Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Schiţe umoristice (II) de Prof. Mircea Miheş


Tot cultura generală… (după decembrie ’89)

Circulă de ceva vreme un banc, de fapt i s-ar putea zice snoavă, conform căreia Dumnezeu i-a dat Sfântului Petru un poloboc mare cu minte şi un polonic, să împartă la toată lumea. După o vreme Sf. Petru se înfăţişează la Dumnezeu şi-i spune:

– Doamne, s-a isprăvit mintea, dar nu şi oamenii… Ce-i de făcut?

– Au mai rămas mulţi oameni?

– Destui, Părinte.

– Şi minte nu ţi-a mai rămas, zici?

– N-a mai rămas neam!

– Atunci dă-le diplome, a zis Dumnezeu.

Ceva adevăr o fi în povestea asta… Să vedeţi…

Pe aici prin vestul ţării, la o primărie, lucra pe post de consilier personal al primarului un proaspăt absolvent de facultate, care se mândrea cu faptul că, de când e el, n-a citit o carte. Şi eu cred că e adevărat, când examenele se echivalează în euroi, iar lucrări de licenţă se găsesc căcălău pe internet.

Vine vremea să-şi ia consilierul concediul, şi pleacă la mare, că nu mai fusese până atunci pe litoral şi voia şi el să vadă cum e pe acolo.

Unul dintre funcţionarii primăriei, aflând de plecarea tânărului, îl ia deoparte:

– Am auzit că vrei să mergi la mare…

– Aşa-i, plec poimâine.

– Aş vrea să te rog ceva.

– Hai, zi-i!

– De la un timp mă supără rău genunchiul drept, şi mi-ar trebui apă de mare să mă frecţionez cu ea. N-ai fi tu atât de bun, când te duci pe nisip, la plajă, să iei cu tine un flacon gol, să-l umpli cu apă şi să mi-l aduci?

– Cum să nu! zice îndatoritor tânărul nostru.

– Da’ să nu mă păcăleşti, să-mi pui sare în apă de-a noastră, că eu o cunosc, şi am şi cu ce o compara, că am mai rugat un om să-mi aducă şi el!

– Nici vorbă, dacă am zis că-ţi aduc, ţi-aduc!

A plecat tânărul pe litoral şi, după o vreme, s-a întors acasă. S-a dus la primărie şi, dând cu ochii de funcţionar, îi spune:

– Să ştii că uitai apa acasă, mă duc înapoi să ţi-o aduc.

Şi, cum stătea la o azvârlitură de băţ de primărie, o aduce. Apă de mare, în bună regulă!

În aceeaşi zi aflu şi eu de tărăşenie. A doua zi îmi fac drum pe la primărie şi-i fac semn funcţionarului cu apa să iasă până afară, motivând că am ţigara aprinsă şi că nu intru cu ea în instituţie.

– Care-i problema?

– Ştii, mi-e cam jenă, dar trebuie să te rog să îmi dai ceva…

– Despre ce-i vorba?

– Nu poţi să-mi dai şi mie măcar 100 de mililitri de apă de mare, că am aflat că ai?

– Ba îţi dau şi mai mult de un deţ, zice omul izbucnind în râs, am destulă, că mi-a adus şi viceprimarul un flacon mare!… Tot pentru „frecţie”!…

 Precizare necesară

Erau mai mulţi la o masă, în piaţă, lângă tarabe, cu cafelele în faţă, vorbind de una, de alta… Ca la o cafea…

Nu trece mult şi la masa lor se înfiinţează un cunoscut dintr-un sat care aparţinea de primăria oraşului. Dă mâna cu cei prezenţi, că doar îi cunoştea pe toţi. Îl cunoştea mai ales pe unul, pe Mircică, fiincă acesta nu scăpa prilejul să-l înţepe cu vorba de câte ori îl întâlnea.

– Măi, zice Mircică, tu mi-ai spus că la voi în sat la toată casa îi câte un tractor? Mă mir că mai aveţi pădure! Că de arat ce să araţi? Valea, pe firul apei?

– Ba, io nu ţi-am zis aşa, da’ iar vrei tu să faci mişto! Şi află, dacă vrei să ştii, că la noi în sat nu este casă care să nu aibă măcar un intelectual!…

– Măi Gheorghie, zice altul, mucalit şi el, când ai făcut recensământul intelectualilor nu cumva ai numărat şi parii în care agăţaţi voi vasele să se usuce?!…

 Muncă sisifică

Vine Văsălie acasă cu un coş mare de nuiele, coşară sau tolteu, cum îi zice prin partea locului, sculă cu două mânere, pentru cărat în doi tot felul de greutăţi la munca în gospodărie.

Îl pune lângă pat, se aşează şi el pe marginea patului şi îl priveşte cu insistenţă, să vadă cum este făcut. L-a privit toată noaptea, până când s-a dumirit oarecum.

– Ce mama dracului ai făcut toată noaptea, de nu ai dormit? îl întreabă nevasta…

Văsălie nu zice nimic. Încă mai privea coşul… S-a gândit să-l desfacă în gând şi apoi să-l facă la loc…

Au mai trecut trei nopţi la mijloc. Văsălie avea ochii roşii de nesomn, era tras la faţă ca de boală.

– Ce-i cu tine, omule, că arăţi tare rău? Eşti beteag?

– Ba, răspunde Văsălie, dar în nopţile astea am lucrat să desfac coşara şi apoi s-o fac iară…

– Da’ barem la noapte ai de gând să dormi?

– Nu, zice Văsălie, privind către coşul care şedea cuminte lângă pat, că încă n-am isprăvit-o!…

 Restul

Început de ianuarie.

Umblă popa cu crucea de bobotează. Trece pe la case, dar şi pe la prăvălii de tot felul. Şi dac-am fixat momentul, să fixez şi cadrul.

Fane are o prăvălioară de chimicale agricole cu de toate în piaţă. De fapt nu-i a lui, el numai lucrează în ea. E o încăpere atât de mică, încât o umple el „pe sfert” atunci când e înăuntru.

Lângă prăvălioara cu pricina e un magazin alimentar privat, unde lucrează Neli, verişoară cu Fane. Şi se duce Fane la vară-sa să se sfătuiască asupra sumei ce trebuie să i-o dea popii, drept plată, după ce-i udă pereţii şi scăfârlia. Neli îi zice:

– Pe la prăvălii obiceiul e de a-i da 10 lei. Nu mai mult. La tine e locul şi mai mic… Dar parcă n-ar merge să-i dai numai 5 lei!…

– Îi dau şi eu 10, zice Fane, deşi nu stau prea grozav cu banii pe care îi am la mine. Şi se întoarce la „magazinul” lui.

Scoate din portofel o hârtie de 10 lei pe care o pune pe masa-tejghea. Îşi pune separat în buzunar o hârtie de 5 lei ca, după ce pleacă sfinţia sa, să se întoarcă la Neli la magazin să-şi cumpere biscuiţi. Se lăsase de fumat şi-şi minţea gura de fumător cum putea.

Trece popa, iar Fane se duce la Neli.

În faţa magazinului vară-sa îl aştepta. Când îl vede Neli cu hârtia de 5 lei, cea pregătită pentru biscuiţi, face ochii mari şi-l întreabă de-a dreptul mirată: + Să nu-mi spui!!!… Să nu-mi spui că popa ţi-o dat şi rest?!

……………………………………………………………………………

Şi dacă tot e vorba de relaţia popă – bani, o altă treabă simpatică.

Inginerul Călin este directorul reprezentanţei firmei BMW, şi nu numai, la Oradea. Din postura de director a dat o sponsorizare substanţială pentru nişte lucrări la „Biserica albastră” din Rogerius.

După o vreme îl invită pe părintele paroh să-i facă o sfeştanie acasă. Se termină ritualul şi inginerul îl întreabă pe sfinţia sa cât îl costă.

– Vai de mine, domnule director, dar cum să mai iau eu bani de la dumneavoastră, după câte aţi făcut pentru biserică?!

Călin pune banii pe masă şi-l invită pe preot la un păhărel.

– Nu pot, domnule director, mai ales că suntem în postul mare, şi pe deasupra e şi vinerea…

– Lasă, sfinţia ta, zice Călin, că doar n-o fi foc dacă-i bea un păhărel de ţuică. Şi îi mai şi pui un pic de-ale gurii pe deasupra, că a făcut nevastă-mea nişte friptură de s-o mănânci cu ochii…

Părintele se lasă greu, Călin insistă serios, până îl face pe prelat să spună:

– Bine, dar staţi să-mi dau dezlegare de post!

N-a fost numai un păhărel, ci mai multe, iar după friptură au mai fost şi nişte pahare de vin foarte bun.

După o vreme se ridică părintele să plece.

– Vă mulţumesc mult, domnule director!

Se îndreaptă spre uşă, dar se întoarce şi adaugă:

– Ştiţi, eu am fost hotărât să nu iau nici un ban de la dumneavoastră, dar dacă insistaţi…

                 Şi se îndreaptă iarăşi spre masa unde bancnotele rămăseseră de cum le pusese Călin, le bagă în buzunar, mai mulţumeşte o dată şi apoi pleacă, probabil mulţumit şi el că i-a făcut pe voie domnului director!…

 Popă, nu glumă!…

Se pricopsiseră enoriaşii dintr-un sat cu un preot că nici în şapte hotare nu-i găseai pereche… De beţiv, vreau să zic…

Duminică de dimineaţă, când trăgea clopotul prima dată, popa era în birt cu un pahar dat peste cap.

– Părinte, zice unul, vezi că a tras clopotul de prima dată…

– Nu eşti tu cu alea! Gheorghe, mai pune unu’!

După o vreme:

– Părinte, a tras clopotul a doua oară!

– Las’să tragă, că d-aia-i clopot! Mai pune unu’, Gheorghe!

Când s-a auzit a treia oară clopotul, l-au scos oamenii cu sila din crâşmă. Ajuns afară, zice:

– Staţi oleacă, măi oameni! Merem amu la biserică, şi-i tragem o curvă de liturghie d-o f… Dumnezeu!

Tot într-o duminică, dar după-amiaza, la căminul cultural se ţine adunare populară, să li se mai comunice oamenilor dispoziţiile noi. Veniseră preşedintele consiliului popular, secretarul şi casierul, ăsta din urmă cu gândul că mai strânge ceva bani de impozit.

Începe adunarea, se dau directive, se mai înscriu oamenii la cuvânt, la întrebări, mă rog, ca acolo. Popa, de la crâşmă, află că-i adunare la cămin şi hop şi el, că şi el are de spus câteva cuvinte oamenilor…

După un timp, preşedintele îi dă cuvântul.

– Păi bine, măi oameni, îşi începe sfinţia sa cuvântarea, vine sfătul la voi după banii bisericii şi voi nu-i daţi nimic. Treabă-i asta!

– Nu-i treabă, părinte, se aude glasul unei băbuţe care, probabil neavând pe nimeni acasă să vină la adunare, a venit ea, să mai vadă ce şi cum.

– Iaca, continuă popa, toate obloacele (geamurile) la biserică-s sparte, să bagă cioarăle-nlontru şi să cacă pă sfinţi, bine-i?!

– Nu-i bine, părinte, încep oamenii să-i dea apă la moară, mirosind că poate fi vorba de distracţie fără bani.

– Odăjdiile cele noi le-or furat lotrii amu-i anu’, când or spart biserica. Slujim tăt în cele vechi, azi-mâne-om sluji în curu’ gol, fainu-i?!

– Nu-i fain, părinte, îl aprobă sala în unanimitatea pe care primarul nu reuşise s-o aibă.

– Apoi şi crucea cea mare de argint or furat-o lotrii tăt atunci! Dacă nu-ţi pune bani să cumpărăm alta, nu-ţi mai ţuca crucea, îţi ţuca curu’, bine-o fi?!…

A avut şi reclamaţii destule la protopopiat şi la episcopie. L-au mai cercetat, l-au mai mustrat şi l-au lăsat o vreme într-ale lui, dar capacul şi l-a pus singur când a cântat, în locul unei pricezne, melodia sovietică de război „Suliko”!

ProfseroMircea

Tags: , , ,