe ori, a rămas în funcţie până prin anii ’80 ai secolului trecut, iar vagoanele, – de marfă şi de persoane, precum şi locomotivele au fost vândute cuiva din străinătate, probabil ilegal, imediat după 1990. A mai deţinut Episcopia, pe timpul păstoririi episcopului Frenţiu, şi o Fabrică de spirt la Beiuş, construită încă din 1911, din fonduri proprii, dar şi cu un important ajutor financiar al statului maghiar. Ea era menită să contribuie la ameliorarea stării materiale a ţăranilor din zonă, care-şi puteau valorifica pe loc produsele, cerealele şi fructele, utilizate la fabricarea alcoolului. Episcopia a închiriat, de la început, fabrica unui evreu numit Mark Weinstein căruia, după vreo 15 ani, în 1 septembrie 1926, i-a şi vândut-o. De fapt vânzarea s-a făcut către cel amintit şi către un asociat al său, tot evreu, numit Herman Ştern. Episcopul încercase, iniţial, să vândă fabrica unor români din Vaşcău, Gheorghe Băruţa, Vasile Negru şi Iosif Vancu. Cei trei au plătit către Episcopie, la 5 martie 1926, un avans, dar datorită faptului că n-au dispus de restul banilor ca să achite la data stabilită întregul cost al fabricii, vânzarea către ei s-a anulat. Trebuie să precizăm că episcopul Frenţiu a preferat întotdeauna să vândă, când era necesar, anumite obiective economice aflate în proprietatea Episcopiei, numai unor români sau instituţiilor româneşti. A vândut astfel Casina din Beiuş, cu intravilanul de sub ea, în 1925, Reuniunii femeilor române de acolo, la un preţ mai mic decât cel oferit de un minoritar din zonă, crezând că astfel ajută această instituţie în activitatea ei caritabilă şi culturală, foarte intensă în acei ani. Şi tot aşa a mai vândut unui român, căpitanul Aurel Crainic, moara de apă a Domeniului, din centrul oraşului Beiuş, deşi avea pntru ea oferte băneşti mai mari din partea unor asociaţi evrei din localitate, cu gândul că serveşte, prin aceasta, interesele româneşti locale, într-o vreme în care se dorea românizarea vieţii economice a Transilvaniei.
Bunul episcop a ajutat, totodată, şi pe artiştii plastici din zonă, cunoscut fiind la acest capitol, cazul sculptorului vaşcăuan Dănilă Andriţoiu, pus de dr. Valeriu Traian Frenţiu, nu doar să execute anumite comenzi la lucrările de construcţie sau restaurare a edificiilor bisericeşti din eparhie, ci şi să deschidă şi să conducă, din 1936-1937, o carieră de exploatare a marmurei brun-roşcate la Stâna de Vale. Ghinionul a fost că sculptorul se angajase, cu toată hotărârea, în mişcarea politică de dreapta din acea perioadă, fiind ca urmare condamnat în toamna lui 1938 la un an de închisoare cu executare şi 5.000 de lei amendă. Din Penitenciarul de la Oradea, unde şi-a ispăşit pedeapsa, a corespondat cu şeful Domeniului de la Beiuş, Demetriu Marian, şi prin acesta l-a rugat pe episcopul Frenţiu să dispună a se expedia soţiei şi celor două fiice ale sale, aflate la Vaşcău, sumele ce i se cuveneau pentru lucrările executate la Capela Frenţiu din cimitirul orădean, şi în plus, în avans, alţi bani în contul activităţii ce promitea s-o desfăşoare după eliberare la amintita carieră din Stâna de Vale.
E greu, aşadar, ca cineva să cuprindă într-un volum tot ceea ce se referă la acest deosebit ierarh greco-catolic, de la a cărui naştere s-au împlinit, la 25 aprilie anul acesta, 140 de ani. Putem spune că cei doi autori au reuşit totuşi să facă acest lucru, lăsând loc desigur, în conţinutul lucrării lor, la o eventuală reeditare, inserţiilor de amănunte care au apărut sau urmează să apară. În ce mă priveşte, dacă aş fi în postura să pot decide asupra laurierii lucrării lor, ca membru într-o ipotetică comisie decidentă, aş cere să li se acorde premiul Academiei Române, cu propunerea să retipărească din ea câteva exemplare, la care să adauge şi un indice de nume. Iar pe crucea de mormânt al marelui arhiereu martir, dacă ea ar exista, desigur, aş dispune să se cioplească, cu litere aurite, următoarele versuri ale unui scriitor ardelean, rostite în memoria unui alt prelat al Bisericii Româneşti Unite cu Roma:
„Te-ai dus, dar ne-ai lăsat puternic scut
Un nume sfânt şi mare pe vecie:
Nu ne clătim, că-i din granit făcut
Sub paza lui, orice furtuni să vie!”

Prof. Univ. Dr. Blaga Mihoc

One Response “Episcopul Valeriu Traian Frențiu – monografie”

  1. marina german nascuta ciordas Bunicul e Ioan Ciordas
    august 23, 2017 at 6:01 pm

    Vă felicit pentru că mai există oameni care să aprecieze lupta înaintașilor. Materialul este foarte documentat și mai ales ar trebui difuzat și în Regat prin orice mijloace, pentru ca să se stie că Arhierei nostrii au munci pentru propășirea poporului și că noi nu am făcut deosebirea dintre ortodocși și greco-catolici.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *