Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

PSS Virgil Bercea: «Mă înclin cu adevărat în fața credincioșilor noștri și a orădenilor»


«Mă înclin cu adevărat în fața credincioșilor noștri și a orădenilor»: sunt cuvintele Preasfințitului Virgil Bercea, episcop Greco-Catolic de Oradea Mare, la momentul când se împlinesc 25 de ani de la sfințirea sa ca arhiereu. A avut amabilitatea de a ne permite să-i adresăm câteva întrebări:

În 1999 l-ați însoțit pe Papa Ioan Paul al II-lea la cimitirul Bellu catolic, la mormintele episcopilor martiri și vorbeați atunci de semnificația specială a acestui „discurs mut”, a faptului că Sfântul Părinte a îngenuncheat în tăcere și s-a rugat cu sfințenie la aceste morminte. În acest an, 2019, la Blaj, Papa Francisc i-a beatificat pe episcopii greco-catolici. Cum vedeți momentul de atunci, de la cimitirul Bellu, cel de acum, de pe Câmpia Libertății în interiorul acestui arc de timp de două decenii?

La cimitirul Bellu, Papa a venit să se roage. Nu a fost un discurs, dar prin tăcerea dânsului a fost acel „discurs mut” care a vorbit mai mult decât oricâte cuvinte ar fi folosit în acel moment. S-a rugat cu pietate la mormântul Preasfințitului Hossu și a stat în genunchi îndelung, cum obișnuia dânsul să stea, iar la sfârșit a întrebat unde sunt celelalte morminte. Nu era în program să meargă nici la mormântul Preasfințitului Bălan și nici la mormântul Preasfințitului Vasile Aftenie. Totuși a zis: „Mergem! N-are importanță că nu e în program!”.

Până la un moment dat s-a  putut merge cu mașina, apoi pe jos. Și a stat așa îndelung în rugăciune. Sunt convins că atunci, rugându-se în tăcere, s-a gândit la toți cei care au murit prin pușcării, episcopii noștri, preoții noștri, călugări, credincioși de ai noștri și la toată suferința care s-a îndurat în acel interval de timp în care comuniștii au reușit, din păcate, să transforme România într-o mare pușcărie. Erau 350 de pușcării, așa sunt indicate la Sighet, dar cine putea să iasă din România? Pasărea. Spunea mătușa Ioana Petrovan,  și ea purtată prin pușcării, metaforic vorbind că, ”până și soarele era arestat”.

Iar Papa Francisc, după 20 de ani, vine la Blaj să-i canonizeze pe acești episcopi. Dacă v-aduceți aminte, la Blaj, după ce Papa și-a citit predica, a urmat un moment de tăcere. Și dacă ați sesizat, acolo s-a așternut o liniște ca de început de veac. Eu așa am simțit, că s-a consolidat acea legătură între momentul în care Papa Ioan Paul al II -lea, tăcând, în fața mormintelor, încovoiat de spate și bolnav s-a rugat iar momentul acesta, în care noi, toți la Blaj, am trăit acea liniște de început de veac, de ev. S-a creat un fior de comuniune între noi, cei prezenți, și cei mulți din Ceruri, care au suferit atât de mult în acea epocă de paranteză a istoriei. Eu cred că există o legătură foarte mare. Papa, prin rugăciune, la cimitirul Bellu, a fost prezent la Blaj, la Sighet, la Aiud, la Gherla, în toate pușcăriile. Acum, la Blaj, e triumful acelor pușcăriași. Practic această beatificare, ridicare la treapta Altarelor, este un triumf, o recunoaștere totală a suferinței lor și a tuturor celor care au pătimit în acei ani. „Acești episcopi v-au restituit libertatea, demnitatea și milostivirea”, spunea Sfântul Părinte. Și acolo era încununarea acestei libertăți. Pentru că nici unul dintre oamenii aceștia care au fost în pușcării nu s-a revoltat împotriva nimănui. Preasfințitul Todea a zis la începutul anilor ʼ90 că toată suferința noastră și a Bisericii noastre o oferim lui Cristos. Noi nu avem nici un simțământ sau vreo dorință de răzbunare. Iertare totală!  Și acum „Să mergem împreună!”. Vedeți cum se creează legăturile acestea, arcurile peste timp?

La 7 octombrie 1990 ați condus festivitățile de înscăunare de mitropolit a episcopului Alexandru Todea, în fruntea Bisericii Române Unită cu Roma. Erați un tânăr preot în reverendă, emoționat, dar eficient în organizarea evenimentului. Ce a însemnat acel moment pentru Preasfinția Voastră?

Era un timp de pionierat, dar pentru Biserica noastră a fost un eveniment extraordinar. Catedrala nu era încă primită înapoi, nu aveam un loc unde să se înscăuneze și s-a ales Câmpia Libertății. A fost o trăire și o reverberație a bucuriei regăsirii libertății Bisericii noastre nemaipomenită. Nu se poate spune că a atunci fost o organizare. S-a adus o masă și, acolo unde este grupul acela statuar care reprezintă cele trei provincii, acolo s-a celebrat Liturghia. Era o mare de oameni. A fost un moment de puternică trăire spirituală și de profundă emoție. Iar ceea ce s-a-ntâmplat a fost nu atât de mult o organizare, cât o încălecare a evenimentelor care veneau de-a valma. Ne-au luat total nepregătiți. Nimeni nu se aștepta în 1989, la căderea comunismului. A fost impresionant și impresionantă atitudinea oamenilor prezenți acolo. Dorința aceea de libertate și bucuria de a trăi liberi într-o țară în care, până nu demult, nu eram recunoscuți. De nimeni. Și nu se putea vorbi de greco-catolici. Bucuria, inclusiv a mea, de a mă exprima și de a fi recunoscut, inclusiv de colegi, ca și preot. N-a fost un lucru foarte dificil pentru ei, ca să mă recunoască ca și preot. Aproape toți au zis „acum realizăm de ce s-a comportat Virgil așa cu noi înainte. Era preot.” A fost plăcut pentru mine pentru că nimeni nu m-a contestat. Nu făcusem lucruri negative sau rele, din contră, am fost în relații foarte bune cu colegii mei. Și acum ne mai auzim din când în când.

Ați fost hirotonit foarte tânăr. În toată presa scrisă am întâlnit cuvintele „tânărul episcop”, apreciere care vă va însoți probabil întotdeauna, datorită structurii pe care o aveți, de om tânăr. Cum ați simțit tinerețea asta sub povara responsabilităților care au urmat?

Nu mă gândeam deloc la aceasta atunci când am fost sfințit. Am trăit în familie în tot acest timp. Noi ascultam Liturghia la Europa Liberă sau la Radio Vatican. Acasă era ca la biserică. Veneau la noi credincioșii și, când începea Liturghia, ne ridicam în picioare, după aceea  ne așezam, apoi la consacrare ne puneam în genunchi, la fel la Evanghelie, deci era ca în fața Sfântului Altar. Sfințirea de preot a fost în clandestinitate. Atât de clandestin, că nici mama și tata n-au știut din ʼ82 până în ʼ89. Ei m-au crescut și m-au educat în credință, dar când au auzit că aș dori să devin preot, plângând, m-au rugat să fac orice altceva în viață, numai preot să nu fiu. Știau cât a suferit Unchiul, când a fost în pușcărie. Nu mai știau unde e, dacă mai trăiește. Și atunci credeau că se va reîntoarce suferința în familie, dacă eu m-aș face preot.

Atunci când s-a terminat totul, când m-au văzut prima dată la Liturghie la Târgu-Mureș, o doamnă, care stătea lângă mama și era cunoștință bună zice „Ia uitați cum seamănă părintele acela cu Virgil!” și mama zice „E chiar Virgil, din păcate”.

Când am devenit episcop, nu m-am așteptat. Cum să te aștepți la așa ceva? Nici prin gând nu mi-a trecut. Atunci mă bucuram să port reverenda, nu să devin episcop. Eram fără experiență. Cu sinceritate recunosc treaba asta. E adevărat că eu am lucrat foarte mult cu Preasfințitul Todea înainte de ʼ89, foarte, foarte mult. Îi știam pe marea majoritate a preoților. Pe cei din arhidieceză pe toți îi cunoșteam. Și ei mă cunoșteau. Am fost cu dânsul la foarte multe înmormântări, cununii, botezuri. Deci știam problematica Bisericii noastre. Eram tânăr, adevărat, foarte tânăr și acum recunosc că nu-i foarte bine să fii episcop așa de tânăr. Ai o energie, este adevărat, dar nu ai și experiență. Experiența vieții nu o ai. Poți să faci greșeli și poți să superi pe unul sau pe altul fără să-ți dai seama. Și eu aveam de lucru cu persoane, preoți de ai noștri, care au trecut printr-o experiență tristă. Noroc că știam și eram în interiorul problemei.

Era altceva când nu era organizată Biserica, ci doar așa, episcopii noștri au încercat să țină legătura, și era altceva când a era deja  legalizată. Se spunea „tânărul episcop”. Da. Cunoșteam situația și am încercat, dar nu totdeauna am reușit, să-i respect pe oamenii aceștia care știam prin ce-au trecut. Mi-a povestit Unchiul atât de mult, mai ales despre cei care au fost în pușcării și despre familiile rămase, despre copii alungați din școli. Știam despre astea, despre copiii foștilor preoți care nu puteau să ajungă la nici o facultate, că aveau dosar. Întrebați-o pe doamna Petronela Moldovan cât a fost de hăituită. De când a fost în clasa a doua, fiind cea mai bună din clasă, nu a fost făcută pionier. I-au spus că „Taică-tău este cel mai mare dușman al poporului”. La un copil de clasa a doua să îi spui treaba asta. Și nu o faci pionier cu ceilalți din clasă și nu îi dai cravată. Ce știa ea ce înseamnă că taică-său e la pușcărie sau că ei îi dă cravată? Era doar un copil. Repet, știam toate acestea și am încercat, nu totdeauna am reușit, să fiu atent, mai ales cu persoanele mai în vârstă. Era normal, căci ei au fost baza Bisericii, cei care au suferit. Ce era, să mă dau în vânt, că eu sunt mare episcop? Ori că sunt tânăr, că schimb lumea? Nu. Mă schimb eu pe mine.

Am auzit-o pe doamna Aurora Liiceanu, care e psiholog, vorbind despre persoana umană care are tendința aceasta de a fi fluidă și în schimbare constantă. Și așa-i, inclusiv faptul că îmbătrânim, suntem în schimbare. De când ne naștem. Rămân anumite puncte care sunt, după părerea mea, fundamentale și care caracterizează persoana umană ca atare. Inclusiv gândirea socială, comportamentul social și etica socială influențează foarte mult orice persoană. Așa încât, da, tânărul episcop chiar a fost tânăr. Peste care au trecut anii. Nu mă simt nici acum în vârstă, sincer vă spun. Straniu acest mod de gândire, dar înainte când vedeam un bărbat sau o femeie de 62 de ani, î-mi păreau bătrâni. Acum nu știu ce să spun.

Ați făcut și lucruri foarte mari, dar v-ați aplecat și spre cele obișnuite, mărunte, de detaliu. În toate acestea ați avut un gând forță care v-a ghidat și v-a ajutat să vă conturați până astăzi? 

Rugăciunea și Domnul. Le-am văzut la Unchiul, la Preasfințitul Todea. Totdeauna când venea cineva la dânsul în cameră, primul lucru pe care-l făcea, era o rugăciune. Înainte de a pleca, la fel: o rugăciune.

Și apoi Domnul. Credința în Dumnezeu ca atare. Degeaba aș încerca să spun că am avut proiecte. Sincer vă spun. Gândurile mele de forță au fost rugăciunea și Domnul. Ele nu m-au părăsit niciodată, chiar niciodată. M-au ajutat să trec și de momentele de foarte mare încercare.

Atunci când se sfințește un episcop trebuie să spună o anumită idee care să fie programatică. Poate fi programatică atunci când există ceva stabil. Pleci de la ceva și știi că ai posibilitatea să ajungi altundeva. La noi era imposibil să gândești ceva programatic. Totul era nou. Cu atât mai mult pentru mine, că lucrasem în cercetare, inginer agronom. Am intrat în viața ecleziastică, o lume care avea rădăcini și o tradiție transmise de către acești fenomenali preoți care trecuseră prin pușcărie și credincioși care, la fel, au suferit foarte mult. Și vii tu care nu aveai ce să-ți propui. Dar, din aproape în aproape, când s-au ivit situațiile, am încercat să le rezolvăm. Nu sunt un vizionar și nici nu-mi arog aceasta.

Repet cu toată simplitatea, ceea ce bunul Dumnezeu m-a ajutat să fac, am făcut. Și când ai cu cine să lucrezi, lucrurile merg. Domnul este cel care binecuvântează. Nu am făcut nimic pentru mărire personală, ci pentru lauda lui Dumnezeu! Este o simplă aniversare de 25 de ani. Nu sunt un om care să facă aniversări.

Mă bucur că S-a folosit de mine Dumnezeu și-I cer iertare acolo unde nu am fost suficient de atent în raport cu el, Domnul. Acesta este un moment de a-I mulțumi. Eu cred că așa ar trebui să fie un preot. Uitați-vă la Papa, cu câtă simplitate se comportă cu oricine! Cu câtă umilință!

În lumea noastră fluidă reconsideri foarte multe lucruri. Dacă ai niște pietre de bază în structura ta formativă, fluidul trece, ele rămân. Atavicul și binele există în fiecare persoană, răul și binele. Dualitatea există.

Dacă ar fi, în contextul de mai sus, să păstrați pietrele, privite ca realizările acestor ani, ce ați păstra?

Cel mai mare lucru sunt credincioșii noștri, comunitatea și școlile noastre. Preoții. Avem preoți buni. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt așa cum sunt. Sunt ai noștri și sunt cei mai buni. Mi-au demonstrat aceasta în perioada cât am fost bolnav. S-au purtat exemplar. La fel și credincioșii. Reușim să înțelegem aceasta cu adevărat? Bobul de grâu, aluatul care fermentează?

Un episcop din secolul XXI e diferit de un episcop din secolul XX?

Nu știu să vă spun dacă e diferit. M-ați întrebat la început de Papa Ioan Paul al II-lea. Pentru Biserica Catolică papii sunt foarte reprezentativi. Și au fost, din mila Domnului, mai ales în ultimul secol, papi foarte mari. Iar cei pe care i-am cunoscut eu personal, m-au influențat. Pe Papa Ioan Paul al II l-am cunoscut foarte bine. La fel și pe Papa Benedict, mă vedea și mă saluta. Dânsul a ridicat Biserica noastră la rangul de arhiepiscopie majoră. Am lucrat împreună pentru asta. Și acum Papa Francisc.

Pe unii i-am prins înainte de anul 2000, pe alții după 2000. Realizăm cum ne modelează felul lor de a fi, magisteriul lor, modul lor de a gândi Biserica. Și-ți dai seama cât de frumoasă este aceasta, Mireasa lui Isus Cristos. Și cum se văd aceste fațete ale Bisericii, din diferite unghiuri, prin expresia diverșilor papi, nu doar la nivel de popor, națiune sau continent.

Așa cum o văd eu o vede și cel din America de Sud, China, Rusia, Noua Zeelandă sau Franța.  Dimensiunea universalității și frumuseții Bisericii este extraordinară fiind condusă de către Domnul ca Mireasa lui Cristos, iar aici pe pământ, coordonată de către papii care se succed la cârma corabiei lui Petru. Este mare lucru să reușim să vedem această dimensiune a universalului. Acum ortodocșii tot încearcă să spună că Biserica Ortodoxă este universală. Este universală în particularitatea ei. Biserica Catolică are exact ce a zis Mântuitorul: „Mergeți și predicați vestind Evanghelia la toate popoarele!” .

Se știe sau nu, acceptăm sau nu, un lucru e sigur: Papa Ioan Paul al II-lea, prin Biserica Catolică a destructurat Cortina de Fier. Care a căzut. Papa însuși vorbea despre acele ism-e ale secolului XX. Zicea că erau castele pe nisip: nazism, comunism, șovinism ….

Episcopii noștri au conștientizat, fără să fi exprimat vreodată în cuvinte, că ei sunt acolo, în pușcărie, pentru că ei erau coloanele, valorile, și pe acestea doreau să le disloce comuniștii. Și să construiască pe nisip. Dar n-au reușit să-i destructureze.

Se vede astăzi cât de puternic este anticlericalismul și lupta împotriva Bisericii în lume. Suntem în mâinile Bunului Dumnezeu! Și tot Mântuitorul a spus „Nu te teme, turmă mică!”.

Care ar fi gândul pe care episcopul îl transmite comunității păstorite, orașului?

Este un gând de mare recunoștință pentru credincioșii noștri și pentru toată Oradea, înainte de toate, pentru că m-au primit în urmă cu 22 de ani. Și apoi sunt recunoscător pentru atitudinea pe care o au față de mine și Biserică. Să știți că eu am devenit orădean și bihorean și sălăjean, ca toți credincioșii noștri din Eparhie.

Mă minunez ce oameni frumoși avem. Și că avem valori, cu adevărat valori. De multe ori ele nu sunt suficient de bine puse în evidență. Mă înclin cu adevărat în fața credincioșilor noștri și a orădenilor!

Am mai avea multe întrebări pentru Preasfinția Sa. Dar dincolo de toate rămâne exemplul său personal care spune că, oricâte ți s-ar întâmpla, prin rugăciune și avându-l pe Domnul, izbândești.

A parcurs un drum de la a fi numit preot în clandestinitate, a participa la renașterea Bisericii Greco-Catolice, a fi un mesager al României în lume, a fi un ctitor esențial pentru Eparhia de Oradea,la a fi un mare susținător al culturii, orădene în special.  

Episcopul rămâne reperul de credință, coloana stabilă care ne susține și susține Biserica, cu atât mai mult în aceste vremuri în care se afirmă Europa valorilor necreștine.

Întru mulți și binecuvântați ani, Preasfinția voastră, în sănătate deplină!  Îi mulțumim Domnului că v-a dat nouă spre a fi Păstor!

Rodica Indig, consilier cultural EGCO

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *