Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Schiţe umoristice (I) de Prof. Mircea Miheş


ProfesorCireaşa de pe tort

Pentru cine ne cunoaşte pe soră-mea şi pe mine nu este nici o noutate că am ajutat-o să-şi publice cărţile, culegându-le pe calculator, în vederea tipăririi. Stă consemnat faptul în volumele sale. Şi am făcut-o cu tot dragul, cu atât mai mult cu cât îmi şi plăcea cum scrie. Pe de altă parte, ştia şi soră-mea ce ştia: că eu, filolog fiind, mai pot să-i atrag atenţia asupra eventualelor inadvertenţe care ar fi apărut în textele autoarei. Au fost doar câteva, pe parcursul primelor trei volume, dar n-am făcut nici o modificare fără acordul ei. Că doar de aia există telefon, să vorbeşti la el!

            Cu volumul al IV-lea am avut foarte mult de lucru. Şi asta din cauza faptului că Livia „intervievase” o colegă despre întâmplări mai semnificative şi mai deosebite din viaţa ei, pe care urma să le cuprindă în carte. Colega, de fapt o mare personalitate, era greu de urmărit, pentru că începea cu o idee, îşi amintea de altceva, sărea la asta, şi tot aşa, făcând atâtea paranteze la paranteze, încât ortografia matematică nici n-ar avea semnele grafice pentru toate! Ei, descurcă-te, Uţa! S-a descurcat cum a putut, dar, între atâtea idei începute şi nefinalizate, era normal să apară inadvertenţe şi în textul ei. Şi a trebuit să trag eu din greu pentru a face rânduială. Ăsta ar fi un aspect. Altul ar fi că, şi la alte capitole, care n-o mai priveau pe prietena respectivă, autoarea parcă se contaminase de la aceasta. Văzând cu ce mă întâmpin, Adrian, nepotul meu, fiul Liviei, mă căina. Spre final, pentru a mă ajuta, mi-a cerut să-i dau manuscrisele de la două capitole, să le culeagă el. Sigur că am acceptat bucuros, ştiindu-l ce minte rânduită are. Dar mai bine nu se oferea…!

            Trecusem cu scrisul de trei sferturi din carte când am avut inspirata idee să printez tot ce am scris, ca soră-mea să facă corecturi. La atâta volum de muncă, şi concentrat şi la modificări de conţinut şi de exprimare, era inerent să nu existe destule greşeli la cules: litere lipsă, litere dublate uneori, litere aiurea agăţate cu degetul de pe tastatură… Prea mare nădejde în corectura soră-mi nu-mi puneam. Ştiam că îşi va urmări textul, nu-l va citi cu detaşare, ca să observe totul. Aşa s-a şi întâmplat… Oricum, textul trebuia să treacă prin mai multe mâini (citeşte „minţi”) până să ajungă la tipar.

             În sfârşit, am ajuns şi la final. Bucuros, îl sun pe Adi, să-i anunţ victoria! Mă felicită şi îmi trimite prin mail materialul cules de el, să-l adaug la textul meu.

             Ei, aici e aici! Calculatorul are program în limba engleză, pe care n-o cunosc. Mie îmi ajungeau automatismele mele pentru ceea ce făceam. Fapt este că am vrut să fac lipitura, calculatorul mi-a pus o întrebare cu „Yes” şi „No”, eu n-am înţeles, dar am crezut că mă întreabă dacă vreau să lipesc, şi i-am dat „Yes”! De fapt mă întrebase dacă vreau să înlocuiesc un text cu altul! Aşa că, doar cu o simplă apăsare pe mouse, am şters tot ce trudisem cam într-o jumătate de an! Bravo mie! În consecinţă a trebuit s-o iau de la capăt… Noroc cu paginile printate, că altfel nici când scriu aceste rînduri nu cred c-ar fi fost gata! Acum volumul a ieşit de sub tipar. Sper să aibă succes mai mare, că doar a fost cules de două ori, nu?! Şi cum se numeşte „Reveniri”, nepoată-mea Nuţica mi-a spus că de aia am păţit ce am păţit cu el, că doar avea titlul predestinat pentru aşa ceva!

             Ei nu, că asta-i chiar culmea! Editorul, Costică, fost elev de-al soră-mi, a scos din tipografie 250 de exemplare, urmând să i le aducă acasă, să-i facă o surpriză. Abia apoi a constatat că sunt atât de prost legate încât se desfac. A trebuit să „revină” cu ele la tipografie. Chiar „Reveniri”, nu-i aşa?  Oare ce mai urmează?!…

             Şi a mai urmat! Soră-mea s-a apucat să scrie o dedicaţie pentru Adrian şi Nuţica, dar a greşit de aşa manieră încât a trebuit „să revină” la un alt exemplar. Şi cum eu îmi făcusem socoteala să trec pe la verişoara noastră, Doina Tirla, împreună cu un alt văr primar, Luţu, soră-mea s-a apucat să le scrie şi lor pe cărţi. Mi-a mai dat în seamă nişte volume cu dedicaţii, printre care şi una pentru dramaturgul Mircea Bradu, pe care urma să-l caut în ziua următoare. De la Doina am dat o fugă cu Luţu până în Ungaria, aproape de frontieră. La întoarcere, Livia îmi spune că a sunat-o Doiniţa, să-i mulţumească pentru carte şi să-i spună că pe exemplarul de la ea este o dedicaţie pentru Mircea Bradu! Eu făcusem încurcătura, dar prea fuseseră multe cărţi, printre care şi cartea mea ultimă, tot cu dedicaţii şi tot pentru aceleaşi persoane. N-a avut altceva de făcut decât să „revină” la un alt exemplar, să-i scrie din nou lui Mircea Bradu, să nu-i dau cartea ce-i fusese destinată doctorului Tirla.

              A doua zi, pe la nouă şi ceva dimineaţa, îl sun pe Mircea Bradu, să-i propun o întâlnire. Îmi spune că nu este în oraş, dar că revine peste o oră, o oră şi ceva şi, cum avea drum pe bulevardul Dacia, unde stă soră-mea, mă va apela să cobor cu cărţile în faţa blocului. Dar domnul Bradu nu a găsit loc de parcare chiar acolo, aşa că mi-a spus s-o iau în direcţia Palatului Baroc, că a parcat mai încolo, spre partea cu parcul Petöfi.

– Aţi parcat la capătul blocului, spre sensul giratoriu?

– Da, dragă.

– Am plecat.

În parcarea de dincolo de bloc nici pomeneală de domnul Bradu! Îl sun din nou:

– Domnu’ Mircea, să trec de sensul giratoriu?, că-s aici, lângă el.

– La ce număr stă Livia?

– La 29.

– Eu sunt în dreptul numărului 27.Cum ai ajuns aşa repede până la giratoriu?

– Păi sunt fecior, n-am împlinit încă 70 de ani!

– Hai înapoi şi mă găseşti parcat pe carosabil.

               Aşa că am „revenit” şi am reuşit să mă întâlnesc cu Mircea Bradu. Nu-s cam multe „reveniri”, ce ziceţi?!

Concluzie

Prietenul meu Valentin avea un cal. Lucra cu el la gospodărie şi pe la alţii, pentru plată. Mai adăuga ceva la pensie.

Într-o bună zi nu l-a mai găsit. A plecat de capul lui? L-a luat cineva din pripon, unde-l legase să pască? Greu de spus. Timpul trecea… S-a interesat în toate părţile, prin satele de prin împrejurimi, ba şi mai departe…

Îl întâlnesc la vreo trei săptămâni de la dispariţia animalului.

– Ei, cum stai? Ai găsit calul?

– Auzi, profesore! La omul sărac îi pică pita-n căcat şi când intră în biserică i se scoală p…a…! Şi scuipă scârbit într-o parte…

Pentru liniştea cititorului, dar mai ales a lui, după încă o săptămână l-a găsit în judeţul Hunedoara…

Paralela

Prea crescuse frumoasă iarba în plantaţie ca să nu fie tentat Ioanea să se facă a nu băga de seamă când i se mai rătăcea câte o vacă dincolo de perimetrul interzis, ca să pască. Dar avea grijă să nu lase vacile infractoare să se îndepărteze, să le poată trece iute „graniţa”, dacă amuşina el că-i pădurarul pe aproape. Până într-o zi…L-o fi pârât vreun alt bouar?!… O fi văzut pădurarul urmele vitelor  şi stricăciunea făcută?… Fapt e că aproape de amiază s-a trezit cu pădurarul şi cu doi inspectori silvici pe când vacile se ospătau mai avan.

– Îmi spui şi mie, baciule, de când ai primit dumneata învoire să păşunezi vitele în plantaţie? îl întreabă tăios unul dintre cei doi inspectori.

– Da’ că numa’ amu trecură, şi io venii să le întorn iară în păşune!…

– Numai acum? Dar noi te privim prin binoclu de un sfert de ceas! Şi dumitale nici nu-ţi păsa că vitele erau în plantaţie. Asta dacă nu cumva chiar dumneata le-ai mânat… Uită-te ce catastrofă au lăsat în urmă: puieţi mâncaţi, rupţi pe jumătate unii, alţii călcaţi cu copitele…

– Apoi, domnule, bai or făcut ele, da’ nu-i nici o catastrofă!

– Dar care e, după părerea dumitale, deosebirea dintre bai şi catastrofă?…

– Amu că m-aţi prins dumneavostră cu vacile în plantaţie şi mi-ţi da o amendă, asta-i bai, nu-i catastrofă. Da’ dacă atunci, când vă întoarceţi cătră casă, sare maşina cu dumeavoastră dintr-o curbă în prăpastie, aşe cum m-oi ruga io, asta-i catastrofă, da’ nu-i bai!

Înmormântarea (înainte de decembrie ’89)

– Eu nu prea sunt amator de băutură, îmi spune interlocutorul meu. Foarte rar, în împrejurări deosebite, îmi permit câte un pahar de coniac. Aşa s-a întâmplat într-o după-amiază, când am mers la restaurant cu doctorul H.A., cu inginerul D.I., cu primarul oraşului, N.K. Aveai cu cine sta de vorbă. Dar apare „tuovarăşu’ C.”, fost secretar adjunct PCR pe oraş, apoi primar într-o comună vecină cu oraşul. Cum zic, vorbeam despre una, despre alta, numai primarul, care în ziua următoare trebuia să meargă la o înmormântare dincolo de graniţa judeţului, nu zicea nimic.

– Da’ şe-i cu tini, Niculi, îl întreabă tuovarăşu’ C., de nu zîşi nimic?

– A murit Coşbuc, răspunde sec acesta.

– Şini o murit?

– George Coşbuc.

– Şî ti duşi la înmormântari?

– Bine-nţeles că merg.

– La şi oră pleşi, că vreu sî merg şî ieu?

– Pe la 12.

– Sî mî aştiepţ, că viu niegreşit.

E de precizat aici că „tuovarăşu’ C” fusese „ales”, pe la începuturile oraşului Ştei ca prim-secretar al UTM pe oraş. Din această postură, el având pe atunci 4 clase, şi-a continuat „studiile” până când a terminat liceul! La academia de la coada leului din Cotroceni nu l-au mai trimis, că prea era „bun” şi pentru această prea distinsă instituţie!

A doua zi, la ora 11, primarul pleacă, într-adevăr, la înmormântare. La ora 12 e prezent şi tuovarăşu’ la primăria oraşului.

– Undi-i primarul?, o întreabă pe o funcţionară.

– A plecat la înmormântare.

– Sî fii iel al dracului, cî nu m-o aştieptat. Şî mi-o promis. Da’ nu-i ni’ca, cî vini el înapoi!

Şi pleacă.

În seara aceleiaşi zile, ziua cu înmormântarea, ne întâlnim în aceeaşi formulă. Venise şi primarul care, văzând că iar intră tuovarăşu’ C., s-a posomorât brusc.

– Păi ghini, măi, şi fel di om ieşti tu? Nu mi-ai zis că mă iei şi pi mini la înmormântarea lui Coşbuc? Şî şi faşi mutra aiasta aşa di opăritî? Ti pomineşti cî ţi-o fi ruşini di mini?!…

– A murit şi Rebreanu, zice primarul.

– Şî ti duşi?

– Mă duc, normal că mă duc!

– Apăi sî ştii că, dacă nici amu nu mă iei cu tini, ti ie mama dracului, înţăles-ai?

ProfseroMircea

Tags: , , ,