Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Omul cu suflet și braț de fier


– Şi mi-e greu… mi-e greu sufletul când vreau să-mi aduc aminte de copilăria mea…știu că poate mulţi oameni îşi aduc aminte cu mare drag de copilărie, dar în cazul meu nu este la fel… nu cred că am trăit ceva frumos atunci…

Lacrimile îi alunecau pe faţa interlocutoarei mele.

– Vă rog să mă scuzaţi dar chiar mi-e greu. Am trăit în vreme de război. Atunci viaţa era foarte grea. Oamenii nu aveau nici măcar suficientă mâncare ca să poată să trăiască decent…

Tatăl meu era sergent, iar mama casnică. Mama ne îngrijea pe mine şi pe fraţii mei şi îl pregătea pe tata când trebuia să plece iar pe front…

Când încerc să mi-l amintesc pe tata, văd un om înalt şi puternic, cu frică de Dumnezeu, dar fără frică de dușmani… iar pe mama mi-o aduc aminte, de atunci din vremurile grele, ca fiind o femeie mică de statură şi mereu… mereu cu obrajii brăzdaţi de griji și de lacrimi grele.

Îi plângea inima de fiecare dată când tata se despărţea de noi, plecând pe front, dar încerca să fie puternică, încerca să ne zâmbească tot timpul, chiar dacă interiorul îi plângea continuu…

Timpul trecea greu cât tata era plecat, dar începea să se scurgă cu o viteză inexplicabilă când era cu noi…

Acum, urmează să vă spun despre cea mai neagră zi din viaţa mea, ziua în care, tata a plecat din nou, dar nu s-a mai întors . Ne-a fost foarte greu să acceptăm că nu-l vom mai revedea curând.

Îmi aduc aminte cât l-a aşteptat mama… În fiecare zi îşi petrecea măcar o oră în faţa geamului, oftând din greu şi plângând atât de tare încât îi tremura chiar și cămaşa albă pe care o purta, fiind udă toată de lacrimi.

Dar într-un final … într-un final şi-a luat inima în dinţi şi a decis că trebuie să facă ceva pentru noi … vremea de război se cam terminase… deja începuseră să se găsească iar locuri de muncă… Aşa că mama s-a angajat ca brutar.

Noi eram destul de mici și nu puteam încă să muncim. Dar îmi amintesc acum, ca şi cum ar fi fost ieri… cum ieşeam la colţul micuţei noastre căsuţe şi îi priveam cu drag si suferinţă pe copiii norocoşi, adică pe acei copii care mergeau la şcoală… aveau o uniformă de o culoare albastru închis, pe care li se aşeza perfect un rucsăcel frumos… Îmi doream aşa de mult să pot să fiu în locul lor…

Într-o bună zi i-am spus asta mamei… La scurt timp a reuşit să mă înscrie la o şcoală micuţă dar frumoasă… Îmi amintesc chiar si cel mai mic detaliu de acolo, pentru că aceea a fost încăperea care m-a ajutat mult pentru a-mi schimba viaţa …

La început mi-a fost foarte greu. Iubeam să privesc cărţile din bibliotecă pentru că ştiam din auzite ca ele deţin multe poveşti frumoase, de care eu eram foarte curioasă. Îmi doream mult să învăţ să citesc, pentru a putea să aflu cât mai multe detalii. Eram foarte atentă la ore pentru că speram să pot să ajung un om important într-o bună zi speram să pot să-mi ajut familia, cel puţin atât cât mai aveam din ea…

Timpul trecea iar eu eram tot mai îndrăgostită de şcoală… La câtva timp, petrecut învăţând, am reuşit în sfârşit să pot să citesc… nu mă mai puteam despărţii de cărţi. Ele îmi erau atât prieteni, cât şi o a doua familie… păşeam într-o altă lume deja de pe poarta de la intrare a şcolii… era o lume care parcă îmi permitea să visez la mai bine… Îmi permitea să cred în mine şi în puterea de  a-mi creea un viitor mai bun…

După câţiva ani de şcoală, m-am angajat şi eu şi am făcut suficienţi bani pentru a putea să ne mutăm din oraşul în care aveam atătea amintiri urâte. Am plecat într-un oraş mai micuţ, dar foarte frumos. Acolo mi-am terminat şi facultatea, devenisem inginer, o domnișoară care lucra în domeniul ingineriei. Fraţii mei au făcut şcoala în noul oraş, apoi s-au căsătorit amâdoi şi mama a rămas iar casnică.

Într-o zi, la firma unde lucram, s-a angajat un tânăr prezentabil și foarte inteligent. Trebuia să facem un proiect împreună. Acel proiect ne-a apropiat mult. Adoram momentele în care-şi îndrepta privirea înspre mine. Avea ochii albaştrii, dar atât de albaştrii şi de pătrunzători încât parcă mă hipnotizau. Era un băiat frumos care suferise mult în viaţă… Mă simţeam atât de bine în preajma lui… ochii lui mari si minunaţi luceau pătrunzător, parcă întrecându-se chiar şi cu astrele cerului… Simţeam ceva pentru el, ceva ce nu puteam să descriu în cuvinte… Credeam că e dragoste.  Asemenea trăiri îmi erau descrise doar în cărţile pe care le citisem în trecut… Visam să mă îndrăgostesc şi acum cred că am făcut-o… Din persoana cerebrală şi atentă mereu la ce făceam, devenisem o visătoare…

M-a invitat la o cafea, oferindu-mi şi un trandafir roşu aprins, asemeni rujului care-mi pătrundea în buze… ajunşi acolo am început să discutăm… I-am povestit toate cele trăite. Era singurul om din afara familiei în faţa căruia reuşisem să-mi deschid sufletul într-u totul… Simţeam că-i pasă de mine… după ce am terminat eu de povestit, a început el. Rămăsese orfan de mic… A crescut în grija bunicilor, care din păcate n-au apucat să-l vadă aşezat la casa lui, pentru că boala i-a răpus pe amândoi.

Acum era singur pe lume… A visat mereu să le schimbe viaţa bunicilor lui, dar când în sfârşit putea să facă asta, ei au plecat la cele veşnice…

Mă cuprindeau parcă o mie de stări de nostalgie, tristeţe şi durere în timp ce auzeam asta… parcă începeam să cred că eu nu am fost chiar aşa de ghinionistă. Acei ochi albaştrii fuseseră imediat umpluţi de lacrimi cristaline care începuseră să-i curgă pe faţă, parcă spre curăţarea sufletului de negrele trăiri. Era bărbat, dar nu se ferea să-şi exprime sentimentele. Asta mă atrăgea mult la el…

După ce am terminat proiectul de la firmă, am decis să ne ocupăm de un alt proiect, unul mai important… viaţa noastră. Ne apropiaserăm foarte mult sufleteşte, unul de celălat, fapt care ne-a determinat să ne căsătorim.

În sfârşit viaţa mea luase o altă întorsătură, una pozitivă, una care avea să mă facă fericită… ne-am mutat împreună… iar la câtva timp am rămas însărcinată. Asta a fost culoarea şi completarea vieţii mele.

În acele nouă luni, în care ne-am aşteptat copilul, începusem să duc o luptă grea cu mine însămi, întrebându-mă dacă o să fiu o mamă bună dar soţul meu nu a ezitat o clipă să mă încurajeze, spunându-mi că orice greutate, cât ar fi de mare, o să fie depăşită de noi.

Noul întreg eram eu, el şi în curând şi copilul…îmi doream să-i pot oferi copilaşului meu, tot ce mi-a lipsit mie, atât o copilărie frumoasă, fără griji cât şi iubirea ambilor părinţi.

Cele nouă luni au trecut şi copilul nostru a venit pe lume. Născusem un băieţel, ochişorii îi erau leiţi cu ai tatălui său. Era a doua mea iubire, dar asta era diferită. Când stăteam cu el, aveam impresia că sunt alături de o bucăţică din mine … Îmi plăcea mult să-l scot în fiecare zi la plimbare, pe stradă, prin parc… şi lui de asemenea.

Îşi întindea mânuţele spre marele glob auriu de pe cer, care gâdila omenirea cu razele lui de sclipire, pe semne că iubea încă de mic, „frumosul”.

Îi spuneam poveşti cu prinţi, prinţese şi-l învăţam să spună lucrurilor pe nume, să fie puternic în faţa tuturor, dar când e cazul să dezvăluie sentimentele care-i pătrund în suflet şi în minte, să nu se ferească să plângă, dacă asta simte… Pentru că lacrimile îi vor da tăria de a continua… să iubească… să iubească mult, tot ceea ce-l înconjoară, atât fiinţele, cât şi natura. Iubirea înalţă sufletele spre veşnicie, de aceea iubirea contează…

Într-o zi, aparent obişnuită, am ieşit să cumpăr alimentele pe care mi le-a cerut mama ca să poată să gătească. I-am lăsat copilul în grijă spunându-i că o să mă întorc repede.

Soţul meu era la serviciu, lucra tot în inginerie, iar eu eram în concediu maternal.

Am plecat la cumpărături… La marginea străzii am văzut un cerşetor… era un bătrân, sărman, împovărat de greutaţile vieţii… am mers la el, ca să-i dau nişte bănuţi, deoarece eu ştiam cum e să nu ai nici măcar mâncare… I-am întins mâna spre a-l ajuta, iar el mi-a sărutat-o și m-a privit cu atâta dragoste  şi blândeţe, încât părea că mă cunoaşte de-o viaţă… M-am aşezat lângă el, pentru că mi-a cerut asta… mi-a spus că sunt singurul om care a vrut să-l ajute şi că i-ar plăcea mult să vadă dacă fiica lui are un suflet atât de mare ca şi al meu. Vorbele astea m-au fulgerat direct în inimă… parcă începeam să mi-l reamintesc pe tata… Simțeam că, acolo undeva, unde se afla, era mulţumit de mine…

L-am rugat, dacă simte asta, să se destăinuiască, spunându-mi mai multe întâmplări din viaţa lui. Mi-a spus că a fost sergent… iar bănuielile mele care-mi bântuiau mintea, parea că se adeveresc… A început să-mi spună că avea o fată, doi băieţi şi o soţie iubitoare şi că, într-o zi, plecând iar pe câmpul de luptă nu s-a mai întors… Picioarele îmi tremurau, iar inima-mi era în genunchi… A făcut o pauză oftând… iar eu l-am rugat să continue. A adăugat că a fost ţinut prizonier de dușmani timp de câţiva ani, iar când a scăpat şi s-a întors acasă, familia lui lipsea…iar acolo, în locul micuţei case pe care o deţineau, mai erau doar nişte ziduri mistuite pe jumătate de un incendiu puternic.  De atunci şi-a căutat mult timp familia dar nu a mai găsit-o.

Acum a rămas un simplu om al stăzii şi de asemenea un om al nimănui. După ce a terminat de spus toate acestea, pe faţa mea au început să alunece şiruri de lacrimi. L-am strâns în braţe. Nu înţelegea ce voiam să-i transmit prin acea îmbrăţişare, dar i-am spus doar că sunt fiica lui, fiica omului cu suflet şi braţ de fier. Nu-i venea să creadă. Am plecat amândoi spre casa noastră…

Mama l-a recunoscut din prima clipă. A avut un şoc… I-a sărit în braţe… L-a rândul lui a recunoscut-o imediat…

Soţul meu tocmai venise de la serviciu, i-am povestit toate cele întâmplate, iar el s-a bucurat alături de mine. Era încântat că în sfârşit, pe lângă o mamă, aveam şi un tată…

Părinţii mei îl iubeau la fel de mult ca pe mine…De asemenea copilaşul meu a crescut cu două rânduri de părinţi, care l-au iubit necondiţionat…

Acum pot să spun doar că am început să cred în poveştile cu final fericit, iar dacă aveţi impresia că finalul poveştii voastre nu este unul fericit, atunci înseamnă că povestea nu s-a terminat !

Andreea Neag

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *