Pe strada Nagy Sandor din Oradea, la numărul 13, există o casă cu un nivel, cu zece ferestre mari şi lungi. Era locuinţa şi biroul de lucru al avocatului Aurel Lazăr. Ca la orice avocat, se perinda multă lume.

Puţini ştiau, însă, că acolo, neştiuţi de lume şi discret, se întâlneau, în anul 1918, liderii mişcării de emancipare a românilor.
Se împlineau cam 1000 de ani de când maghiarii ocupaseră Ardealul şi tot atâta de când românii, alcătuind populaţia majoritară, erau lipsiţi de dreptul de a fi enumeraţi la un loc cu celelalte grupuri conlocuitoare: alături de unguri, saşi şi secui. Erau consideraţi o „paria” a societăţii, un statut care astăzi s-ar numi „apartheid”. Au încercat toate mijloacele, începând cu răscoala de la Bobâlna din 1437, când armata ţărănească a învins-o pe cea a nobililor, obţinând drepturi sociale şi politice. Dar în acelaşi an se forma „Alianţa naţiunilor privilegiate” (Unio Trium Nationum), care elimina „naţiunea română”, în ciuda contribuţiei ei la răscoală. Ardelenii români au recurs în cursul secolelor la toate căile posibile, strategice, tactice, politice, economice ca să îşi câştige acest drept fundamental, de egalitate cu celelalte populaţii.

Târziu, în secolul al XVIII-lea, după trecerea unora dintre ei la catolicism (greco-catolici), românii sunt primiţi la Roma, lansează lupta pentru limba română (latiniştii) şi adoptă ideea luministă a emancipării prin cultură. Eforturile corelate cu autorităţile religioase se îndreaptă spre şcoli şi cultură. În 1867, când prin unirea Ungariei cu Austria se formează Imperiul austro-ungar, se deschid noi perspective pentru români, care acum pot să apeleze la împărat şi să fie primiţi în Parlamentul care le deschidea uşa. Intervenţiile parlamentarilor români au încercat să promoveze drepturile românilor şi iată-i, în 1918, angajaţi în mişcarea revendicativă românească. 
În 1918, primul război mondial se termina şi Imperiul austro-ungar dispărea. O revoluţie a lui Bela Kun la Budapesta a dus la dezlipirea Transilvaniei de Ungaria, ceea ce a schimbat strategiile neîntrerupte ale românilor: acum erau faţă în faţă cu maghiarii transilvăneni, care continuau să-şi apere supremaţia în ciuda faptului că erau ca şi fostele naţiuni, simpli minoritari.
Toţi ardelenii români nu aveau decât o singură ţintă, dar istoria imprimase culori diferite de abordare şi strategie diferitelor regiuni locuite de români. Transilvănenii, care se aflau dincolo de pădurile Munţilor Apuseni, rămăseseră partizani ai metodelor de mână forte, după ce asistaseră la războaiele între reformaţii transilvăneni contra Austriei catolice. 
În ochii lor, bihorenii şi Oradea erau împăciuitori şi partizani ai metodelor paşnice. Şi, într-adevăr, striviţi de catolicism şi de marele interes purtat de unguri Oradei Mari, unde îşi îngropau de preferinţă regii, vreo patru aleseră o strategie de penetraţie lentă în treburile politice şi economice, specializându-se în negocieri şi paşi făcuţi cu grijă şi prudenţă. Transilvănenii le spuneau „ungurenii”. De fapt, şi ei obţinuseră gradual poziţii avansate, dovadă a şcolilor în limba română din centrele greco-catolice de la Beiuş şi Blaj.
Însă anul 1918 se arată a fi momentul în care căile politice şi diplomatice îşi dovedeau actualitatea. Cele 14 puncte ale lui Wilson cuprindeau şi dreptul la autodeterminare. Un vânt proaspăt înviora pe cei ce doreau emanciparea. Venise vremea politicii şi diplomaţiei şi privirile românilor se îndreaptau spre cei ce se exersaseră în acest domeniu şi care se aflau la Oradea.
Cel care primea şi găzduia reuniunile era avocatul Aurel Lazăr. În casa lui, se consfătuiau liderii mişcării de acţiune. Îşi câştigase autoritatea printr-o activitate continuă, începând cu studenţia, în favoarea cauzei româneşti. Fusese alături de Memorandumul din 1892, ale cărei căpetenii fuseseră întemniţate. Ca avocat, se specializase în apărarea românilor în procesele care îi încriminau şi pedepseau. A făcut parte din ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român), care ducea lupte pe planul culturii, iar în timpul primului război mondial a fost persecutat. 
La 12 octombrie 1918, Aurel Lazăr a fost ales membru în Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român (PNR), iar în noiembrie a condus secţiunea pentru Oradea şi Bihor. Tot la 12 octombrie a fost redactată şi adoptată „Declaraţia” acestui Comitet Executiv, care trebuie considerată drept cotitura strategiei ardelenilor. Orădenii erau cunoscuţi pentru examinarea atentă a „momentului potrivit”. La 12 octombrie au spus: „A venit momentul!”.
Această „Declaraţie”, la care au participat Alexandru-Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Ioan Ciordaş şi alţii, spunea, printre altele: „Urmările războiului îndreptăţesc pretenţiile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate «naţională»; Organul naţional al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi a acestui guvern să se considere ca reprezentanţi ai naţiunii române. (…) Nimenea nu poate fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi care se refer la situaţia politică a naţiunii române. (…) Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-ungară aşteaptă şi cere, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile, la viaţa naţională”.
„Declaraţia” a fost citită de Alexandru-Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, unde a stârnit o furtună. Au urmat adeziuni şi comentarii. Studenţii de la Academia de Drept din Oradea au susţinut Comitetul Executiv al PNR şi au insistat pentru o grabnică întrunire a unei Adunări Naţionale. 
La 3 noiembrie s-a mai întreprins un pas în concentrarea forţelor. Tot în casa lui Aurel Lazăr a fost constituit Consiliul Naţional Român, format din Aurel Lazăr (preşedinte), Roman Ciorogariu, Coriolan Pop, Iacob Radu, Nicolae Zigre şi Ioan Erdely, care formau Comitetul Executiv şi încă pe atâţia membri. Din acest moment, dr. Aurel Lazăr a preluat comanda şi responsabilitatea celui mai important şi dificil moment, acela de a organiza Adunarea Generală. A făcut acest lucru cu o dexteritate, pricepere şi talent diplomatic, unice în analele noastre. 
Văd că istoricii îl socotesc pe Episcopul Roman Ciorogariu drept erou principal şi autor al unirii Ardealului cu patria mamă. Nu i se poate nega un rol activ şi important pe tot parcursul operaţiei ce se va încheia la 1 decembrie, la Alba Iulia. Putem spune chiar că a fost un părinte spiritual al unirii. Dar adevărul istoric îl declară pe Aurel Lazăr drept singurul şi autorizatul pregătitor şi organizator al Adunării Generale de la Alba Iulia.
Aurel Lazăr a elaborat o strategie discretă, dar precisă, ale cărei detalii erau cunoscute numai de cei ce aveau roluri şi chiar atunci numai în domeniile care le fuseseră atribuite.
Să le luăm pe rând. Pe cine trebuia să se bazeze? Populaţia aparţinea celor două biserici mari: ortodocşii şi greco-catolicii. Ele se aflau în permanentă ciocnire şi dezacord. Nu puteau fi chemate în această calitate. Dar Aurel Lazăr a ales, din prelaţii fiecăreia, oameni reprezentativi, cu titlu personal şi invocări instituţionale. Un fruntaş al mişcării era Iuliu Maniu, greco-catolic, deputat în Parlament. De la ortodocşi, a acceptat militanţi individuali. 
Altă măsură era suspendarea oricărei declaraţii oficiale. Valabilă era doar „Declaraţia”, singurul document de referinţă. Era exclusă invocarea obiectivului de unire cu ţara mamă. Raţiunea era simplă: era vătămătoare interpretarea acţiunii sale de către tabăra maghiară duşmană în termeni internaţionali, care mobilizau trupele sub o lozincă naţionalistă. 
Întru-cât maghiarii dispuneau de trupe militare, s-a creat şi un Consiliu Militar Român. S-au format regiuni îndrumate de membri care aveau cunoştinţe în materie. Următoarea povestire a tatălui meu este relevantă: „Aurel Lazăr m-a chemat la el şi m-a întrebat dacă am terminat Dreptul. Am spus că nu, dar că am intenţia să îl urmez. Abia venisem de pe front. Ce grad ai avut acolo? Sublocotenent, i-am răspuns. Bine, a zis el. La noi vei fi locotenent şi te vei îngriji de pregătirea celor mai sus de Criş, dar şi de strângerea semnăturilor. Am acceptat fără şovăire”. 
Structura militară se numea Garda Naţională.
Într-adevăr, viitoarea Adunare Generală trebuia să reprezinte întreaga populaţie românească. Reprezentanţii ei trebuiau să fie aleşi în regiunile lor. Iar semnăturile însemnau atât capacitatea celor delegaţi să îi reprezinte pe români, cât şi adeziunea lor la hotărârile Adunării. Se cerea tăcere şi discreţie asupra intenţiilor şi obiectivelor. 
Un alt pas pregătitor a fost începerea unor negocieri cu maghiarii transilvăneni, care şi ei voiau să lămurească coabitarea cu românii în situaţia desprinderii lor de Ungaria, după revoluţia de la Budapesta. Şi astfel, la 13 noiembrie, au început la Arad lucrările celor două părţi, care se desfăşurau paralel cu pregătirile pentru Alba Iulia. La 16 noiembrie, Roman Ciorogariu a primit invitaţia în care i se spune că, ulterior, va primi indicaţia locului Adunării. La 27 noiembrie apărea ştirea în presă că locul este Alba Iulia. Tot în această zi a apărut şi lista delegaţiilor orădeni, care cuprindea pe Roman Ciorogariu – episcopul ortodox şi Demetriu Radu, cel greco-catolic. Din comitatul Bihor, lista cuprindea vreo 200 de delegaţi. 
În Transilvania vremurile erau tulburi. Apăruseră cetele de terorişti veniţi din Ungaria, unde puterea o deţinea Kun. 
Următorul episod ilustrează starea încordată ce domnea.
Tatălui meu i se încredinţase ducerea la Alba Iulia a semnăturilor culese din regiunea ce-i fusese indicată. A luat trenul către destinaţie şi, pe când aştepta seara în gara din Arad, ca să urce în cursa ce ducea spre Alba Iulia, un grup de terorişti l-au acostat şi l-au ameninţat că vor să îl execute ca să îşi mărească lista de români ucişi de ei. Vorbind ungureşte, tatăl meu s-a adresat celor cu armele pregătite, spunând că, dacă a scăpat cu viaţă din războiul la care participase, se vede acum ameninţat de oameni pentru care el luptase. Probabil că nu înţelegeau ceea ce fac. În fine, nedumeriţi şi contrariaţi, teroriştii s-au răzgândit, şi-au plecat puştile şi au renunţat. Într-un alt transport feroviar, un alt tânăr român cu aceeaşi destinaţie şi misiunea ca ale tatălui meu a fost executat de terorişti şi apoi declarat erou de către Adunarea de la Alba Iulia.
Strategia lui Aurel Lazăr reuşise. Adunarea s-a ţinut şi alături de tatăl meu, familia mea era reprezentată de un unchi al mamei mele, care, după unire, a fost ales în Parlamentul de la Bucureşti. Măsura lui Lazăr de a nu cita unirea până în ultima clipă a fost respectată. Tema principală a Adunării a rămas independenţa Transilvaniei. Odată întrunită Adunarea şi Consiliul Suprem constituit, în ultima şedinţă, când a fost redactată decizia, documentul adoptat a adăugat unirea cu patria mamă. 
Programul a fost respectat: întâi independenţa care atribuia Transilvaniei puterea şi autoritatea legale, care apoi, fiind liberă, avea toate drepturile să ceară unirea cu România.
Aurel Lazăr şi-a văzut obiectivul realizat după planurile lui. 
Se distingea prin modestia sa; nu căuta slujbe sau onorarii. Dar Consiliul Dirigent, ales de Adunare, i-a cerut să preia instituţiile publice din Oradea şi Bihor. A refăcut organizaţia bihoreană a Partidului Naţional Român şi a fost ales preşedintele lui. În 1919 a fost ales în primul Parlament al României Mari şi a fost reconfirmat în acel an şi vicepreşedinte al Uniunii Avocaţilor din România.
În 1925 a intervenit o neînţelegere cu Maniu, care voia să unifice partidul său ţărănesc cu Partidul Naţional Român. La început s-a opus acestei fuziuni. Dar pe urmă a cedat şi a devenit preşedintele organizaţiei PNŢ în Bihor. Îl vedem din nou în Parlamentul de la Bucureşti în 1927 şi apoi în sesiunile din 1928 şi 1929 a fost vicepreşedinte al Camerei.
În oraşul său şi în biroul său de lucru, derulez un uriaş şi glorios traseu, auzind vocile celor din familia mea şi amintirile lor, din îndepărtata copilărie. Aici a lucrat un ctitor al României, un îndrumător al oraşului, Bihorului şi Transilvaniei, un avocat modest care a ştiut să dea faţă nouă şi strălucire unei istorii de veacuri.
aprilie 2018

Teodor Onea  

*  NOTĂ
Teodor Onea este absolvent al Universităţii „Nicolae Titulescu”, Facultatea de Drept, specializarea Drept European şi Internaţional. A absolvit studiile masterale în cadrul SNSPA, urmând programul „Diplomaţie şi Negocieri”. În prezent este colaborator al Fundaţiei Universitare a Mării Negre şi asistent al academicianului Mircea Maliţa începând cu anul 2016. În urma acestei colaborări, au publicat un volum intitulat „În bătaia timpului”.