Cartea domnului profesor Traian Bodea, Adolescenţi în zeghe, apărută nu demult la Editura Duran’s din Oradea, vine să contrazică aserţiunile unor opinarzi contemporani de cafenea sau bulevard, care nu se sfiesc să afirme că în regimul comunist adolescenţii n-au fost azvârliţi nicodată în puşcărie, pentru delicte politice. Am ascultat nu demult şi nu cu plăcere, pe unul dintre aceştia, un adevărat mankurt, fără mamă şi tată, emasculat de orice urmă de cugetare obiectivă, gata să afirme, urbi et orbi, idei ca cea de mai sus. Tardiv şi greu, guvernanţii democraţi din România le-au acordat foştilor suferitori, care au înfundat puşcăriile comuniste, reparaţii materiale, căci de cele morale nu este cazul să vorbim, puţini dintre cei dintâi având răgaz să se mai gândească astăzi la ororile acelor vremuri. Cincisprezece ani şi câteva zile a avut Traian Bodea când a fost arestat, după care a zăcut în beciurile Securităţii luni de zile, chinuit fiind de zbirii sangvinari ai acesteia, bătut de nenumărate ori, ziua şi noaptea, ars cu ţigara pe dosul mâinilor, pentru a spune ce voiau ei. Şi ce voiau aceştia, – locotenetul Eugen Lăcătiş de la Securitatea din Oradea, de exemplu, de scârboasă memorie, dacă nu să-l determine a trage după sine la puşcărie rudele şi prietenii, părinţii sau vecinii, pentru a-i ocaziona lui, torţionarului, celeritatea unor avansări peste rând, pe baza unor rezultate în muncă, aşazicând, căci nu-i era, se vede, uşor să zdrobească în bătăi un copil de numai cincisprezece ani, zile după zile, până la trimiterea lui în judecată. Nu scotea cel chinuit, aşa cum mărturiseşte în carte, niciun geamăt măcar, şi cititorilor tineri de astăzi le vine greu să creadă acest lucru. Mărturisesc că, dacă nu l-aş fi cunoscut personal pe autor din fragedă copilărie, adică dinaintea arestării, nu aş fi crezut nici eu spunerea sa enunţată mai sus. Cunoscându-l bine de atunci, pot asigura pe oricine că spune adevărul, deoarece, copil fiind, era de o robusteţe fizică ieşită din comun, de o voinţă şi un curaj extraordinare, altoite, toate acestea, pe o fire veselă şi o minte cuprinzătoare şi riguroasă. Cu stofă de leader, întreprinzător, temerar şi la lucruri serioase şi la năzdrăvănii copilăreşti, ştia de timpuriu că prezenţa în ţară a armatei sovietice era cea care adusese la putere regimul comunist şi, mai curajos decât toţi ceilalţi de vârsta sa, îndată după izbucnirea revoluţiei din Ungaria, din octombrie 1956, s-a gândit că trebuie să facă ceva şi a făcut; l-a înfruntat, într-un dialog, pe un politruc-ofiţer venit la, pe atunci Şcoala medie nr. 1 din Beiuş, actualul liceu Samuil Vulcan, să facă, în faţa elevilor, în amfiteatrul şcolii, o expunere cu privire la contrarevoluţia din Ungaria, spunându-i, aşa cum îmi aduc aminte ca martor ocular şi auricular, ceva socotit de toţi cei de acolo ca îngrozitor şi anume că ungurii procedează foarte bine şi că ruşii „ar trebui să plece… din România”, deoarece au trecut „mai mult de zece ani de la sfârşitul războiului”.
Peste câteva zile a păşit mai departe, a confecţionat, adică, mai multe afişe cu lozinci antisovietice şi le-a lipit în diferite locuri din oraş; a fost, însă, văzut de un coleg de-al său de altă etnie, pe nume Gheorghe (Gicu) Ruchwald, (care l-a denunţat) numit în carte de autor doar cu iniţiala „R”, din bun simţ, desigur, căci aşa cum declară în cuprinsul acesteia, astăzi, după aproape 59 de ani de la eveniment, nu regretă că a stat 3 ani şi jumătate în puşcărie. Comuniştii nu glumeau când simţeau că cineva li se împotriveşte, sau măcar are intenţia să li se împotrivească, chiar dacă era vorba de un copil, căci actantul contrarevoluţionar avea, aşa cum am arătat, la arestare doar 15 ani şi câteva zile. În treacăt fie spus elevii din şcolile româneşti învăţau, în timpul regimului comunist, în orele de istorie, că Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ceilalţi criminali, zicem noi, ajunşi la putere cu ajutorul sovieticilor, erau preocupaţi, aşa cum se discutase la nu ştiu ce conferinţă a Partidului Comunist din România, ţinută în februarie 1945, de refacerea economiei distruse în timpul războiului, un lucru complet fals, căci pentru ei aceasta nu valora nimic în comparaţie cu prinderea, închiderea sau în multe cazuri uciderea, unui duşman de-al lor, numit de-al poporului. Să plăteşti cu bani grei un ofiţer de securitate, cum a fost cel care l-a anchetat pe adolescentul Traian Bodea luni de zile, maltratându-l sau schingiuindu-l, pare astăzi greu de închipuit. Şi totuşi, atunci şi acolo lucrurile aşa au stat. Tot de necrezut poate părea celor mai tineri, contemporani cu noi, ca la proces avocatul apărător să nu îndrăznească aş apăra, cu adevărat, clientul, de teamă să nu intre, ad-hoc, la rândul său, lângă acesta în boxa acuzaţilor. E regretabil, spune Traian Bodea, că dintre torţionarii de atunci, aproape niciunul n-a păţit nimic după 1989, ba din contră s-au bucurat de pensii foarte mari, dacă le comparăm cu cele ale suferitorilor, cum este chiar autorul, onorat de statul român cu una de 4 ori mai mică, bunăoară, decât cea pe care o primise, pe când trăia, fostul comandant al închisorii din Aiud, colonelul Gheorghe Crăciun. Ce să mai vorbim de justiţia de atunci, criminală cum o socoteşte domnul Traian Bodea, vărsată, credem noi, la calup după 1989, în cea din România, liberă, independentă, obiectivă şi condusă de inşi speciali ca doamna Codruţa Kövesi sau domnul Augustin Zăgrean?!
Domnul Traian Bodea nu cere şi n-a cerut niciodată şi nicăieri, nici măcar în cartea de faţă, asemenea desigur altora aflaţi în situaţia sa, răzbunare, chiar dacă s-a străduit să fie dezdăunat de statul român. Şi-mi aduc aminte cum, în urmă cu vreo 20 de ani, stând de vorbă la o cafea, pe o terasă din Beiuş, când noi, ceilalţi, încrâncenaţi şi contestatari post-festum, al realităţilor de dinainte de 1989, opinam, nu doar pentru o epurare a aparatului represiv, – poliţie, justiţie, SRI, ci şi pentru pedepsirea torţionarilor, Traian Bodea (Piu, cum îi ziceau prietenii) avea o atitudine detaşată, senină, neîncrâncenată, iertătoare. Auzindu-l şi văzându-l, unul dintre amici, regretatul inginer Aurel Rengle, un ins extrem de inteligent, cu o vorbă rară şi peltică, i-a spus, fără ca acesta să se supere: „Se vede că nu te-au ţinut destul acolo unde ai fost, ca să te trezeşti odată!” L-au ţinut, însă, destul, distrugându-i o parte din cei mai frumoşi ani ai vieţii, astfel încât, îmi aduc aminte că, întâlnindu-l îndată după ieşirea din închisoare, am constatat că acolo nu mai crescuse defel, în timp ce noi, coetanii lui sau cu ceva mai tineri, hrăniţi cum se putea pe atunci, dar nu înfometaţi ca el în vremea când avea cel mai mult nevoie de o alimentaţie bogată, crescuserăm şi-l depăşiserăm la înălţime. Citindu-i rândurile, nu poţi rămâne indiferent la patimele lui, la scenele de la proces redate cu emoţie, căci oricine îşi poate închipui ce-au simţit bunii săi părinţi Aurel şi Carolina, când unicul lor copil, de numai 15 ani, era condamnat la închisoare, lipsit fiind de posibilitatea de a urma cursurile şcolare, cu viitorul frânt şi prezentul întunecat. Nu atât de întunecat, însă, din punctul de vedere al lui Traian Bodea, deoarece acolo a cunoscut oameni deosebiţi, condamnaţi şi închişi de mulţi ani pentru delicte politice grave. El nu le numeşte pe toate acestea, dar cititorul le poate ghici; inginerul Ungureanu, de exemplu, şi ştim aceasta din alte surse, făcuse parte din mişcarea legionară. Era, totuşi un ins extrem de inteligent, după cum afirmă domnul Traian Bodea, cu un comportament moral imaculat. Nu-l putem lăuda, însă, ba după legea nr. 217 din 2015, dată de guvernul comprador actual şi aprobată de parlamentarii dezinteresaţi de chestiune, ar trebui să subliniem că era un criminal, o lepădătură, căci altfel am risca să cădem pe mâna unui magistrat ca domnul Eba sau ca Alina Bica, care să ne vâre după gratii, asta desigur în timp ce nici o lege nu înfierează pe foştii conducători comunişti, începând cu cei cu funcţii centrale şi până la cei de pe plan local, abuzivi, ticăloşi şi câteodată trădători de neam şi ţară. Crimele lor din prima perioadă a stăpânirii comuniste le depăşesc pe cele ale dreptei româneşti din perioada interbelică, grave şi tot crime şi ele, desigur. N-o lăudăm pe aceasta din urmă, dreapta românească adică, şi nici autorul n-o laudă, chiar dacă de la unii adepţi ai ei a avut de învăţat numai lucruri bune, dar nici nu putem fi încântaţi de legea amintită, dată se pare la stăruinţa câtorva nepoţi ai unor demnitari comunişti, care în ianuarie 1959 au jefuit Banca Naţională a României, prezenţi astăzi, cu acuitate, stăruinţă şi imixtiune, în acţiunea de făurire a unui viitor mai bun pentru neamul românesc, exhibată pe ecranele televizoarelor. Să caute cineva dintre cei care, ca domnul Traian Bodea, au cunoscut pe viu comportarea celor mai demni şi mai curajoşi dintre deţinuţi, şi să-i elimine de acolo pe cei învinuiţi, de cele mai multe ori pe nedrept, de legionarism sau faşizm, cum spunea torţionarul Alexandru Nicolschi, pe oameni ca Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea sau Constantin Noica, spre a vedea ce mai rămâne din socoata totală a curajoşilor şi demnilor. De la unii ca aceştia Traian Bodea a învăţat, nu doar ceea ce se învăţa în şcoală, dar şi alte lucruri mai alese, mai înalte. Învăţătura primită acolo s-a altoit pe un caracter nativ ales şi a rodit frumos, căci la închisoare autorul s-a comportat întotdeauna demn, înfruntându-şi uneori prigonitorii, căci l-a pus la punct, greu de crezut pentru vârsta pe care o avea, pe un turnător înrăit, cu forţa brachială, a azvârlit cu galentul într-un gardian care brutalizase pe un tânăr coleg de celulă, suportând pedeapsa cu carcera, fără apă şi mâncare zile în şir, în câteva rânduri, obligat să doarmă pe jos, flămând şi rebegit de frig, a participat la greva foamei, evitând să se compromită din punct de vedere moral. Un necunoscut căruia cartea lui Traian Bodea, astăzi om cu har scriitoricesc şi cultură vastă, îi cade întâmplător în mână, şi nu-l cunoaşte pe acesta, are bucuria să constate, de la prima pagină de lectură, în primul rând că el a supravieţuit detenţiei fără a se alege din ea cu vreo mutilare fizică. Aceasta pentru că autorul îşi începe rememorarea cu întoarcerea acasă, cu relatarea scenei emoţionante a reîntâlnirii cu mama sa, care la început nu-l recunoaşte, şi bineînţeles cu … câinele din curte. Impresionant este şi momentul întâlnirii cu tatăl său, venit la vorbitor, pe când fiul se afla la neagra, adică la carceră, înfometat şi slab, după câteva zile de nemâncare; cu acea ocazie tatăl său găseşte tăria să-l încurajeze prin gesturi, căci altfel nu se putea, deoarece de faţă, în astfel de cazuri, se afla şi câte un gardian, de regulă ales dintre cei mai răi, şi acest lucru nu era greu, căci majoritatea dintre ei erau aşa. Memorialistul se opreşte, în povestirea sa, şi asupra unui episod mai luminos, dacă putem spune aşa, al calvarului prin care a trecut, cel de la Cluj, din Închisoarea pentru minori, aflată într-o clădire de pe strada Mihail Kogălniceanu nr. 10, vis a vis de liceul numit Emil Racoviţă. Acolo el şi ceilalţi au avut şansa ca-n fruntea închisorii să se afle un comandant omenos, trataţi fiind, ca urmare, de gardieni mult mai bine, şi mai ales hrăniţi aşişderea. Concluzia ar fi, după aceste relatări, că regimul din puşcăriile româneşti depindea în mare măsură de vrerea, ca să nu zicem buricul comandantului, care din nefericire mai în toate cazurile se arăta crud, neomenos, căci era ales anume dintre cei mai răi din cei răi. Ca atare, s-ar fi cuvenit ca unii care mai trăiau dintre conducătorii penitenciarelor Aiud, Gherla, Mărgineni, Ocnele Mari sau Oradea să fi fost judecaţi îndată după 1989, intervievarea lor insinuantă de către Lucia Hossu-Longin sau alţi reporteri bine intenţionaţi nefiind suficientă, căci ei meritau, pentru comportamentul avut, care depăşea prin arbitrar, prin oroare, de cele mai multe ori regulamentele, să fie azvârliţi în temniţă, nu înainte, însă, de a li se fi recalculat pensiile, spre a le aduce la nivelul celor obişnuite din România. Autorul nu spune acest lucru, dar credem că ar fi conces la îndeplinirea lui cu tot cugetul, cu toată fiinţa. Din perspectiva pătimirilor suferite şi a vârstei la care a ajuns acum, el poate da, şi chiar dă prin această carte, indirect, sfaturi cititorilor de toate vârstele, pe linia îndemnului de a detesta comunismul, incompatibil cu însăşi apartenenţa acestora la poporul român, la lumea civilizată. În acelaşi timp, cititorii au a învăţa din cartea domnului Traian Bodea că în viaţă, oricât ar fi de rea, există puncte luminoase, bucurii simple, asemenea celor prefigurate într-una dintre cărţile lui Constantin Noica, aşezate în calea de derulare a timpului şi că acestea, unele lângă altele, aduc cu ele bucuria de a trăi.

Prof. Univ. Dr. Blaga Mihoc