Spațiul Celibidache, cea mai recentă carte a istoricului Stejărel Olaru, apărută în 2025 la editura bucureșteană Omnium, nu aspiră numai la condiția de biografie a marelui dirijor. Aceasta în pofida faptului că, bazându-se pe o extrem de temeinică documentare, pe cercetarea atentă, aș zice chiar încăpățânată, a arhivelor de toate felurile, autorul volumului aduce contribuții importante în privința existenței publice a marelui dirijor născut pe 28 iunie 1912 la Roman care însă toată viața s-a declarat ieșean fiindcă acolo, în Capitala Moldovei, și-a petrecut copilăria și tinerețea.

Aflăm detalii semnificative, deloc neimportante referitoare la formarea și destinul viitorului artist, Stejărel Olaru insistând așa și atât cât trebuie asupra carierei și a felului de a fi al tatălui celui celor patru copii ai familiei Celibidache. Aflăm amănunte până acum necunoscute despre școlile frecventate de tânărul Sergiu ca urmare a voinței tatălui, Demostene Celibidache,despre destinul pe care i-l dorea și chiar croia acesta, despre controversele dintre cei doi legate de alegerea profesiei. Aflăm și ce se ascunde în spatele sintagmei cravata galbenă. Că tot a apărut volumul despre care dau seama în însemnările mele de azi aproximativ cu o lună înainte de intrarea în cinematografe a filmului cu respectivul nume, film a cărui regie este semnată de Serge Ioan Celebidachi. Și asupra căruia mă voi opri în comentariul meu de vinerea viitoare.

Stejărel Olaru a investigat cu lăudabilă acribie informațiile diverse, foarte adesea ori nesigure, ori contradictorii legate de formarea artistică a viitorului mare dirijor (cum s-a apropiat acesta de pian, care au fost primele lui manifestări publice în domeniul muzical), cu cine a cântat și unde.

Autorul cărții vorbește cu lux de amănunte despre ceea ce s-a întâmplat îndată după ruptura dintre tată și fiu, despre traiul de azi pe mâine al tânărului cu aspirații artistice, pentru ca apoi să ajungă la seara zilei de 29 august 1945, când Sergiu Celibidache a dirijat primul său concert la Filarmonica din Berlin. Un Berlin drastic marcat de cea de-a doua mare conflagrație mondială.

Stejărel Olaru elucidează lucruri mai puțin cunoscute din intimitatea relației dintre Sergiu Celibidache și Wilhelm Furtwängler, despre rolul jucat de tânărul dirijor român în procesul nu tocmai simplu de repunere în drepturi a mult mai celebrului său coleg german, despre deteriorarea relației dintre cei doi, despre motivele pentru care, la vacantarea postului de dirijor permanent, Orchestra sau măcar o parte dintre membrii ei l-au preferat pe Herbert von Karajan în mult dorita funcție. Pentru Celibidache a urmat o lungă perioadă petrecută cel mai adesea în calitate de dirijor invitat mai întâi pe continentul latino-american, mai apoi în Europa (semnatarul cărții insistă asupra etapei suedeze și vom vedea și din ce motive o face) și, în fine, obținerea postului în fruntea conducerii artistice a Filarmonicii din München.

Spațiul Celibidache nu este nici o carte de muzicologie. Stejărel Olaru nu intenționează să analizeze specificitățile estetice ale artei dirijorale a lui Celibidache, nici preferințele lui muzicale și felul în care acestea s-au repercutat în repertoriul abordat. Cu toate acestea, ultimele câteva zeci de pagini ale volumului, pagini grupate în capitolul numit chiar cu titlul cărții, vorbesc și despre preocupările teoretice în domeniu ale Maestrului, despre ce a înțeles și cum a dezvoltat el conceptul de fenomenologie muzicală (“muzica nu există,ci devine”, insista ilustrul dirijor), despre faptul că pentru el un concert era un act ritualic sau despre importanța acordată tempo-ului. Aflăm și că sintagma spațiul Celibidache i se datorează matematicianului/opozantului român Mihai Botez. Bun cunoscător al artei lui Sergiu Celibidache, meloman pasionat, fiu de instrumentist, sfidând cenzura în cazul lui mai atroce ca de obicei din cauza relațiilor sale extrem de complicate cu regimul politic de la București, Botez a avut o corespondență relativ consistentă cu artistul, corespondență în care a propus conceptul cu pricina.

Dincolo de toate acestea, părerea mea este că Stejărel Olaru a scris în primul rând o carte în care întoarce pe toate felurile relația lui Sergiu Celibidache cu țara lui natală. O face dintr-o dublă perspectivă,. din două puncte de vedere. Cel al lui Celibidache care și-a afirmat ori de câte ori a avut ocazia condiția lui de român și care a fost mereu la curent cu tot ceea ce se întâmpla în România. Nu doar politic, ci și artistic. Un Celibidache care a fost mereu animat de dorința revenirii în patrie. Că respectiva revenire s-a produs relativ târziu, doar în 1970, cu ocazia unui turneu al unei orchestre suedeze, este o realitate ale cărei cauze și dedesubturi sunt amănunțit deslușite de autorul cărții. Aici intrând în funcțiune punctul de vedere și omniprezența Securității. În special a DIE.

Au fost în primul rând cauze politice. Celibidache a avut multă vreme titluri de călătorie Nansen, iar revenirea în România presupunea asumarea unor riscuri. Autorul cărții spune că Celibidache a devenit interesant pentru Securitate cam din 1951 încolo, iar interesul s-a accentuat din anul 1960 încoace. Direcția de Informații Externe (DIE) a pus în mișcare o mulțime de agenți, mulți dintre ei posesori de cărți de vizită artistice importante, pe românește spus nume mari, a utilizat în misiuni diferite chiar și o soră și un frate ai dirijorului. Oameni apropiați ai acestuia. Lucrurile au devenit încă și mai drastice, și mai absurde în anii 1978, 1979 și 1980, când Sergiu Celibidache a venit să dirijeze Filarmonica George Enescu. Mediocritate sau submediocritatea agresivă a dirijorilor permanenți de la Ateneu Mircea Basarab, Mihai Brediceanu și Mircea Cristescu (BBC-ul nostru, cum erau cei trei numiți în mod ironic), non-conformismul acid al Maestrului, limbuția lui nestăvilită, atitudinea tot mai dură a regimului, au dus la intensificarea operațiunilor de supraveghere. Birocrația comunisto-totalitară ca și interesele obscure personale ale marelui violonist Ion Voicu, directorul Filarmonicii, transformat în voce a regimului și în aducătorul veștilor proaste, înlocuirea lui Voicu cu neinspiratul Mihai Brediceanu, colaborator al Securității, o politică culturală tot mai nefavorabilă artei adevărate, dezastrul numit Cântarea României au făcut ca Celibidache să nu revină în România decât în februarie 1990, adică după Revoluție, la pupitrul Filarmonici din München. Turneul este documentat exemplar în carte.

Resentimentele unor muzicieni, mulți dintre ei aflați odinioară în slujba Securității ( Stejărel Olaru a cercetat migălos arhivele CNSAS și face foarte adesea dezvăluiri senzaționale, senzaționale, nu senzaționaliste), declarațiile uneori iconoclaste al Maestrului (mai ales cele referitoare la muzica lui Enescu, incorect instrumentalizate de unii și de alții, de unde și meandrele relației sale cu Iosif Sava), relativizarea valorii unui George Georgescu, de pildă, chiar a lui Constantin Silvestri, atacurile la adresa celor trei din BBC-ul nostru, un patriotism prost înțeles (cazul Iosif Sava) și-au spus și atunci, și mai târziu cuvântul. Celebrul interviu acordat în martie 1995 Europei Libere și excelentului gazetar care a fost Victor Esknasy Moroșan, interviu publicat aproape instantaneu și de România literară, e cum nu se poate mai relevant pentru directețea exprimării lui Sergiu Celibidache.

Un mare artist căruia cartea lui Stejărel Olaru îi surprinde și policromia firii, și generozitatea, și originalitatea conduitei, ca și imensitatea personalității artistice.

(Stejărel Olaru- SPAȚIUL CELIBIDACHE; Editura Omnium, București, 2025)

Semnat: Mircea MORARIU, Explorând ”Spațiul Celibidache” (19.11.2025) 

Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)