Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

O carte despre societatea romană


Tot mai puţini sunt cititorii interesaţi de cărţi de istorie scrise cu acribie, cu informaţii bibliografice stufoase, care presupun o predocumentare, respectiv o cunoaştere in nucce a chestiunilor sulevate în cuprinsul acestora. Cei care totuşi sunt interesaţi au avut anul trecut prilejul să lectureze o splendidă carte, scrisă de jurnalistul Alberto Angela, cu titlul de mai sus, tradusă în româneşte de Emanuel Botezatu, şi apărută la Editura Corint. Nu este, aşazicând, o lucrare grea, cu trimiteri bibliografice care să-i îngreuieze lectura deşi, aşa cum se spune în cuvântul înainte, se bazează pe studierea profundă a istoricilor şi literaţilor latini, dar şi a scrierilor unor arheologi din epoca modernă şi contemporană. Cartea aceasta este în fond o poveste de traseu imaginar printre edificiile şi locuitorii Romei, limpede, vizualizator, real (adică de crezut) dar şi, pornind de la date cunoscute, imaginativ, astfel încât, cel amintit, bazându-se pe lucruri ştiute, nu ezită să pună în scenă actanţi şi obiecte care să-i augmenteze presupunerile cu privire la viaţa cotidiană din vremea împăratului Traian şi a istoricului Tacitus, când Roma avea între 1,2-1,5 milioane de locuitori, 1.800 de domusuri sau vile elegante, 46.000 de insulae sau blocuri uriaşe, cu câte două până la şase etaje, edificate neglijent, nu pentru a rezista pe vecie, căci dărâmările cu consecinţe catastrofale, la cutremure sau incendii, nu erau puţine. Vilele, construite cu multă îngrijire, dispuneau de confort maximal, ceea ce includea încălzire hipocaustică, prin paviment sau pereţi, băi şi grădini prodigioase de interior. Insulele erau, însă, insalubre, şi la etaje fără apă curentă, fără băi sau wc-uri etc.
Pe gangurile sau coridoarele acestora poposeau tot timpul chiupuri uriaşe de argilă, în care se aduna urina locatarilor, ridicată de sclavii unor spălătorii publice, spre a fi utilizată la albirea rufelor. Ele sunt remarcate de Angela , în splendoarea lor locativă (pe care se deambula mulţimea locatarilor, năucită de exhalaţiile lor pestilenţiale), ca perieget închipuit, lipsit de materialitate, apt doar pentru mărturisire. E uşor de închipuit, în treacăt fie spus, cum ne-am simţi noi, cei de astăzi, obişnuiţi cu detergenţii şi Lenorul, dacă ne-am îmbrăca în haine spălate în urină, sau dacă am dormi în cearşafuri albite în aceasta. Naratorul păşeşte, nevăzut şi fugos, pe şirul protuberant al balcoanelor, adosate către zidurile insulelor, printre locatarii dedaţi habitudinilor gospodăreşti din insalubrele lor apartamente, mai acătări, totuşi, la primul şi la al doilea nivel de locuire, şi mai mizerabile la celelalte, şi simte larma continuă, adăugată celei generale a oraşului, deplorată în epigrama dialogată a celebrului Marţial, cu adresă către un oarecare Sparus,şi întitulată „Viaţa la Roma”, pe care o citează cu plăcere decriptatoare, socotind că cele spuse în ea definesc stresul resimţit încontinuu de habitatul citadin:
„În Roma, Sparus, bogat dacă nu eşti
N-ai dreptul nici să cugeţi şi nici să te-odihneşti.
Trec dascălii la şcoală, în revărsat de ziuă
Brutarii noaptea-ntreagă pisează boabe-n piuă
Bat căldărari-ntr-una, pornind de dimineaţă
Cu larme de ciocane… Mai e aceasta viaţă?
Aici zaraful sună, ca să se afle-ntreabă
Monedele lui Nero, pe neagra lui tarabă
Alături frânghierul, la îmblăcit striveşte
Pe piatra dură, inul, ce-n Spania înfloreşte.
Fanaticii Belonei (zeiţa războiului n.n.) în răcnete se întrec
Sporovăiesc schilozii scăpaţi de la înec.
Un mic evreu cerşeşte, cum l-a învăţat de-acasă
Şi strigă, urduroşii: <>”
Bazat pe ceea ce se ştie din descoperirile arheologice, Alberto Angela îşi extinde deplasarea sa închipuită alături de un însoţitor, căruia îi descrie tot ceea ce vede pe uliţele întortocheate ale oraşului, sau pe bulevardele sale largi, mărginite de acele blocuri uriaşe, pomenite mai sus, cu numeroase prăvălii la parter, mărturisindu-şi uimirile şi uimindu-şi cititorii. El vede, astfel,şi nu se sfieşte să ne spună, că aproape peste tot deasupra intrărilor în prăvălii se afla câte o nişă de dimensiuni potrivite, şi că în ea este reprodus un talisman sculptat, colorat în roşu, în formă de penis în erecţie, pe care din superstiţie patronii acestora, bărbaţi sau femei, înainte de deschidere pun cu nădejde mâinile, pipăindu-l. Gestul era menit, în credinţa lor, să le aducă noroc. Şi trebuie să spunem aici, în treacăt şi completitiv, că nu suntem siguri dacă nu cumva acest gest a putut să-l inspire, peste milenii, pe tânărul filosof Emil Cioran (1911-1996), care solicita, la Sibiu, în stare de ebrietate fiind, unui conviv de-al său bine dotat din punct de vedere al dimensiunilor la capitolul legat de talismanul amintit, să-l lovească cu el în cap, doar doar va deveni mai mintos. Ţinea acest obicei, existent cum am văzut la Roma, de domeniul ciudăţeniilor, al superstiţiei, căci viza împlinirea unor dorinţe, forţarea norocului, dobândirea câştigurilor. Urmăritorii drumurilor parcurse imaginativ prin Roma, aşa cum apar ele în carte, descoperă, pe lângă pegra habitatului social, şi comodităţile acestuia, apa curentă la veceurile publice, bureţi de mare legaţi de beţe pentru dezmerdaculare etc., încât vor ajunge la concluzia că în Oraş sublimul se îmbina cu mizeria, deoparte fiind majoritatea sau tagma răutrăitorilor şi de cealaltă pătura privilegiată a îmbuibaţilor, a celor ce trăiau după standarde şi în condiţii excepţionale, demonstrate de luxul locuinţelor lor. Periegetul şi soţul său circulă printre şi prin temple şi bazilici, neobservaţi de nimeni, asemenea unor budişti dematerializaţi prin super spiritualizare, în toiul activităţilor cotidiene din acestea, şi nu uită să observe agitaţia avocaţilor pledanţi la bară, în faţa pretorului, cu bunele şi relele ei. Cei doi, autorul şi însoţitorul aud parcă într-o aulă a Bazilicii Iulia, din gura unuia dintre avocaţi, pe nume Postumus, puhoiul de fraze găunoase, din care lipseşte esenţialul, obiectul procesului, şi exclamă, în gând desigur, inspiraţi din amintitul Marţial, reproşul făcut de un ţăran aflat în proces cu un hoţ de capre:
„Nu-i vorbă de omor, nici de otravă
De silnicie sau de-o rea ispravă
Mă judec cu vecinul meu din sat
Trei capre aveam şi mi le-a cam furat
Îmi cere judele s-aduc dovezi
Iar tu cu glas răsunător pledezi
Vorbeşti de Cannae şi de Mitridate
De jurăminte punice călcate
De Marius, de Mucius, de Sulla,
Strigi, Postume de mi-e mai mare mila
Faci gesturi mari, te umfli şi răcneşti…
Dar despre capre… nu vrei să vorbeşti?!”
Similitudinile dintre întâmplările de acest gen, cu cele din activitatea justiţiarilor de astăzi sunt evidente, deşi în procesele din România, de cele mai multe ori magistraţii nu sunt îndătinaţi a le oferi avocaţilor atâta timp, respectiv până la două ore, să vorbească, cum se obişnuia în acele vremuri la Roma, şi aceasta chiar şi atunci când cauza împricinatului este una de viaţă sau de moarte.
Amănuntele referitoare la scenarii, adică la felul în care erau mobilate locuinţele, la cum erau încălzite sau împodobite, amintite în treacăt, dau farmec relatărilor, căci Alberto Angela este un mare povestitor, cu har deosebit şi stil plin de graţie, aşa cum pare a-l fi predestinat şi numele, fără a scăpa, cum se zice, situaţia de sub control, rămânând, adică, întotdeauna în limitele verosimilului. Citindu-i spusele, nu putem să nu asemuim ceea ce ne prezintă el cu minunatele scene de pe scutul lui Ahile, descrise în poemele homerice. Între acestea pot fi amintite relatările despre Colosseum, cu scenele luptelor de gladiatori (între ei sau cu fiare), dar şi execuţiile unor condamnaţi la moarte, prin celebra damnatio ad bestiae, adică azvârlirea între fiare, în arenă, pentru a fi sfâşiaţi, sau prin aruncarea lor de sus, după ce pe spate li se aşezaseră, ca mitologicului Icar, o pereche de aripi, precum şi prezentarea unor date despre modalităţile şi instrumentele de măsurare a timpului (cadranele solare, clepsidrele cu nisip), despre instrumentarul medical folosit cu ocazia naşterilor, intrând aici inclusiv o informaţie privind poziţia femeilor romane în timpul acestora (aşezate ghemuit, pe un scaun special, numit sedia gestatoria), înălţimea medie a oamenilor (mult mai mică decât cea de astăzi), îmbrăcămintea şi coafura lor, toate acestea utile (şi folosite) pentru producţia filmelor de epocă. Obiceiurile romanilor, pline de cruzime, dar şi rafinate uneori, tulbură liniştea cititorilor de astăzi. Cei cunoscători în ale istoriei în general îşi vor da, însă, seama că acestea pot fi găsite şi la alte popoare, din acele timpuri, sau chiar din epoca modernă. Ei se vor putea gândi la ghilotinările din timpul Revoluţiei Franceze, şi de ce nu şi la cea din 1933 a olandezului Van der Lubbe, incendiatorul Reichstagului.
Un răgaz plăcut în periplul imaginar al povestitorului prin Roma îl oferă „întâlnirea” cu istoricul Tacitus, într-un atelier în care acestuia urma să i se copieze (şi multiplice) scrierile, precum şi descrierea minunatului For al lui Traian, construit din aurul şi argintul adus la Roma după cucerirea Daciei, din anul 106 e.n. (în cantitate de 165, şi respectiv 331 tone, după aprecierea istoricului Aurel Pop). Era această realizare un adaos la măreţia Romei, şi bineînţeles, ţinând cont de darurile primite tot atunci de cetăţeni din partea împăratului, un spor temporar al nivelului de trai. Referirile la religiozitatea romanilor, sumare în contextul întregului conţinut al cărţii, interesează poate mai puţin pe cititorii de astăzi, avizaţi la a aprecia mai mult pe cele privind existenţa cotidiană a acestora, calităţile şi defectele lor, aparţinând societăţii din care făceau parte, aşa cum i-au obişnuit unii istorici contemporani, de tipul lui Lucian Boia şi a epigonilor inadecvaţi ai acestuia. Alberto Angela are darul să ne convingă, cu argumente concrete, asupra existenţei, mutatis mutandis, a unor similitudini habitudinale dintre orăşenii romani şi cei din Italia de astăzi şi, decurgând din acestea, despre corespondenţele dintre organizarea instituţiilor administrative sau oferitoare de servicii de atunci şi cele din zilele noastre. Şi intră aici judecătoriile, bibliotecile, dar şi frizeriile, restaurantele, acestea din urmă diseminate pe oferte, cele mai numeroase fiind pentru luat masa şi gustat vinul, numite popinae, sinonime cu tratoriile italiene de astăzi, dar deosebite desigur de acestea prin dotarea tehnică. „La ora prânzului”, scrie autorul, „italienii intră (în zilele noastre n.n.) într-un bistrou şi comandă un sandviş şi ceva de băut. Aici (în Roma antică n.n.) comanda suna aproape la fel: un pocal de vin şi pâine. Diferenţa constă în faptul că noi (cei de astăzi n.n.), încheiem aproape întotdeauna gustarea cu o cafea”, (p. 310) în timp ce romanii serveau, în loc de aceasta, un piperatum sau conditum, adică un „amestec de piper şi alte extracte aromatice cu miere, vin, şi apă caldă”(p. 321). Similitudini există şi între preţurile de atunci şi cele de astăzi, dar şi între ce se putea cumpăra cu câştigul de pe o zi de muncă a unui om liber de atunci, lucrător cu braţele şi a unui muncitor din zilele noastre, cu fluctuaţiile respective, cauzate de momentele apariţiei unor crize, aduse de calamităţi – războaie, secetă, cutremure etc. Inspirat nu doar din scrierile arheologilor, ci şi din altele, cu caracter teoretic (de tipul unor istorici ca H. Wallon, A. Piganiol, J. Marquardt, S. Friendlander, R. Paribeni, I. Carcopino, T. Frank, U. E. Paoli, P. Grimal, I. André, Jean Claude Fredouille şi alţii, necitaţi, dar cu siguranţă cunoscuţi de autor), Alberto Angela descrie, cu talent publicistic de excelsioritate, termele, templele şi amfiteatrele de la Roma, cu toate dotările lor, care dau seama despre bogăţiile adunate în decursul anilor, din toate colţurile lumii, în acest oraş străvechi, nu întotdeauna pe căi cinstite, ba am zice mai ales prin rapt, prin hoţie, prin jaf, convingându-ne că, în acele timpuri, orice prosperitate a cuiva avea deobicei la bază paguba altuia sau altora. O notă aparte o constituie în şirul povestirii decrierea Colosseumului, despre care se spune că a găzduit în interiorul său „spectacole” vreme de 450 de ani, în timpul cărora au murit peste un milion de oameni (p. 369). Parcurgerea acestor pagini abundente în informaţii de tot felul, privind până şi chestiunile erotice la vechii romani – poziţii de acuplare, atitudini faţă de perversiuni sau deviaţii sexuale, vin să dea frâu liber (şi au şi dat) fanteziei celor ce-au scris romane istorice sau au regizat filme inspirate din istoria Romei. Ei au pornit de la realităţi ca cele descrise în lucrare, parcă în urma unei înregistrări făcute cu ajutorul unei drone, care dă senzaţia de prezenteism auctorial la întâmplări.
Din imaginaţia acestora, pornită, desigur, de la realităţi ştiute, modelate de un spirit serios de inventivitate, s-a născut credinţa că toţi romanii înstăriţi benchetuiau ca la ospăţul lui Trimalchio, din celebrul Satyricon al lui Petronius. Nu făceau toţi acest lucru căci, zice Angela, 90% dintre romani, chiar foarte bogaţi fiind, erau sobri, păstrând parcă vechile tradiţii moştenite de la contemporanii regalităţii, numiţi de greci mâncători de terci. Cei care îl făceau, însă, ne spune autorul, inspirat din lucrarea amintită mai sus, obişnuiau să mănânce la o agapă vesperală, care în realitate dura între 7-8 ore, câte 7 feluri de mâncare (stridii, carne de pasăre, de porc, limbă de bâtlan, picioare de cămilă sau dromader etc.). La masa unui senator, precizează el, a fost gătită „o scroafă impunătoare de mistreţ, umplută cu sturzi vii şi garnisită cu purceluşi din aluat în poziţie de <<alăptare>>” (p. 398), neuitând să adauge că cel mai popular fel de mâncare, de fapt un aperitiv, era la romani garumul şi că el se obţinea din macerarea şi apoi „distilarea” prin sită a măruntaielor de peşte sau chiar a peştilor mici (hamsii, macrou), drese cu multă sare şi adaosuri, cu miere şi arome din foi de dafin sau chiparos. Puţini, chiar foarte puţini dintre romani consumau mâncăruri rafinate, cum ar fi ciocârliile fripte cu petale de trandafir şi miere, umplute cu măruntaie, mentă, usturoi, ţelină, cuişoare, piper, ulei, must de struguri etc. (p. 407). Aceştia erau „exageraţii”, cei despre care Juvenal şi Seneca scriu că la masă „râgâiau, se băşeau, se pişau” (în ţucaluri) sau vomitau într-un bazin special, după ce se gâdilau cu o pană de gâscă în gât, pentru a o „putea lua de la capăt”, – şi bineînţeles care consumau vinurile cele mai alese. Dintre ei s-au ivit indivizi extravaganţi, cheflii, cu gusturi rafinate, cheltuitori, şi în final, de pe urma risipei, depresivi, ca de pildă gurmandul bogătaş Marcus Gavius Apicius, autor al unei cărţi de bucate renumite, întitulată De re coquinaria, din conţinutul căreia ştim că în Roma antică se cunoşteau aproape toate bucatele sau mâncărurile din zilele noastre.
Semănau romanii cu popoarele contemporane şi în alte privinţe, cum ar fi, de exemplu, statutul femeii în familie şi societate, căci în timpul Imperiului, aşa cum se spune în lucrarea de faţă, îi acordau acesteia drepturi aproape egale cu ale bărbatului: ea putea să moştenească averi, să divorţeze sau să se căsătorească după bunul său plac, peste voia părinţilor. Restrângerea acestor drepturi a avut loc după năvălirea popoarelor barbare şi, din păcate, odată cu răspândirea creştinismului instituţionalizat. Cristos Mântuitorul le considerase pe femei „oameni”, fiinţe pure, vrednice de toată atenţia, dar mai târziu, după articularea instituţională a religiei creştine, ele au început să fie socotite „minore”, subordonate bărbaţilor, menite pentru procreare, iar în concepţia exagerată a Sfântului Augustin (354-430) obligate, împreună cu soţii lor, ca după ce vor naşte şi creşte copii, să se călugărească. Nici nu putea ieşi altceva din această năstruşnică concepţie a unui filosof socotit sfânt, de vreme ce el susţinea că actul sexual, necesar pentru procreare, trebuie săvârşit cu „scârbă”, nu cu plăcere. Difereau la romani, de la o categorie de femei la alta şi veşmintele şi normele de conduită, căci prostituatele, de exemplu, umblau lejer îmbrăcate, în haine de culoare bleu celest sau portocaliu, circulând când şi pe unde doreau, în vreme ce matroanele se deplasau doar în lectici purtate de sclavi octofori. Existau, apoi, la ei, adică la romani, o concepţie retardatară despre sexualitate, socotind că bărbaţii, care în treacăt fie spus, preferau la partenere formele rubensiene, pot face sex extraconjugal doar cu femei inferioare, socotindu-se că, în acest fel le dominau. Această „normă” ca şi altele, de altfel, cum ar fi evitarea perversiunilor, a sexului oral sau a felaţiei, a sexului în grup, le incumba ca interdicţie doar celor cu drept de cetăţenie romană. Oameni veseli şi iubăreţi, romanii îşi împodobeau casele cu scene erotice, unele caricaturale sau viu colorate, aceasta fiind un semn de laxitate comportamentală, pe care creştinismul de mai târziu o va oprobia şi îngrădi. Utilă pentru un public larg de cititori, cartea lui Alberto Angela prezintă un tablou vivant şi cuprinzător al societăţii romane din vremea împăratului Traian, pe care românii îl socotesc un fel de „protopărinte” al lor.

Blaga Mihoc
(Alberto Angela, O zi în Roma Antică. Secrete şi curiozităţi, Editura Corint, 2016, 456 p.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *