Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Potop de aplauze şi laude, la ultima reprezentare a piesei “Cabaretul Dada”  


Publicul orădean pasionat de teatru, a fost invitat vineri, 24 martie, să asiste la ultima reprezentare a piesei „Cabaretul Dada” scrisă de Matei Vişniec, în regia Ancăi Bradu. De scenografia s-a ocupat Andra Bădulescu Vişniec, coregrafia excepţională a fost pusă la punct, în cele mai mici detalii, de către Mălina Andrei, iar pentru a completa perfect întreaga atmosferă dramatică, Ovidiu Iloc asigură o muzică de calitate superioară. Din păcate, în urma acestei ultime reprezentări, piesa va fi scoasă din programul stagiunii.

Spre a aduce un dulce omagiu celor 100 de ani pe care mişcarea dadaistă îi împlineşte în această primăvară, Teatrul „Regina Maria” a propus spectatorilor, întregul spaţiu dadaist, cu ai săi mari reprezentanţi ai liricii şi ai artelor plastice.

Istoria dadaismului este una atât de controversată, dar totuşi atât de consistentă în procesul de culturalizare. Acest curent cultural şi artistic deopotrivă, s-a afirmat împotriva rutinei, a tabieturilor şi împotriva „stagnării” creative. Este o mişcare definită prin negarea tuturor rapoartelor dintre gândire-expresie, ridicând astfel hazardul la rangul de principiu și de dogmă a creaţiei.

Spre a evita implicarea în conflictele internaţionale ale anului 1916, românul Tristan Tzara şi Marcel Iancu, alături de o colectivitate mică de artişti, sub numele de „Cabaretul Voltaire” („Cabaretul Dada”), se refugiază la Zurich, în contextul unei Europe aflate în pragul Primului Război Mondial.  Aici, în 6 februarie 1916, ia naştere mişcarea „dada”.  Numele curentului se află sub pecetea misterului.  Se spune că a fost inspirat din simpla afirmaţie, utilizată adesea de iniţiatorul Tristan.  Mitul clasic al denumirii spune că, aceasta a fost aleasă deschizând la întâmplare un dicţionar francez-german (Larousse), la cuvântul „dadisme” (căluţ de lemn). Hazardul cu care este aleasă denumirea, va deveni pilon de bază, o adevărată ideologie prin care se vor crea capodoperele „dada”.

Samuel Rosenstock este preudonimul evreului Tristan Tzara, născut în 16 aprilie 1896, la Moineşti. Povestea din spatele numelui său, este de fapt un omagiu adus marelui Wagner, a cărei operă influentă, îl va determina pe Tristan să îmbrăţişeze literatura.  Înainte de a iniţia dadaismul, Tristan se bucura de colaborarea lui Marcel Iancu, Ion Vinea, Alexandru Macendonski şi Iosif Iser, la revista „Simbolul”.   Chiar dacă grupul „Dada”,  la începuturile lui nesigure, era alcătuit din mai mulţi artişti, „nu ar fi devenit niciodată, ceea ce a devenit, fără eforturile de popularizare şi diplomaţia lui Tristan” (R. Huelsenbeck). Odată cu stabilirea la Paris, Tzara contribuie la înflorirea mişcării suprarealiste, prin relaţiile sale cu Andre Breton, Phillipe Soupault şi Louis Argon, relaţii prin care reuşeşte să ancoreze dadaismul în istoria limbii române, dezintegrând structurile lexice. „Cu cele ”șapte manifeste Dada ” Tzara propune evident o anti-rețetă, chiar un anti-manifest, însă având aceleași principii de funcționare cu ale unui manifest. Batjocorind ”arta manifestului” a lui Marinetti, Tzara îi atribuie acestuia simplitatea unei rețete a cărui ingrediente sunt necunoscute, deci supuse hazardului, ca și rezultatul de altfel, scopul lui fiind de a vindeca lumea de stereotipii.(…) Aici Tzara arată cu degetul către burghezimea, care după părerea sa este singura vinovată de odiosul război, dar și pentru standardizarea curentelor artistice, a școlilor care se promovau și-și asigurau o siguranță în artă, afirmându-se și apoi trăgând foloasele materiale.  Omul lui Tzara trebuie căutat în noroi în tranșeele războiului, fără a acorda nici un vot de încredere politicii, comunității și oricărei forme de organizare, iar pentru aceasta trebuie să-ți impui negarea oricărui principiu.(…) Viața i se pare acestui filozof totuși ceva atractiv nu este bântuit de gânduri sinucigașe, pentru că predă gândirea și acțiunea spontanului fiindcă dadaul este în căutarea bunătății pure a oamenilor. El a făcut o descoperire interesantă că „tot ceea ce face este producție, vibrație vizuală și sonoră și pentru acest motiv merită atenția oamenilor”revenind iarăși și iarăși asupra imaginii în care el orchestrează circul universal antifilozofia sa.” (Discursul ca formă de multiculturalism în literatură şi comunicare)

Cât despre viaţa sa amoroasă, în anul 1924 o întâlneşte pe modernista suedeză, Greta Knutson, cu care se va căsători în anul următor. Aceştia au avut un fiu- Christophe- născut în 15 martie 1927, locuind în casa lor de pe Montmartre, până în 1937 când are loc o tristă despărţire. Anul 1947 îi aduce cetăţenia franceză, odată cu implicarea în Partidul Comunist Francez şi în Rezistenţa Franceză, pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Moare la Paris, în 25 decembrie 1963, fiind înhumat în Cimentierre de Montparnasse (Cimitirul Montparnasse), lăsând posterităţii, o operă influentă şi istoria unei literaturi revoluţionare.

Arta de a face o poezie dadaistă, a fost dezvăluită de însuși iniţiatorul ei:

“Pentru a face o poezie dadaistă:  Luaţi un ziar/ Luaţi o pereche de foarfeci / Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre / Decupaţi articolul / Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi-le într-un săculeţ / Agitaţi-l încetişor / Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage  / Copiaţi-le cuviincios / Poezia vă va semăna / Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, deşi se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.” (Tristan Tzara) Poetul se remarcă prin versurile sale pline de o profunzime revoluţionară, care reverberează de sensuri şi idei inaccesibile doctrinelor lingvistice de până atunci:

A pune copilul într-un vas la miezul nopţii

Şi rana

O roză a vânturilor cu degetele tale cu unghii frumoase

Împănat tunet să vezi o curgere proastă din membrele antilopei

A suferi acolo jos, ai văzut vaca, vreo pasăre?

Setea şi amărăciunea păunul captiv,

Regele exilat de săgeata de lumină, se mumifică lent,

În grădina vegetală.

A semăna greieri stricaţi, a planta inimi de furnici, ceaţa serii, o lampă o scoate la cer

Micuţele sclipiri ale sticlăriei în burţile boilor castraţi în zbor,

Pe capetele ramurilor scurte, întunecate pentru o lacrimă

(primăvară)

dar şi versuri de o simplitate elegantă, pe fondul înţelepciunii arhaice:

Zid dărăpănat,

Eu m-am întrebat

Astăzi că de ce

Nu s-a spânzurat,

Lia, blonda Lie,

Noaptea de-o frânghie…

S-ar fi legănat

Ca o pară coaptă

Şi ar fi lătrat,

Câinii de pe stradă.

S-ar fi adunat,

Lumea să o vadă.

Şi ar fi strigat:

“Vezi ca să nu cadă”

Aş fi încuiat,

Lacătul la poartă.

Aş fi pus o scară

Şi aş fi luat-o jos,

Ca o pară coaptă,

Ca o fată moartă

Şi aş fi culcat-o, într-un pat frumos.

(Glas, Bucureşti, 1914)

“Debutul Dadaismului la Paris a avut loc în 23 ianuarie 1920, la un matineu organizat de revista dadaistă ”Litérature”. 

Louis Aragon, un tânăr suplu, cu trăsături feminine, A. Breton, ale cărui gesturi trădau parcă stigmatele unor sectanți religioși, G. Ribemont- Dessaignes, a cărui simplă prezență îi eclipsa până și pe cei mai înfierbântați acuzatori ai umanității, Philippe Soupault, a cărui ușurință de a se exprima năștea imagini bizare, și Picabia, cel aflat sub atâtea influențe, în special sub cea a lucidei și sclipitoarei minți a lui Marcel Duchamp, care a expus o serie de picturi, una dintre ele fiind desenată cu creta pe o tablă și apoi ștearsă imediat, adică un desen care a trăit aproape două ore.” (Tristan Tzara)

“Tristan Tzara se face, așa cum spunea criticul Ion Pop „purtătorul dinamitard al acestei stări de spirit, manifestele sale sunt mărturia unei radicale negații a tradiției culturale–fie ea cea mai recentă – ajungând până la refuzul formulei însăși a dadaismului”  Manifestul devine deci o formă aparte prin conţinut, prin scrisul original, prin modalitatea de realizare, Tzara considerând că poezia-manifest nu are nevoie de cuvinte pentru a–și exprima ”existența sa latent”.

Tzara declară: “ Eu vorbesc mereu despre mine pentru că nu vreau să conving. N-am dreptul să târăsc pe alţii în fluviul meu, nu oblig pe nimeni să mă urmeze. Fiecare îşi făureşte arta sa, în maniera sa, cunoscând fie bucuria de a urca ca o săgeată spre repausuri astrale, fie pe aceea de a coborî în mine unde îmbobocesc flori de cadavre şi de spasme fertile. (…) Aşa s-a născut DADA, dintr-o nevoie de independenţă, de neîncredere faţă de comunitate.  Cei ce sunt cu noi îşi păstrează libertatea. Noi nu recunoaştem nici o teorie. Ajunge cu academiile cubiste şi futuriste, laboratoare de idei formale.  Arta serveşte la acumulat bani sau la a-i gâdila pe drăguţii burghezi?” (Discursul ca formă a multiculturalismului în literatură şi comunicaţie).  În România,  dadaismul s-a remarcat în literatură şi artă prin revistele de avangardă precum “Unu”, “Integral”, “Punct”, Contemporanul”, precum şi în textele lui Saşa Pană, editorul versurilor lui Tristan, persoana care garantează continuitatea dadaimului românesc. Şi chiar aşa este: legăturile şi tradiţiile preluate dintre poezia dadaistă şi cea contemporană, sunt marcate de trăsături lirice precum rebelitatea expresiei, clişeele şi artificiile compoziţionale, revoluţionarea artistică prin lucrarea expresivităţii independent de sintaxă, structuri eliptice, automatismul comunicării, toposuri netradiţionale, polemica, incongruenţă lingvistică. „Dadaismul e un simptom caracteristic dezordonatei lumi moderne, inspirat de haosul și colapsul european din timpul războiului.
Pentru intelectualii exilați în Elveția, umanitatea părea să fi înnebunit: toată ordinea s-a năruit, toate valorile au fost răsturnate.  În spiritul mișcării, dadaiștii s-au pus pe glume grosolane, au organizat întruniri bolnav de elaborate  și au redactat, ca nimeni alții, manifeste brici, ce parodiau, în violența și absurditatea lor, absurditatea și violența lumii în care trăiau.” (Tristan Tzara). În artă, limbajul tradiţional, arhaic, însăşi forma operei este detronată în favoarea hazardului, deosebindu-se prin caracterul aleatoriu al compunerii tabloului”, precum Picasso. Nu cu mult timp înaintea morţii sale, Tristan Tristan avea să declare că: “Dada avea un scop uman, un scop estetic, extrem de pronunţat ! Ceea ce voiam să facem, era tabula rasă din valorile epocii, dar spre binele celor mai înalte valori umane”.

Într-adevăr, aşa a şi fost, în seara de 24 martie, o echipă formidabilă, formată din 20 de actori, în frunte cu Richard Balint, au adus literatura şi arta, din mijlocul unei revoluţii artistice desfăşurate în pragul războiului, înapoi în secolul de pace, XXI. Piesa este o premieră națională. Un text care a sedus de la prima lectură. În acest text găsim un Vișniec inedit, care se reîntoarce la originile lui de poet. Un Vișniec complex, care împletește dramaturgia cu fragmentele de jurnalism, care sunt din ce în ce mai obsesive în romanele lui din ultima perioadă și cu poemele atașate textului.

“Cabaretul Dada” a atras, peste 300 de elevi, cadre didactice… simpli iubitori de teatru şi cultură, în faţa unui spectacol plin de ironie, comedie şi realitate politico-artistică.  Echipa a dezvăluit diferenţele dintre curentele literare de până la dadaism şi chiar acesta, prin prisma design-ului vestimentar, al filmului, al muzicii, al oratoriului, al recitării.
Au ironizat sub cea mai puternică formă, rutina, obişnuinţa şi au trezit, printr-un realism bufon, scânteia unei revoluţii, chiar în sala teatrului.  Spectatorii se declară uluiţi: “Momentul meu preferat a fost prezentarea de modă, în cadrul căreia s-a relevat extraordinar, romantismul, simbolismul, naturalismul. Actorii sunt de excepţie, emoţiile au fost trăite pe măsură!”  (Miruna C.)

“Mi s-a părut că piesa s-a apropiat mai mult de dadaismul politic decât de cel literar, dar a fost superbă. Actorii reuşesc mereu să mă impresioneze, au jucat excelent”  (Claudia Ş.)

”Păcat că se scoate din stagiune! Merită văzută. Este extraordinară !” (Alina T.)

“Piesa a avut forţa aceea de titanic, de a te scoate din stagnare culturală, te motivează în a face o schimbare uriaşă, în a modifica rutina aceea molipsitoare care îţi degradează spiritul.  Dadaismul, chiar dacă este prezentat cu o tentă de ironie inofensivă, nu a cunoscut niciodată, o asemenea reprezentare vizuală, ca în această seară…iar niciun curent artistic nu este palpabil, nu se vede, dar de data aceasta, cuvintele au prins viaşă, formă şi suflet. Percepția pe care dada o avea asupra celorlalte curente este incredibilă: totul până atunci era cugetat în profunzime dar totuşi nu reuşea să debordeze de sensuri şi metafizică, iar în momentul dada, absolut nimic nu este atât de filosofic cugetat, totul este luat simplu, la întâmplare…dar îşi găseşte puritatea ideologică! E formidabil. Nu am cuvinte ” (Gabriela T.)

“Cabaretul Voltaire” a invitat publicul la o seară a culturii hazardului, a ţinut zeci de invitaţi cu sufletul la gură, a sfârşit prin furtunoase aplauze, lăsând în urmă o colectivitate complet schimbată, cu o nouă viziune, mai spirituală, mai sinceră şi mai puternică!

Alexandra Torjoc, elevă la clasa de jurnalism, a Colegiului  M. Eminescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *