Du-te la …
UZP Bihor on YouTubeFeed RSS

Schiţe umoristice (IV) de Prof. Mircea Miheş


Din volumul „Un zâmbet în colţul gurii”

 Editura „Buna vestire” Beiuş, 2002

Ruginica

Să nu mă întrebaţi când am cunoscut-o, fiindcă nu vă pot  răspunde cu exactitate. Îmi amintesc doar că era o iarnă cumplită, că era în munte, noaptea, că nările se lipeau de frig, iar degetele ambelor perechi de membre, superioare ori mai de jos, se trudeau întru degerare, în pofida eforturilor de a fi menţinute în stare de folosinţă. Pe vremea aceea, deşi întunericul era… beznă, dumneaei era gri, cum gri a rămas şi sub scânteierile zăpezii, a doua zi, când măriile lor, norii, tot gri, s-au hotărât să-i permită alteţei sale soarele să-şi arunce o privire gri peste uniformele gri de lucru.

Dar dacă mă întrebaţi cum am cunoscut-o, la asta v-aş putea răspunde cu maximă precizie. S-a oprit lângă noi, după lungi ore de aşteptare, chinuită de o tuse rea şi clipind intermitent din farul stâng, care voia, se pare, să-l suplinească şi pe cel drept, răposat de multă vreme. Cu neîncredere faţă de oftaturile ei mirositoare, am urcat şi, făcându-ne curaj, ne-am abandonat părţile cărnoase băncilor ei scheletice, jupuite de buştenii pe care orice maşină de „personal” care se respectă şi-şi respectă şoferul, socrul şoferului, nevasta lui, precum şi, mai ales, şefii ierarhici ai tuturor acestora, trebuie să-i transporte, având grijă ca printre trunchiurile… cumpărate, să se găsească şi niscaiva ţevi de conductă sau de carotat, fără de care nu-şi poate face omul în gospodărie un gard metalic!

Idila n-a ţinut mult. O scânteie de conştiinţă a făcut-o pe Ruginica să se scuture când pornea la drum încărcată cu oameni şi să lase pe şosea, cu dubă cu tot, acest balast cotidian, deplasându-se, mândră de răzvrătirea ei, mai încolo cu câţiva metri, doar cu motorul, cabina, şoferul aferent, şasiul şi cele şase cauciucuri, dintre care unul, bucuros c-a scăpat de povară, a explodat.

Dar nu-i cum doreşte măgarul, ci cum îi pune sultanul samarul. I s-a dat una peste bot cu manivela de a tremurat din toate şuruburile, a fost obligată în „manşalier” să-şi ia din nou sarcina în spinare şi, legată pe toate laturile cu fier beton, cu colivia goală şi cu sticleţii în motor, s-a retras întru refacere la vestitul atelier al întreprinderii, căruia, de lungi două săptămâni, îi ducea dorul…

A trecut timpul… O uitasem aproape… Rar câte un brav truditor prin măruntaiele pământului o mai pomenea, duios-trivial, când înlocuitoarea ei îndrăznea (şi avea şi asta curaj, cu carul) să se pună în grevă. Dar a venit timpul să ne întâlnim iarăşi. Numai că acum, probabil bine adaptată la situaţie, nu mai era gri, ci albastră. Acumulase particularităţi care nu puteau să nu-i sublinieze personalitatea: reflexe înverse! Dacă apăsai pe claxon, se aprindeau semnalizatoarele de poziţie! Dar nu oricum: dreapta-faţă şi stânga-spate. Dacă o lăsai în pantă cu motorul pornit şi cu frâna de mână trasă, se întâmpla uneori să te asculte şi să stea cumine, locului. Însă dacă o lăsai pe o şosea cumsecade, orizontală, în starea de mai sus, era jale dacă nu-i puneai un planton gata să apese frâna de picior: o pornea aşa, haihui, când înainte, când înapoi, de fugeau toate gardurile din calea ei, necunoscându-i bine intenţiile.

Un geam întreg, o jumătate de geam, un placaj, două rupturi de tablă şi trei petice din carton presat nu sunt destule elemente pentru portretizarea Ruginicăi, având dumneaei în dotare şi o uşă în spate. Care uşă, când nu mai era picior de om înăuntru, unul nu îndrăznea s-o închidă, fugeam toţi ca iepurii, că nimănui nu-i convenea să plătească ziua de muncă a celor ce nu mai reuşeau s-o deschidă pentru a merge la lucru. Cea mai cumsecade şi oarecum pudică era scara, care s-a desprins dintr-o parte şi s-a răsucit sub caroserie, probabil să nu mai vadă ce se întâmplă în preajmă, deşi mai păcătuia şi ea cu câte o privire indiscretă aruncată prin ciurul de tablă ce purta maliţiosul nume de podea.

Oricum, capabilă de mari performanţe, gonea cu 60 de kilometri la oră, cu precizarea că făcea 30 la dus şi restul la întors. O recunoşteai de la mulţi kilometri după simfonia distonantă a cutiei de viteze (acum o are pe cea schimbată de rea cu şase ani în urmă şi reluată de bună), ale cărei pinioane nu le-ar fi putut pune de acord nici Tribunalul de la Haga.

Din motive oculte, Ruginica n-avea viteza I. În viteza a II-a stătea doar cu mâna înţepenită pe levierul schimbătorului de viteze, într-a III-a, tuşea ca un tabagist notoriu; într-a IV-a îşi dădea sufletul; aşa că să o încerci într-a V-a însemna să-l imiţi pe don Quijote…

Să fim însă exacţi. Ruginica se comporta astfel doar când era obligată să urce o pantă mai uşoară de 3/1000. Pe teren plan se încrâncena să nu se facă de ruşine. Şi reuşea. N-am văzut în viaţa mea o maşină care să-ţi dea certitudinea că şi-a inversat trenul de rulaj cu axa cu came. Hârâia preventiv, strănuta de vreo două ori din carburator şi, când erai mai convins c-a răposat întru domnul, se avânta într-un galop de nici un mânz şchiop, proaspăt fătat, n-ar fi putut-o depăşi. Ce-i drept, întrecută fiind într-o dimineaţă de o bicicletă de curse, a exclamat, cam anapoda, prin intermediul celui de la volan: „Uite cum o calcă!” Văzând, însă, ce nerecunoscători sunt cei cărora le schimba anatomia benevol şi gratuit, într-o zi a pufnit de necaz, prin garnitura chiulasei, răspândind, pe lângă gazele de eşapament, pe care le aduna mai întâi în sine, prin toate cotloanele, vapori odorizanţi de motorină amestecată cu apă. Apoi s-a oprit. Văzând-o aşa nervoasă, plângând avan din rezervor cu vapori de carburant, noi n-am îndrăznit s-o convingem să se mişte din loc.

Şefii aşteptau să fie reparată.

Noi aşteptam să se facă foc şi pară!

                                                       Nenea Paul

Nu se poate să vorbeşti de Ruginica fără să vorbeşti de nenea Paul şi nici invers. Pentru noi, care îi cunoaştem, e o stare de fapt, e, dacă vreţi, un monolit. Iar dacă am pomenit de unele abateri grave de la disciplină ale Ruginicăi, cum ar fi transportul de buşteni sau alte alea, toate la fel de clandestine, asta nu i se datorează lui nenea Paul, ci şefilor săi direcţi şi nu numai. Şi, oricum, există unul cu care e pe schimb săptămânal, care-i mănâncă zilele, plus ce a mai rămas din maşină.

Nenea Paul e scund de statură, plinuţ la trup şi faţă, posedând un venerabil păr alb, acoperit de un matusalemic basc, de care mă îndoiesc că se desparte şi noaptea. Numai când frigul începe să nu mai ştie de glumă şi să muşte deadevăratelea, locul bascului e luat de o căciulă căzăcească, având şi ea o veritabilă vechime în câmpul muncii, pe care o poartă cu clapele ridicate, niciodată legate între ele, amintind de jocul de copii „Mişcă vântul frunzele”. Ca toţi oamenii rotofei, nenea Paul e un tip jovial. Tot timpul e pus pe glume şi pe şotii. Într-una din zile, după ce îl observasem îndelung ce avan trage de volan pe curbele de pe Plaiul Padişului, l-am întrebat:

– Nenea Paul, dar maşina asta n-are servodirecţie?

– Are… servus! mă lămuri urgent omul.

Rar îl vezi enervându-se, dar şi atunci îi trece repede. Că-i vreme bună sau rea, el deschide geamul portierei şi, cu capul afară, cu un ochi la roata din stânga-faţă şi cu celălalt la şosea, dirijează mârţoagele-putere ale Ruginicăi din sector în şantier şi invers. Dacă e soare afară – fluieră. Dacă plouă – fluieră; dacă ninge – aşişderea. De-i zi ori de-i noapte, nenea Paul fluieră cu entuziasm. Cam prea adesea Ruginica îl face să fluiere a pagubă.

Însă nenea Paul nu fluieră numai din gură. Deasupra capului, într-o spărtură discretă a tavanului cabinei, stă înfipt un fluier. În clipele de răgaz îl ia şi doineşte. Şi ştie a doini tare frumos nenea Paul! Ba, uneori, din motive numai de domnia sa ştiute, opreşte maşina în drum, ia cavalul, trage câte un fragment de sârbă, îţi împuşcă din vârful limbii un „Asta-i ca să te înveţi minte!”, şi se apucă iar să depene drumul.

Cu toate că vorbeşte sârbeşte, nemţeşte, ungureşte, o rupe binişor şi pe ruseşte, ba şi ţigăneşte ştie oleacă, nu calităţile de poliglot l-au scos o dată din încurcătură, ci fluierul.

Pe un drum, pe aici prin preajma Apusenilor, e oprit nenea Paul de un miliţian, care-i indică să tregă pe drepta şi să aştepte până verifică nişte maşini oprite mai în faţă. Ascultător, acesta o convinge fără mari eforturi pe Ruginica să se odihnească. Dar necazul era că, deşi pe atunci nu se procopsise cu reflexele inverse, de semnalizatorul din dreapta spate tot beteagă era! E bai, nu te joci! Atunci omul nostru se mută în dreapta banchetei, ia fluierul şi începe să cânte. Vine miliţianul şi, nevăzând şofer la volan, aşteaptă şi ascultă.

– Frumos mai cânţi, baciule, zice omul legii. Unde ai învăţat să doineşti aşa?

– Ia, am şi eu nişte oiţe, răspunde nenea Paul, care în afara mobilei din apartamentul statului mai era proprietar doar pe sănătate şi pe sufletul din oase, şi de mic copil am învăţat să cânt.

Se dau ei în vorbă despre preţul mieilor, al lânii, al brânzei şi, de la o vreme, miliţianul:

– Da’ şoferul unde plecă, baciule?

– Care şofer? întrebă nenea.

– Al maşinii…

– Păi eu sunt, să trăiţi! Ce doriţi dumneavoastră?

– Să prezentaţi actele la control!

– Cum să nu! Şi nenea Paul sare la volan. Poftiţi!

  Actele sunt toate în regulă în afară de fotografia cam spălăcită de pe carnet.

– De ce n-ai schimbat permisul? zice miliţianul. Te amendez cu 250 de lei!

– Nu l-am mai schimbat, tovarăşe plutonier major, că mai am puţin până la pensie. Ce rost mai avea să-l schimb?

– Dar de ce circuli aşa de încet? Ai nereguli la maşină?

– Ba circul cu 80 la oră, tovarăşe, plusă nenea Paul calităţile rablei, dar cu 40 la dus şi cu 40 la întors, că maşina are motor de tractor.

– Ia să văd!

Nenea Paul trage de cablul ce avusese cândva în capăt o manetă şi …minune! capota se ridică singură, cu viteza unui cetaceu care iese din valuri. Miliţianul se convinge de adevăr. Uită să-i mai verifice semnalizatoarele buclucaşe, îndatoritor închide el capota şi vine cu actele la portieră.

– Bine, văd că eşti în regulă. Poftim actele. Şi să circuli cu atenţie, drumurile-s aglomerate şi ar fi păcat să păţeşti ceva acum când…, cât ziceai că mai ai până la pensie?

– Trei săptămâni, zice nenea Paul şi, după ce se vede cu actele la bord, adaugă: şi cinci ani!

S-a nimerit om glumeţ şi miliţianul, care a rămas râzând în urma Ruginicăi.

Uneori nenea Paul face poante ale căror urmări nu le poate prevedea. Într-o zi ca în foarte multe altele, un cauciuc al Ruginicăi, cu de la sine putere, s-a dezumflat până a urcat nenea până la sediu, să rezolve ceva, şi i-a dat de lucru. A început activitatea cu cricul, cheile tubulare, leviere, petice calde, mă rog, tot tacâmul. Duă ce „face” roata, pune mâna cu nădejde pe pompă şi dă-i! şi dă-i!… În timpul ăsta opreşte lângă Ruginica un Wartburg şi de la volan coboară o doamnă de la Bza de Cercetări Socio-Profesionale.

– Bună ziua, domnu’ Paul!

– Săru’ mâna, doamnă!

– Ce faceţi acolo?

– Da’ ia, schimb şi io aerul în roata asta, că nu l-am mai schimbat de astăiarnă!

Îşi termină lucrul, duce Ruginica la parcare şi, reîntors în faţa sediului, constată că Wartburgul e pe geantă cu toate roţile. Ce se întâmplase? Doamna trimisese un asistent (o fi avut şi acesta motive) să dezumfle roţile, pentru când soseşte soţul, medic la Bază…, că nici el nu mai schimbase aewrul din roţi de anul trecut!…

Într-o bună zi s-a produs şi inevitabilul divorţ dintre nenea Paul şi Ruginica. Să nu vă imaginaţi cumva că a fost dată la fier vechi! Nici vorbă, a fost dată altuia, de bună!… Fapt este că nenea Paul, împreună cu un nou coleg, s-a logodit cu… Maricica. O mândreţe de dubă nou-nouţă, cu motor Savien, de-ţi era milă să te urci în ea cu hainele de lucru. Dar n-a durat mult până s-a prostituat şi asta. Şi în sectorul Padiş erau ferotenii destule. Cât despre cherestea de brad, în plin munte, ce să mai vorbim?!…

Oricum, Maricica avea tot ce-i trebuie unei maşini noi. Cu şoferul celălalt circula în regimul de viteză adecvat şoselelor noastre şi normelor de circulaţie. Cu nenea Paul, însă, vechiul STAS de viteză era respectat cu sfinţenie. Astfel că într-o zi, venind de la Pietroasa spre Sudrigiu, pe o porţiune de şosea parcă trasată cu sfoara, inginerul şef de sector, observând acul vitezometrului la cifra 30, întreabă:

– Nea Paul, dar maşina asta nu poate merge mai repede?

– Ba poate, zice nenea, şi în câteva clipe vitezometrul sare la 95, ca după câteva secunde să revină la 30.

– Păi de ce n-o ţii tot aşa?

– Se gată drumul! răspunde filozofic nenea Paul.

 Se afla în Padiş o brigadă de muncitori forestieri, ucrainieni din Maramureş, foarte harnici, ce-i drept, dar şi mari trosnitori de trascău. Când nu lucrau, beau, iar când îşi aduceau aminte, mai şi îmbucau câte ceva. Se cunoşteau cu nenea Paul, că mai coborau cu duba după cumpărături.

Oprind nenea Paul maşina la o intersecţie, sus, pe platoul montan, ca să coboare o echipă de sondori, se apropie de cabină un ucrainian cu o sticlă de litru în mână; în sticlă era un lichid gălbui, care la culoare semăna oarecum şi cu un coniac de proastă calitate.

– Nea Paul, bei o gură?

– Da’ nu beau, sireacu’ de mine, zice nenea Paul, cu un ochi la volan şi cu altul la ucrainian.

– E benzină!, se dă glumeţ ucrainianul.

– Da’ ştiu, sireacu’ de tine, îl căinează nenea Paul.

La sfârşit de săptămână traseul Maricicăi era mai lung, în sensul că din Sudrigiu trecea prin Beiuş, spre ieşirea din Pocola, până la drumul Fenerişului, de unde era un număr mare de sondori, şi abia apoi revenea la Ştei. Într-o seară, chiar la intrarea în „centrul civic” al Pocolei, ne opreşte un echipaj de la serviciul de circulaţie. Nea Paul, conştiincios, întinde actele prin geamul portierei.

– Ce transporţi? latră miliţianul

– Nişte sondori din sectorul Padiş până la drumul Fenerişului.

– Pe bază de abonamente sau pe bază de tabel?

– Nu, pe bază de legitimaţii M.A.I. (Pe vremea aceea Exploatarea Minieră Bihor aparţinea Ministerului de Interne.).

– Nu M.A.I.!, îl corectează maliţios şi atotştiutor subofiţerul, M.I.! Ministerul de Interne, nu Ministerul Afacerilor Interne. Nu mai există „Afaceri”!

– Nu, pe hârtie, ripostă nea Paul, recuperându-şi actele…

Altă iarnă grea, ca în munte, în epoca „Ruginica”. Zăpadă duium şi ger de abia puteai respira. Nu numai Ruginica, dar nici o altă maşină „cu scaun la cap” nu s-ar fi încumetat de la galeria 4 de pe Valea Leucii în sus. Asta însemna pentru sondorii din schimburile 3-4 doi kilometri prin noapte în atmosfera de afară, alţii aproape 3 făcuţi pe galerie, pentru un  plan ce deja fusese depăşit dar, din motive strategice, raportat ciuntit. Pe la ora 2 se pornea spre colonie, iar cei 3 kilometri de pe galerie, plus 8, până la barăci, trebuiau iar făcuţi cu pasul, şi încă repede, deoarece la ora 5 maşina „decola” cu toată trupa spre Ştei. Fapt e că ne-am înghesuit cinci oameni în cabina Ruginicăi, să ne fie mai cald, şi am ajuns la podul de la galeria 4, unde maşina putea întoarce. Nea Paul ne-a cerut să nu coborâm până ce n-o pune pe Ruginica în poziţie de „retur”. Apoi a scos fluierul din bortă, a slobozit câteva triluri şi, fără să ne ceară părerea, a dat drumul maşinii, care la vale nu avea alte probleme decât cele legate de volan şi frână. A pomenit, aşa, în treacăt, de mama unor şefi şi ne-a depus hoţeşte în colonie. După ce ne-a văzut intraţi în baracă a coborât şi el şi şi-a făcut apariţia în uşa camerei cu un litru de ţuică în mână. Tot eram noi schimburile 3-4! Nea Paul n-a băut, peste doar câteva ore trebuia să ne depună pe toţi teferi în Ştei. Am amintit acest fapt pentru ca eventualul cititor să mai aibă un element pentru a-l cunoaşte pe omul Paul.

                                    Am 7 clase…!

Am urmat un curs de calificare ca operator preparare minereuri – în speţă pe preparate din minereuri de molibden. Că doar de aia terminasem facultatea de filologie şi, după documentări la Madiaş, Lugoj şi Buziaş, înfiinţasem un teatru popular la Ştei! Urma să primim, după examenul de „absolvire”, după cum se exprima inginerul director de curs, dar şi şef de secţie, „diplomele”.

Dar cu mine era o hibă! Deşi aveam copie după diploma pusă la dosarul de „cadre”, eu, cu studii superioare, n-aveam dreptul la celebra „policalificare”, numai dacă aveam un act că am terminat 7 sau 8 clase. Şi treaba asta mi-o comunică prietenul Ioska Török, subinginer, pe care îl ştiam de când era copil, şi care, întâmplător, îi ţinea locul doamnei şefe, aflată în concediu.

– Mircea, n-ai altceva de făcut, dacă vrei să obţii „diploma” (ştia şi Cuţă ce ştia), decât să ne aduci certificatul de 7 clase, o copie a lui, sau măcar o adeverinţă de la şcoala unde le-ai terminat.

– Bine!

Certificat de 7 clase n-am avut niciodată. Eu am făcut ciclul gimnazial la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, am dat admitere şi am continuat liceul…

Îi cer „Domnului meu” una din recuperări, şi mă duc la Beiuş, după adeverinţă!

La secretariat se aflau o doamnă, o domnişorică frumoasă foc şi nea Ion Coroianu, în prag de 90 de ani atunci, dar care, slujind liceul o viaţă de om ca secretar – şi ce secretar! – şi neavând familie, a rămas să locuiască în aceeaşi cameră a liceului, unde locuise tot timpul. Şi, pensionar fiind, cum tot nu avea cu ce-şi omorî vremea, lucra, benevol, la secretariat, unde-i fusese viaţa de fapt.

Dar, înainte de a ajunge la secretariat, văd uşa deschisă la directorul adjunct, profesoara Tuţi Codreanu, bună prietenă cu mine, ca şi Viorel, soţul ei, tot filolog. Cum era concentrată să scrie ceva nu mă observă, dar o apelez eu:

– Tuţi!

Cum mă vede sare în sus ca împinsă de un resort:

– Mircea! Ce-i cu tine pe la noi?

– Hai până în secretariat, să-ţi explic!

Când să intrăm, ies din sala profesorală directorul şi fostul director, profesor de matematică. Ne îmbrăţişăm şi mă întreabă şi ei ce caut pe acolo.

– Haidem în secretariat şi vă lămuresc pe toţi!

Intrăm şi dăm, cum explicam mai înainte, peste nea Ionică.

– Ce mai faci, puiu’ meu? zice, cu bonomia-i de o viaţă, nea Ionică.

– Am nevoie de o adeverinţă de 7 clase…

S-a uitat la mine ca la „felul 12”.

– Păi bine, omule, tu n-ai diplomă de la facultate?!

– Am! Da’ nu-i bună! Trebuie să dovedesc cu act oficial că am 7 clase!

– Dar unde lucrezi, Doamne iartă-mă?, zice nea Coroianu.

– La E.M.Bihor, zic eu.

-Aaa! La Ministerul de Interne!… Atunci e clar! Fata mea, i se adresează domnişoarei, du-te în prima cameră a arhivei şi, în dreapta, pe raftul de sus, în partea stângă, găseşti matricola din anul şcolar 1957-1958. Adu-o încoace!

Vă daţi seama ce memorie avea nea Ionică?!

Cei trei colegi de lângă mine au rămas efectiv interzişi! La logodna lui Viorel cu Tuţa fusesem, fostul director era fost coleg de clasă cu sora mea, profesoară şi ea, directorul „en titre” îmi fusese coleg şi, cu nea Coroianu împreună, ştiau toţi că fusesem şi director de şcoală. De unde până unde adeverinţă de 7 clase?!

– Haidem în birou la mine, zice directorul, şi explică-ne şi nouă ce dracu’ se-ntâmplă!

Le-am spus şi, cum cel cu „diplomele” era beiuşean, cumnat cu un alt mare profesor de matematică al oraşului, au izbucnit într-o explozie de râs, despre care cred, cu mâna pe inimă, că s-a auzit până dincolo de biserica din centru.

– Câte exemplare vrei? întreabă nea Ionică iţindu-şi capul pe uşa întredeschisă.

– Păi, nea Ionică, faceţi-mi patru, că s-ar putea să mai fac o calificare şi n-aş vrea să vă mai deranjez!

-Patru să fie, zice nea Coroianu, adică nota pe care o merită şefii tăi!

                                             Cum te poţi face ascultat…

                     După 1 ianuarie 1990 Mia se implicase în mişcarea sindicală, mişcare ce luase o asemenea amploare încât trebuia să fii orb de-a binelea ca să nu-ţi dai seama că indivizii ajunşi în fruntea bucatelor erau, în majoritate, fripturişti sadea, încercând, cu mai mult sau mai puţin succes, să mascheze acest lucru. Şi, până la un punct, nici colega noastră nu era departe… În plus avea aerul că nu-i plac trivialităţile, luând aproape ca pe un afront personal orice expresie mai nevoalată, chiar dacă nu-i era adesată ei.

                      Într-o zi, în hală, sus pe platformă, Mia, perorând avan ca în faţa unei adunări, explica unei colege ea ştia ce. Având s-o întrebe ceva important şi urgent Lăcrimioara o strigă din uşă:

                    – Mia!

                      Dar Mia, deşi în linie dreaptă nu erau nici cinci metri între ele, n-aude, cică! Continuă să peroreze…

                    – Mia!!

                      Iarăşi degeaba! Exasperată că nu i se dă atenţie şi conştientă că a fost auzită, Lăcri strigă a treia oară:

                    – Măi p…dă!!!

                      – Da’ ce vrei, Lăcri?!, răspunde Mia pisicesc-ofuscată, de pe platformă.

                      – Vedeţi, domnul M. – zice Lăcri coborând tonul – dacă-i vorbesc citeţ nu m-aude !

                                                 Lanţul de siguranţă

Şeful secţiei de prelucrări a mineralelor utile era un inginer despre a cărui capacitate profesională nu pot vorbi. Din simplul motiv că n-am constatat ca aceasta să se fi manifestat vreodată. N-ar fi ieşit din „litera” dispoziţiilor de mai sus, de serviciu sau de partid, nici să-l tai! Ceea ce e sigur însă este că era o frână fermă în calea oricărei iniţiative. De aceea „Domnul meu”, şeful atelierului de preparate de molibden, care era de o inteligenţă scăpărătoare, nu-l avea deloc la inimă. Îl tolera doar, ca pe orice prost ajuns în funcţie.

Noi îi ziceam „ciosul”. Fie că era vară, fie că era iarnă, dacă nu era plecat era pe jumătate ieşit afară pe geam, din biroul lui de la etajul al doilea, să vadă tot ce mişcă pe platformă. Ore în şir. Dar nu stătea oricum, ci cu receptorul telefonului la ureche. Era mai mare hazul să-l vezi cum se convorbea la telefon cu Liviu, de la expediţia de uraniu, privindu-se unul pe altul, de la o distanţă de nici douăzeci de metri, în linie dreaptă!

Cam ca de obicei, „Domnul meu” avusese iarăşi o discuţie cu scântei cu el. Noi eram cu toţii afară, fiindcă în hală nu se putea sta din cauza gazelor. „Domnul meu” se plimba bombănind prin faţa instalaţiei, cu calmul unui leu întărâtat. Deodată, spre hazul şi satisfacţia întregii asistenţe, ridică ochii spre etajul al doilea, unde ciosul era iarăşi la post, şi-i strigă, ca o încheiere a discuţiei:

– Şi mai leagă-te, dracului, cu un lanţ de piciorul mesei, că ai să cazi pe geam într-o zi!

ProfseroMircea

Tags: , , ,